O senzaţională descoperire arheologică făcută în situl „Chitila Fermă” din apropierea Bucureştiului redeschide dosarul mult- discutatei probleme a folosirii scrisului de către daci. Este vorba despre câteva mandibule de cal scrise cu nişte misterioase şi tulburătoare semne încrustate în „carnea” osului, datate ca provenind din perioada anilor 180-200 d.Hr.. Totodată, reprezentarea unor personaje cu un fel de aură în jurul capului poate fi o aluzie referitoare la existenţa unor informaţii primare despre creştinism în această aşezare. Pentru noi, cei de astăzi, lumea dacică pare un trecut atât de îndepărtat, încât parcă nici n-ar mai merita să-l cunoaştem. Despre scrisul la daci, cvasitotalitatea cercetătorilor români sunt de părere că acesta nu a existat, pentru că, oricum, de la ei nu ne-ar fi rămas decât câteva cuvinte – „barză”, „viezure”, „mânz”, „mazăre” etc. -, iar pomenirea într-o scriere a lui Dio Cassius a existenţei unui mesaj scrijelit de Decebal pe o ciupercă, destinat împăratului Traian înainte de lupta de la Tapae, nu ar fi altceva decât o legendă sau o informaţie evident exagerată.
Tulburătoarea scriere de pe oasele descoperite la Chitila, în forma primitivă în care arată, vine, iată, să contrazică o asemenea abordare. Căci este de neînţeles cum un regat de mărimea Daciei, fie el şi barbar, cu organizarea lui complexă, cu problemele lui birocratice, militare, politice, strategice, diplomatice, comerciale, sociale, intrat în contact direct cu marile civilaţii europene ale vremii, cea greacă şi cea romană, era lipsit de un mijloc de comunicare cum este scrisul, atâta timp cât cele două culturi amintite cu care interacţiona intens dispuneau de forme foarte evoluate, moderne am putea spune, de scriere. Oase inscripţionate aduse în discuție au fost descoperite în situl de la Chitila încă din anii 80 ai secolului trecut, când într-un ostrov colmatat al râului Colentina au fost efectuate lucrări arheologice care au dus la identificarea unei aşezări aparţinând carpo-dacilor, cu vieţuire neîntreruptă din secolul al II-lea î.Hr. până în secolul al V-lea d.Hr., dar cu o continuitate istorică ale cărei începuturi îşi au rădăcinile în paleolitic. Săpăturile efectuate de un colectiv de arheologi şi studenţi coorodonat de regretatul prof. dr. Vasile Boroneanţ, de la Muzeul de Istorie al Municipiului Bucureşti, au scos la iveală un bogat inventar material, printre care și elemente osoase cu diferire zgrafitti. Dar, aşa cum ne-a mărturisit mai apoi domnul profesor, abia după descoperirea altor oase scrise, în campaniile din 2001 şi 2003, a fost acordată mai multă atenţie acestui așa zis amănunt, constatând că este vorba de o adevărată scriere, „specifică dacilor, fie şi sub forma unei încercări proprii de a-şi înregistra evenimentele din cadrul comunităţilor lor”.
După cum a relatat cercetătorul, aceste oase au fost găsite în interiorul unor locuinţe, alături de obiecte de uz casnic şi de podoabe. „Înscrisurile au fost executate în special pe mandibule de cal şi pe oase mai lungi de bovine, cu suprafaţă mai mare de expunere, pe care se putea grava. Sunt însă semne şi desene şi pe coarne de animale, utilizate ca unelte, pentru că dacii au avut întotdeauna gustul frumosului. Ei au pregătit suprafeţele respective pentru a putea scrie sau desena pe ele. Pe unele le-au tăiat, le-au ajustat, pe altele le-au şlefuit cu gresie şi probabil le-au lustruit cu bucăţi de piele, cu ţesături sau cu bucăţi de lemn. Vârsta acestor artefacte a fost stabilită pe baza datării unor monede de epocă descoperite în sit, fiind vorba aşadar despre o scriere din perioada anilor 180-200 d.Hr. Existenţa unor semne şi înscrisuri pe diferite suprafeţe materiale în evoluţia societăţii umane este însă mult mai veche, ea datând din neolitic, atât la noi, pe valea Dunării, în zona Porţilor de Fier, cât şi în alte părţi ale Europei, cum ar fi Franţa sau Spania. Dacă ne referim doar la acestea, din perioada dacică, scrieri asemănătoare au mai fost descoperite la Străuleşti, în Basarabia, şi probabil în multe alte locuri, dar, cum am procedat şi eu la început, nu li s-a acordat atenţie, motiv pentru care au rămas necercetate sau au dispărut.
Această scriere continuă de fapt o tradiţie mult mai veche a locuitorilor dintr-un areal foarte vast. Datorită condiţiilor diferite de dezvoltare socio-istorică a aşezărilor, scrierile s-au „acomodat” necesităţilor specifice comunităţilor umane care le-au produs”, a mai spus atunci profesorul Boroneanţ. Scrierea „de la Chitila” a fost realizată prin zgâriere cu un silex sau cu un obiect metalic, iar în cazul executării unor ornamente sau imagini punctiforme mai complicate, prin poansonare. Adesea, oasele au fost „scrise” pe două feţe sau chiar pe trei, pe unele dintre ele observându-se chiar şi două straturi de scriere, unul mai vechi, aproape şters, peste care a fost „aşezat” altul nou. Semnele, sau literele, după cum susţinea cercetătorul Boroneanț, sunt total necunoscute, părând a nu fi nici greceşti, nici latine, nici rune gotice, ci mai degrabă o scriere autohtonă. Unele dintre ele seamănă cu un tip de scriere de pe frontoanele templelor dacice reprezentate pe controversatele tăbliţe de la Sinaia, considerate, neconvingător, de mulţi cercetători ca fiind nişte falsuri. Se pune firesc întrebarea: Cine a scris aceste „texte”, cu ce scop şi despre ce ar putea „vorbi” ele?
Profesorul Boroneanţ considera că „textele” de pe mandibulele de cal sunt „mijloace de comunicare ale unor iniţiaţi care cultivau relaţii între ei, dar în acelaşi timp şi relaţii cu ceilalţi membri din interiorul comunităţii, un fel de alfabet prin care se transmiteau sau se arhivau informaţii, mesaje, în cazul unora dintre ele strict existenţiale, zilnice, de genul unor evidenţe numerice ale animalelor, ale obiectelor de o anumită utilitate etc., în mod asemănător informaţiilor înscrise pe răboaje. Altele puteau fi informaţii referitoare la acţiuni pe care le desfăşurau în mod personal iniţiaţii sau comunitatea şi, aproape sigur, unele conţin şi informaţii de ordin religios, sacru.
Spre deosebire de răboaje, care erau însemnări simple pe bâte, oase, fluiere etc., în cazul scrierii de la Chitila avem de-a face cu o scriere mult amplificată şi tratată cu o mai mare preocupare de comunicare. De aceea cred că cel care le-a scris a fost un iniţiat sau poate, de ce nu, mai mulţi. El făcea şi un fel de şcoală în perimetrul aşezării, pentru ca semenii cu care comunica să poată pricepe informaţiile transmise. Rolul magic al acestor obiecte scrise este evident, atât prin aspect, cât şi prin unele desene figurate, cu atât mai mult cu cât, începând din preistorie chiar, nu există obiect care să nu fi fost înzestrat şi cu atribute magice, sacre, prin care iniţiaţii sau oamenii simpli îşi transmiteau între ei mesaje referitoare la credinţa lor. Unele dintre aceste semne par a fi litere, dar nu sunt litere. Ele pot fi mai degrabă asociate cu nişte idei care se comunică. De exemplu, când este redat un cap uman sau de animal, scrierea ar putea face referire la o persoană, la o personalitate, la un zeu sau, după caz, la un animal. Când este vorba însă de semne simple, execuate într-un anumit ritm şi concentrare, ele ar putea îndeplini funcţia de înregistrare numerică a unor activităţi, unelte, obiecte sau produse gospodăreşti”, susţinea domnul Boroneanţ.
Prof. dr. Vasile Boroneanţ a identificat pe cel mai mare dintre oasele inscripţionate descoperite la Chitila silueta unui cavaler, realizată într-o manieră proprie epocii, care aminteşte de cultul „Cavalerului danubian” (Cavalerul Trac, Geto—Dac) şi care este foarte asemănător cu cavalerul trac desenat pe pereţii peşterii de la Limanu, de lângă Mangalia, pe care localnicii o numesc „La icoane” și care datează cam din aceeaşi perioadă. În imagistica creștină acest Cavaler danubian „trece” în imaginea Sfântului Gheorghe, călare și aflat în luptă cu balaurul. Școala Cavalerilor Danubieni îi pregătea pe cei aleși pentru o misiune nobilă, să fie dedicați om și cal (ca un centaur mitologic) acestui țel ales. De aici și o legătură specială a omului cu calul său. „Descoperirea de la Chitila confirmă ipoteza înmormântărilor princiare cu cai, identificate în tumulii de la Hagighiol (Tulcea) şi Peretu (Teleorman), practici generalizate în epocă în vastul areal locuit de daci. „Cavalerul de la Chitila” face legătura între înmormântările în tumuli şi cele din aşezările civile, practicate în epoca procesului de romanizare. Aceste reprezentări ecvestre amintesc de cultul „Cavalerului danubian”, cu întreaga lui simbolistică şi mitologie specifice lumii traco-getice, existent din secolul al V-lea î.Hr. până în secolul al V-lea d.Hr.”, mai spunea cercetătorul. De menționat ca un element interesant a fost identificarea la unele dintre personajele reprezentate pe aceste oase a unei aure, idee care ar conduce la ipoteza figurării unor capete de împăraţi (cu coroană) sau poate chiar de sfinţi (cu aură), ceea ce ar putea fi o vagă aluzie la existenţa în aşezarea de la Chitila a unor informaţii primare despre creştinism. Se pare că această comunitate a avut însă o dezvoltare, pentru un timp, paralelă cu societatea creştină, care îşi avea începutul în Dobrogea într-o perioadă mai timpurie. Adică încă de la începutul pătrunderii creştinismului în acest spaţiu, pe când în aşezarea de la Chitila, după cum rezultă din datarea monedelor descoperite aici, acest lucru s-a petrecut mai târziu, prin secolele II-III d.Hr., iar sceptrul de bronz cu simboluri clar creştine, descoperit în acelaşi sit, probează prezenţa certă şi puternică a creştinilor în aşezarea cercetată în secolele IV-V d.Hr.. Trecerea popoarelor migratoare peste această zonă a perturbat comportamentul, percepţia, ordinea de gândire şi mentalitatea băştinaşilor. Partea frumoasă este că, odată cu plecarea lor, s-a revenit la tradiţie, lucru dovedit de elementele de artă decorativă descoperite pe unele artefacte. Vieţuirea carpo-dacilor liberi în această aşezare a durat până prin secolele IV-V d.Hr., când în zonă s-au aşezat goţii. Dar aşezarea de la Chitila, în sine a fost locuită intens încă din epoca bronzului şi din prima epocă a fierului, având deci continuitate istorică aproape neîntreruptă.
În lipsa unor izvoare care să dovedească indubitabil existenţa scrisului la daci, acceptate oficial de specialişti, aplecarea spre o cercetare mai temeinică a unor asemenea artefacte ar fi mult mai utilă şi ar lumina mai mult acele începuturi ale strămoşilor noştri.
La Chitila, în perioada dacică, locuitorii acestei zone erau păstori și agricultori, se ocupau cu torsul și împletitul, cu cioplitul lemnului și cu pescuitul. Agricultura înflorea și ea, datorită pământului umed, fertil, din preajma râului Dâmbovița și a mlaștinilor formate de el. De altfel, cursul Dimbovitei era navigabil la vremea aceea, favoriza legăturile de schimb cu regiunile de deal și munte, dar și cu bazinul dunărean. Locuitorii din așezarea de la Chitila aveau o organizare militară și alianțe cu alte populații. Deci era o așezare în toată regula, în plină dezvoltare, capabilă să producă, dar să și consume.
În ultimii ani săpăturile de la Chitila s-au axat pe un punct din partea de nord a sitului arheologic, pe un ostrov colmatat al Colentinei, la est de calea ferată București-Ploiești. Aici locuiau daci liberi sau carpo-daci, iar așezarea este datată în perioada sec. II-V d.Cr. S-au dezvelit mai multe locuințe, în interiorul cărora s-au găsit fragmente ceramice lucrate cu mâna și cu roata olarului, unelte agricole și de păstorit, podoabe de bronz, argint sau sticla, dar și monede romane, căci comunitatea de la Chitila folosea moneda romană în relațiile de schimb.
Dar marea surpriză descoperită sunt oasele de animale acoperite cu o scriere necunoscută. Pe atunci se scria, probabil, de la stânga la dreapta, căci se vede aceasta după înclinația semnelor. Adesea, osul este scris pe două fețe sau chiar pe trei (după caz). În mai multe cazuri se observă două straturi de scriere: o scriere mai veche, care s-a tocit sau a fost ștearsă, și o scriere mai nouă, aplicată deasupra celei vechi, după ce osul a fost din nou lustruit. Apar chiar și imagini, cum e de pilda chipul din profil al unui bărbat, asemănător cu unele reprezentări de pe monede, sau monograme. Semnele aparțin unei scrieri necunoscute, ele nu par să fie nici grecești, nici romane, nici rune gotice. Literele misterioase se combină într-o manieră deosebită, apropiindu-se de însemnările numite „răboaje”.
Dacii liberi de la Chitila cunoșteau și alfabetul latin, căci au fost descoperite fragmente de scriere în acest alfabet pe o bucată de ceramică autohtonă. Dar scrierea de pe oase este cu totul aparte. Astfel de mesaje au fost probabil însemnate și pe obiecte de lemn, care nu au supraviețuit timpului. Linii, cârlige, oulețe, ovaluri… Nu există nici o îndoială că aceste însemnări sunt intenționate, făcute cu mare grijă, nu simple zgârieturi accidentale. Bucățile de oase au căpătat un luciu de la folosirea lor îndelungată. Dar la ce foloseau oare? Erau păstrate într-o tainiță, sau erau trecute din mână în mână? Care era rolul acestor înscrisuri? Poate e vorba de rememorarea unor evenimente ale comunității, ori poate se scriau diverse mesaje. Poate aveau caracter magic, sau poate doar unul profan, de simplu răboj. Nu putem ști încă, în acest stadiu al cercetărilor. Este posibil să fie vorba de o scriere dacică, locală, folosită doar de inițiați. Așezarea de la Chitila era una de daci liberi, neromanizați. Au trecut pe aici și sarmații, și goții, dar e puțin probabil să le aparțină lor această scriere. Oricum, nu e vorba de rune. Este o scriere autohtonă. Oricât de șocantă pare această afirmație, se pare că dacii scriau și aveau chiar și o scriere proprie. Iar această scriere de pe oase aduce mult cu unul din tipurile de scriere de pe tăblițele de plumb de la Sinaia. Într-adevăr, pe tăblițele de plumb de la Sinaia (considerate inițial falsuri, de către cei mai mulți cercetători români), există mai multe tipuri de scriere, cea mai frecventă fiind scrierea bazată pe alfabetul grecesc. Totuși, între acestea se află și o scriere misterioasă, prezentă doar pe frontoanele templelor și care pare să fie cea mai veche formă de scriere din aceste plăci. Semnele acestei scrieri se aseamănă cu semnele de pe oasele de la Chitila, dar deocamdată nu putem ști care este mesajul transmis de aceste texte, căci scrierea aceasta ne este total necunoscută. Unde putem găsi cheia descifrării acestor mesaje? Pentru că mai există astfel de scrieri și în alte părți. Semne pe oase s-au mai găsit și în Basarabia (Republica Moldova) și e posibil să existe și în alte locuri, dar arheologii, de regulă, nu acordă mare importanță oaselor, nu stau să vadă ce e pe suprafața lor. În ce privește osul ca suport de ornamentație, ne putem gândi în primul rând la cultura Schela Cladovei (Porțile de Fier), care ne-a furnizat multe piese ornamentate, dar într-o altă tehnică decât cea a împunsăturilor, și în epoci mult mai îndepărtate. Totuși, scrierea de la Chitila pare să aibă rădăcini străvechi, căci poate fi comparată cu semnele scrierilor neolitice europene, cu semne care însoțesc unele reprezentări rupestre din arealul geografic al traco-geților și cu alte materiale arheologice ce provin din sudul Dunării.
Dar ar mai fi ceva de spus… Între obiectele descoperite de profesorul Boroneanț în campania de săpături din 2001, se numără și un sceptru de bronz ornamentat cu motive „în brăduț”, datat în sec. III-V d.Hr., care constituie cea mai veche dovadă a creștinismului în Câmpia Română. Având formă de glob în care se înfigea deasupra o cruce, iar dedesubt un baston, piesa seamănă izbitor cu sceptrele reprezentate pe unele monede de epocă și chiar cu o reprezentare a lui Constantin cel Mare, care ține în mână un astfel de sceptru. Cui putea să aparțină acest însemn creștin? Cu siguranță unei căpetenii locale, poate un preot cu rang înalt. Motivul „în brăduț” este străvechi și se regăsește și pe coifurile dacice de la Poiana Coțofenești, Agighiol, Porțile de Fier și Peretu, fiind atestat în continuare, în secolele II-V și următoarele. Forma de glob a sceptrului face parte din tradiția dacică a arealului și este atestată și prin sceptrul descoperit în mormântul dacic de secol III de la Peretu, având chiar „strămoși” mai îndepărtați, în sceptrele din piatră și lut din epoca pietrei și bronzului, în special cele din cultura Tei. Deci, un sceptru cu rădăcini dacice, aparținând unei căpetenii creștine! Iar acest ierarh este, foarte probabil, unul din autorii misterioaselor texte de pe oase.
Arheologul dr. Vasile Boroneanţ are meritul de a fi semnalat lumii ştiinţifice existenţa unora dintre cele mai vechi forme de exprimare a mesajului scris. Într-o lucrare extrem de bine documentată („Arheologia peşterilor şi minelor din România”, Institutul de Memorie Culturală, Bucureşti, 2000), eminentul arheolog prezintă câteva date de identificare a unor scrieri preistorice, aflate pe pereţii unor peşteri sau adăposturi naturale, locuite sau amenajate de om (peşteri, mine, cariere de piatră etc). Autorul aminteşte o altă interesantă descoperire arheologică și anume „Stâncile de la Ditrău”, din jud. Harghita. Este vorba de 11 blocuri de stâncă, descoperite în anul 1913 pe Muntele Goia, având semne enigmatice. „Aceste semne aparţin unei tradiţii care poate fi mai veche decât neoliticul”, afirma dr. V. Boroneanţ. Ele pot fi întâlnite, timp de milenii, începând cu epoca metalelor, atât pe vase de ceramică sau alte obiecte din epoca dacică, dar şi pe răboaje, în vremuri mai recente. „Getae etiam, ante Romam conditam heroum suorum res praeclare gestas carmine conscriptas ad tibiam cecinerit quod multo post tempore á
Romanis factitatum” („Geţii aveau o scriere cu mult mai înainte de întemeierea Romei căci ei cântau faptele de vitejie ale eroilor lor în ode scrise şi acompaniaţi la fluier; aşa ceva s-a înfăptuit de către romani la multă vreme după ei”). Profesorul de origine iugoslavă Radivoje Pesic (1931 – 1993) a identificat 57 de litere obținute după sistematizarea semnelor descoperite pe diferite obiecte găsite în siturile arheologice de la Vinca, Turdaș și Lepenski Vir. Aceste litere, susține dumnealui, au stat la baza alfabetului etrusc organizat din 26 de litere. Ideea întocmirii unui tabel cronologic al apariței scrisului sub forma lui pictografică și liniară i-a aparținut tot lui R. Pesic. Tabelul a fost ulterior completat de alți cercetători, pe măsura ce au fost făcute noi descoperiri arheologice. Primele ar fi inscripțiile geometrice de la Cuina Turcului (cca. 8 000 î.Hr); proto-scrierea de la Lepenski Vir (cca. 8.000 î.Hr); proto-scrierea de la Turdaș – Vinca (cca. 7000 î.Hr.); inscripțiile de la Miercurea Sibiului (cca.6.200 î.Hr.); scrierea de Tărtăria (cca.5500 î.Hr.); scrierea de la Sumer (cca. 3100 î.Hr.); scrierea proto-elamită (3.000 – 2.000 î.Hr.); scrierea egipteană (3000 î.Hr.); scrierea proto-indiană (cca. 2200 î.Hr.); scrierea cretană (cca. 2000 î.Hr.); scrierea hitită (cca. 1600 î.Hr.); scrierea chineză (cca. 1300 î.Hr.).
Din motive greu de înțeles, descoperiri senzaționale precum cele făcute de profesorul Boroneanț sunt trecute sub tăcere în lumea științifică românească. Colegii privesc cu suspiciune aceste cercetări (la fel cum se întâmplă și cu tablițele de la Sinaia, dar și de la Tărtăria), asemenea profanilor care nu văd și nu cred în altă realitate decât cea pe care au învățat-o la școală. Dar istoria va cerne lucrurile și timpul va așeza la locul cuvenit fiecare descoperire.
Lasă un răspuns