Pe data de 10 noiembrie, țăranii din Siliștea-Gumești, în cadrul Zilelor Bibliotecii Județene „Marin Preda”, cu sediul în capitala Teleormanului, Alexandria, au sărbătorit Centenarul „Marin Preda”, scriitorul lor de suflet, și al nostru, care pe 5 august împlinise o sută de ani de la naștere. Și am fost și eu invitat la acest eveniment, grație unor oameni ai locului, Ion Pecie, petrolist umorist, autorul unei monografii despre Siliștea-Gumești, dar și al originalei Enciclopedii a umorului de buzunar, poeta Elena Armenescu, din Tătărăștii de Jos, sat pe care îl desparte o pădure de Siliștea Gumești, unde venea și copilul Marin Preda (romanul Moromeții conține fragmente din aceste escapade), apoi un alt om al locului, sculptorul Panaite Chifu, autor de monumente sculpturale, participant la 17 bienale din țară și străinătate, autorul printre altele al bustului lui Marin Preda aflat în curtea Centrului Memorial „Marin Preda” din Siliștea-Gumești.
Și eu cu ce mă pot lăuda din punct de vedere moromețian? Cu filmul Credința lui Moromete, un serial de trei episoade a 30 de minute fiecare, pe care l-am realizat în vara lui 1998 pentru Televiziunea Română chiar în Siliștea-Gumești, cu țărani în rolurile personajelor din romanul Moromeții. E singurul docudrama din cinematografia română realizat aici, în acest stil numit de Eisenstein tipaj, cu neprofesioniști în loc de actori în roluri principale. Am evocat multe momente de la filmare cu Ioan Gheorghe, fostul primar de atunci, dar și cu sufletistul activist cultural Dorel Petrescu. Vasile, care îl jucase pe Moromete, nu mai trăiește, a murit la vârsta de 95 de ani. Petrescu mi-a reamintit unele momente dificile de la filmare. Fiindcă el are cartea Urmașii Moromeților, în care povestesc toată aventura realizării acestui film de referință, pe care nu puțini l-au taxat drept „capodoperă”, un film vizionar, care are ca ax central conflictul dintre autor și personaj, dintre Marin Preda și Moromete, al cărui model, spunea el, a fost tatăl său.
Acest citat este reprodus și pe peretele clasei unde a învățat Marin Preda. Școala centrală a fost frumos împodobită, a devenit muzeu, în cele 3 zile cât a durat Centenarul, sărbătorit întâi la Biblioteca „Marin Preda” din Alexandria, cum mi-a spus bibliotecara Valentina Pașa, sufletul organizatoric al evenimentului, căreia am avut plăcerea să-i donez pentru cititorii bibliotecii filmul Credința lui Moromete, o copie pe CD, romanul Urmașii Moromeților, tot mai greu de găsit (de ce gumeștenii nu fac o nouă ediție, le-aș da toate drepturile de autor), ca și alte cărți importante, ca Istoria Festivalului „George Enescu”, Sunetul primordial, masivul volum despre Gheorghe Zamfir, Mascații, o invectivă anti-pandemică, Inocentopia, un dicționar al inocenței, Condamnați la nemurire, cartea despre fenomenul Oscar, Starea națiunii, în care se află și cronica la filmul Moromeții 2, explicând postului de televiziune local, din Alexandria, pe larg, de ce a fost o greșeală faptul că Stere Gulea nu a filmat cele două serii după Moromeții în Siliștea-Gumești. Cel puțin Moromeții 2 este ratat. Suntem departe de ideea mea, a conflictului dintre autor și personaj. Timpul ne-a arătat că a învins Moromete, fiindcă a avut credință, pe când autorul, nu, a fost ateu, l-a condamnat pe Moromete, că a fost un retrograd, fiindcă n-a vrut să se înscrie la colectiv, marea minune comunistă care le-a luat pământul țăranilor ca să-i facă fericiți! Preda nu s-a putut sustrage, a făcut compromisul cu epoca. Dar iată că țăranii, după `89, au din nou pământ. Că nu mai are azi cine-l lucra, asta-i din alt film. Dar bine că prima serie, făcută în comunism, este reușită, datorită interpreților, deși Victor Rebengiuc la vremea aia mi-a mărturisit că el nu a jucat niciodată un rol de țăran, că nu s-a simțit bine să joace în picioarele goale!
Acest lucru l-am spus și în amplul interviu care mi s-a luat chiar la Casa Memorială „Marin Preda”, care este o rușine pentru țară, felul cum arată, cum este refăcută cu lut, e mai de plâns decât Casa Memorială „Brâncuși” de la Hobița, care nici ea nu mai este casa autentică în care s-a născut marele sculptor, iar porțile curții au fost luate de marele bard Păunescu și duse la Breaza, montate la casa fratelui său de acolo! Așa se face la noi cultură, așa are grijă statul român și oamenii locului de obiective de importanță națională. E năucitor! Mereu se uită că numai cultura și conservarea valorilor ei fac și țin identitatea Românei. Dar se pare că azi nimănui nu-i mai pasă de acestă identitate, dacă este șifonată rău. Ba reportera care mi-a luat interviul spunea că a făcut o anchetă în Siliștea-Gumești și mulți de acolo, în special adolescenți, nu au auzit de Marin Preda!!! E incredibil, nu?, dar cât de adevărat! Și totuși evenimentul a fost deschis cu un spectacol oferit de elevii din Siliștea-Gumești, care au jucat scene și au recitat din proza scurtă a lui Marin Preda. O idee strălucită.
Și nu pot să închei această mică prezentare a evenimentului fără să nu spun că la sfârșit am stat la aceeași masă cu fiul cel mic al lui Marin Preda, Alexandru, căruia i-am dăruit ultima carte, Nemuritoarele, și cu care m-am pozat. Poza a fost făcută de Valentina, sufletul organizatoric, care a pregătit totul cu o minuție de artistă, dar până acum nu am primit-o, așa cum mi s-a promis. Voiam să ilustrez cu ea acest articol. Oamenii nu știu ce înseamnă presă, să faci lucrurile profesionist, rapid și bine.
Evident, am evocat multe momente din tolba cu amintiri legate de Marin Preda, pe care l-am cunoscut fff bine. Am petrecut chiar și un Revelion memorabil împreună la unul din medicii săi, Romeo Budai, unde am rămas cu imaginea sticlei de vin roșu pe care el o ținea în mâini, făcute manșon, era scoasă din frigider și el voia s-o încălzească, zicând, „mă, vinul roșu nu se bea niciodată rece”! Am discutat mult despre Delirul 2,ne-a explicat de ce nu vrea să-l scrie, apoi a avut un moment de show, când a învățat-o pe soția mea, rudă cu doctorul, să facă o „roumanische mamalighe”, cum zicea el. Dar cel mai mult l-am întâlnit la el, la editură, la Editura Cartea Românească, unde era director și care a fost reînființată special pentru el. De acolo am multe amintiri, pe care le evoc în Urmașii Moromeților, dar aici am să povestesc doar un singur episod, pe care l-am spus și la Siliștea-Gumești, în sala unde au avut loc mărturisirile și dansul. Era și o orchestră, cu o lălăiață, care cântau, iar localnicii țopăiau. NU, nu așa ar fi vrut să-și vadă Centenarul Marin Preda, care era un om retras, discret, nu-i plăcea țopăiala și aglomerația. Și le-am evocat o întâmplare de la el de la Editură, unde nu suporta să vină lume, să-l asalteze la birou. Și odată, el a ieșit de acolo, a deschis ușa, m-a văzut că stau la rând, pe un scaun, a trecut pe lângă mine și mi-a șoptit, „vino după program, după program, Monșer”. Și am plecat și am revenit după program, după ora 5, când toți funcționarii plecaseră și nu mai exista nici un musafir acolo.
Nu mi-a venit să cred. Era singur la birou. Parcă mă aștepta pe mine. M-a primit și am putut discuta în voie cam o oră. El m-a pus să-i povestesc cartea pe care i-am adus-o, s-o publice la editura lui, și în timp ce eu îi relatam subiectul ei, el s-a aplecat și din dulăpiorul biroului a luat o sticlă de whisky, a băut (știam că în fiecare zi golea câte o sticlă sau două de whisky), apoi a scos dintr-un sertar un plic și din el, o sumă de bani, pe care a început s-o numere. Se scuipa pe degete și număra. Eu îi povesteam și mă uitam uimit la degetele lui, cum se mișcau pe bancnote. Și când a terminat, am zis că acum o să mă privească și o să mă asculte, dar a luat din nou la numărat teancul cu bani, cică „azi am luat salariul și pe aici nu se numără bine, Monșer. Să n-ai încredere în contabili”. Când a terminat de numărat a doua oară, a băgat banii în plic și plicul în buzunarul de la piept al hainei. „Și… și… cum se termină cartea, romanul tău, Monșer, ce face eroul, fuge din paradis sau ce face? Fă-l să fugă!” După ce a golit sticla de whisky, fără ca să împartă vreun strop cu mine, mi-a spus, „hai să te duc în oraș”. Păi acolo, pe Berthelot colț cu Cazzavillan, unde se afla sediul editurii, nu eram în oraș? Dar așa a zis el, fiindcă oraș numea Mogoșoaia, unde Uniunea Scriitorilor avea un sediu și acolo era și casa lui, avea o cameră la etaj, iar jos era și un restaurant, acolo voia să mă ducă. Și unde și-a aflat sfârșitul, după ce venise de la editură băut și alde Lucian Raicu i-au mai dat să bea. Dar am rămas pe Calea Victoriei, la casa Monteoru, i-am mulțumit pentru călătorie și i-am spus că la Mogoșoaia am să-l vizitez altă dată. Dar să vii după program, monșer!, mi-a strigat de la volanul micuței sale mașini (oricum, nu era un Trabant).
Este bine să facem lucrurile cu chibzuință, fie că facem literatură, fie că ne întâlnim să sărbătorim un eveniment. Viața după program este mai liniștită, mai frumoasă. Și se pare că România se află și ea, cam de multă vreme, după program!
Lasă un răspuns