Biserica „Adormirea Maicii Domnului“, din Parohia Afumaţi I, Protopopiatul Ilfov Nord, din Arhiepiscopia Bucureştilor, este ctitorie a stolnicului Constantin Cantacuzino, unchiul Sfântului Martir Constantin Brâncoveanu, cel care punea să se înveşnicească în piatră „pomenirea de veac“ a rudelor apropiate „şi a tot rodului şi neamului, la anul de la zidirea lumii 7204 şi de la speşanie (mântuire – n.n.) 1696“. Un drum până în Parohia Afumaţi 1 din comuna cu acelaşi nume este ăntotdeauna binevenită. Cu atât mai mult cu cât, în grăbita trecere prin așezarea omenească rătăcită cândva în imensitatea Codrului Vlăsiei, nu poţi bănui şi nici percepe parfumul vremurilor de altădată, sau istoriile care au marcat aşezarea celor „afumaţi“ din cauza numeroaselor cărbunării în care se producea mangalul (cărbune de lemn) atât de cerut în acea vreme de târgoveţii cetăţii lui Bucur. Astăzi, despre toate acestea „vorbesc” doar câţiva stejari seculari scăpaţi de furia demolatoare a lumii moderne, zidurile mâncate de ani ale curţii domnitorului Radu de la Afumaţi (1522-1529) și conacul stolnicului Constantin Cantacuzino, de la sfârşitul secolului al XVII-lea, cel ce avea să zidească şi „biserica veche“ pomenită mai sus. Prin toate acestea rămase se constituie fosta Curte Domnească a marelui domnitor de la Afumați.
Biserica „Adormirea Maicii Domnului“ de aici, ridicată în stil brâncovenesc, a rămas ca o corabie ancorată la ţărmul istoriei. În ea s-au rugat mari dregători ai vremii, precum stolnicul Constantin Cantacuzino, domni precum Alexandru Ipsilanti, boieri ca Alecu Schina, negustori ca Sterie Dumba din Viena, maici (pe vremea când era mănăstire), coconi domneşti, dar şi numeroși pălmaşi de pe moşiile lor. Cu toţii au îngenuncheat cu faţa la Dumnezeu, dimpreună cu preoţii lor, într-o continuă liturghie, laolaltă peste timp cu cei de astăzi, într-un nesfârşit şir de rugători, care au ridicat la ceruri, sfinţind-o, nevoia permanentă de înviere. De înveşnicire. De la ei şi despre ei vorbesc amintirile, icoanele vechi, sfintele vase, clopotul, misterioasele sfeşnice din piatră, cimitirul cu crucile sale parcă vii, zidul bisericii şi, undeva, în podul bisericii, ineditele fragmente de frescă originală zugrăvită, după opinia pictorului restaurator Simona Pătraşcu, de renumitul meşter grec Constaninos. Acesta este meșterul care, în colaborare cu Ioan, Andrei, Stan, Neagoe şi Ioachim, a zugrăvit și minunea de Mănăstire Horezu.
Părintele coslujitor Alexandru Nicola, fiu al locului, preot de 43 de ani, din care 23 de slujire în această biserică, ne povestește: „Am iubit foarte mult locurile natale, motiv pentru care, din 1993, am venit să slujesc în satul meu. Se spune că atunci când stolnicul Constantin Cantacuzino ar fi început lucrările la biserică, măsura cu care urma să se lucreze, pe care el ar fi cerut-o constructorilor, ar fi fost lungimea umbrei primului copil care s-ar fi arătat lor. La scurt timp după eveniment, acel copil ar fi fost chemat la Domnul. De atunci, a rămas obiceiul la bătrânii noştri ca în Vinerea Mare să se aprindă lumânări pentru sufletul acelui copil, tradiţie care în timp s-a estompat. Este de fapt vorba, într-o altă formă, de simbolistica jertfei, pe care o întâlnim atât de puternic redată în legenda Meşterului Manole, substituită peste timp de această aşa-zisă măsură a umbrei aşezată la temelia construcţiei. Legat de aceeaşi tradiţie, la Afumaţi, când se ridică o casă, se pune o candelă aprinsă la temelia ei. Afumăţenii sunt oameni religioşi, credincioşi. Ei vin cu bucurie şi sinceritate la sfânta biserică de fiecare dată când simt că au nevoie de întâlnirea cu Dumnezeu. Îm iubesc localitatea şi biserica şi mă bucur că sunt aici. Am slujit şi slujesc cu tot sufletul. Eu sunt slujitorul consătenilor mei. Din acest motiv, mă simt împlinit. Şi când va veni clipa plecării mele la Domnul, voi fi liniştit că mi-am împlinit misiunea“.
Familia Cantacuzino este o familie boierească română, care a dat domni în Țara Românească și Moldova. Familia pretinde că descinde din împărații Cantacuzini ai Bizanțului, deși există și voci care contestă această perspectivă. Familia a fost cunoscută și sub apelativul depreciativ Șeitărești (var. Săitărești și Șăitănești, de la șăitan, șeitan, sin. diavol). În Țara Românească, Cantacuzinii și-au atins apogeul în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, când domnia lui Șerban Cantacuzino a marcat victoria lor în dauna rivalilor Băleni. Toți cei cinci frați ai lui Șerban au deținut mari dregătorii, fapt fără precedent în istoria țării. Dintre ei, se remarcă marele cărturar Constantin Cantacuzino, care și-a pus amprenta asupra politicii externe a statului în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu. Scurta domnie a lui Ștefan Cantacuzino, curmată în anul 1716 de otomani, a fost ultima domnie pământeană înaintea instaurării domniilor fanariote în principatele române. De-a lungul istoriei multiseculare a familiei, membrii ei au ctitorit zeci de lăcașuri de cult, printre ele Mănăstirea Sinaia, Mănăstirea Colțea și Mănăstirea Cotroceni.
Afumaţi este o localitate cu tradiţie, fiind atestată pentru prima dată în anul 1510 într-un hrisov a lui Vlad cel Tânăr (1510 – 1512), feciorul lui Vlad Călugărul. Un alt hrisov, datat 11 septembrie 1525, a lui Vlad Călugărul întăreşte mânăstirii Glavacioc moşia cu rumâni la Bărăgan, dăruită de Calotă Vornic. Vatra satului era unde se află acum biserica parohiei Afumaţi I şi conacul stolnicului Constantin Cantacuzino (1639 – 1716). Localitatea şi-a preluat numele de la numeroasele carbonerii, care fumegau continuu în această zonă. De altfel, oamenii când plecau din Bucureşti spre Moldova făceau primul popas la hanurile din Afumaţi, spunând: „hai să oprim la afumaţii ăia”. O altă variantă pentru denumirea localităţii este legat de obiceiul localnicilor de a face „pături” (mesaje) de fum, atunci când năvăleau turcii şi tătarii, pentru derutarea invadatorilor. Afumaţi este o localitate cu o bogată istorie. Chiar de la intrarea în comună pe DN2 se observă ruinele unei vechi cetăţi medievale. Nu se ştie cu exactitate dacă acestea sunt fostele ziduri ale cetăţii lui Radu de la Afumaţi (1522 – 1529) sau au fost construite de stolnicul Constantin Cantacuzino în perioada când a ridicat biserica şi conacul (sfârşitul secolului al XVII-lea).
Biserica „Adormirea Maicii Domnului” – parohia Afumaţi I este înscrisă în lista monumentelor istorice pe 2010 la poziţia 577 sub nr. IF-II-m-A-15258.021. Construcţia a fost realizată în anul 1696 de stolnicul Constantin Cantacuzino, aşa cum reiese din pisania aşezată la intrarea în biserică: „Cu voia şi ajutorul Preasfintei Tris Ipostatei Treimi, în slava şi lauda de Dumnezeu Născătoarei Pururea Fecioarei Maria. Această Sfântă şi Dumnezeiască biserică, Constantin Cantacuzino, biv vel stolnic din temelie o au ridicat, o au făcut şi o au înfrumuseţat întru pomenirea de veci a părinţilor, moşilor şi strămoşilor săi şi a lui şi a tot rodul lui şi neamul lui, la anul de la zidirea lumii 7204 şi de la spasenie [mântuire – n.n.] 1696”. În ultimii 300 de ani biserica a suferit multiple prefaceri. Astfel, în anul 1781, Alexandru Ipsilanti, domn al Ţării Româneşti (1774-1782 şi 1796-1797) şi al Moldovei (1786-1788), a preluat moşia domnească de la Afumaţi, întemeind aici o mânăstire de maici. În acest timp a făcut mai multe îmbunătăţiri, a construit clopotniţa, precum şi 4 contraforţi de susţinere pentru exteriorul bisericii de o grosime considerabilă (au baza de 1x1m. şi înălţimea de 4,5m); a îngrădit curtea bisericii cu ziduri înalte de 3,5 – 4 metri; a ridicat 10 chilii pentru călugăriţe; iar soţia domnitorului, Ecaterina Ipsilanti, a adăugat alte 10 locuinţe pentru fetele sărace; a făcut ziduri măreţe pentru cele două intrări, una localizată spre nord (spre şos. Ştefăneşti), iar cealaltă spre sud. Aproape tot ce a făcut Ipsilanti, în anul 1821 a fost distrus de turci. În 1845 prinţesa Maria, fiica lui Constantin Ipsilanti, căsătorită cu boierul Alecu Schina a vândut moşia Afumaţi, împreună cu aşezămintele bisericeşti, negustorului Sterie Dumba. În cadrul mai larg al reformelor funciare din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1859 – 1866), Sterie Dumba a cedat dreptul de proprietate asupra bisericii în favoarea comunei Afumaţi; totodată a înzestrat biserica cu cimitir, loc de casă parohială şi pământ arabil. Tot în aceeaşi perioadă, baronul Sterie Dumba a lăsat doar un culoar de 2 metri lăţime pentru accesul în biserică, pe care l-a îngrădit cu două ziduri, ca să delimiteze în acest fel proprietatea bisericii de restul domeniului. În anul 1890, Nicolae Dumba, fiul lui Sterie Dumba, a început mai multe lucrări la biserică: restaurarea picturii, reînnoirea mobilierului şi a strănilor. Deoarece Nicolae Dumba a murit pe neaşteptate, lucrările au fost finalizate de soţia şi fiica acestuia1. Între anii 1909-1911, Dumitru Ghe. Cherciu (epitrop cenzor), Pene Nicola şi Tudor Turmăcel (membrii ai Consiliului Parohial) au colectat bani de la enoriaşi în valoare de 1.000 lei (aur) şi au înlocuit şindrila veche de pe acoperişul bisericii cu tablă galvanizată. În 1955, în timp ce paroh era părintele Nicolae Ionescu-Jilava, s-au fost făcute lucrări de restaurare a bisericii şi picturii, cea mai importantă fiind introducerea luminii electrice. În 1996 şi 2006, sub îndrumarea părintelui paroh Nicola Alexandru, s-au realizat mai multe lucrări de restaurare şi îmbunătăţire a condiţiilor în biserică: încălzire centrală cu gaze, restaurarea picturii, lucrări de consolidare a zidăriei exterioare etc. Între 2013-2014, cu Binecuvântarea P.F. Patriarh Daniel1, la biserică s-au realizat reparaţii capitale: înlocuirea totală a acoperişului; reabilitarea şi consolidarea contraforţilor; mai multe lucrări care previn apariţia igrasiei la temelia bisericii; lucrări de tencuire, reparaţii şi zugrăveli la pereţii exteriori. Finanţarea a fost asigurată, în proporţie de 90%, cu bani de la Primăria Afumaţi, dar şi cu donaţii de la credincioşi. Proiectul de restaurare a fost coordonat de părintele paroh Stoian Petru Cristian şi părintele slujitor Nicola Alexandru.
Biserica este în formă de corabie, păstrând forma iniţială de la 1696. Dimensiunile actuale sunt de 28,10 metri lungime şi 8,80 metri lăţime. Zidurile bisericii sunt din cărămidă cu o grosime de aprox. 85 cm. Iniţial biserica avea la mijloc un perete cu arcadă şi uşă care despărţea naosul de pronaos, cum se mai întâlneşte la unele biserici vechi din Transilvania; în arhitectura actuală acest perete nu mai există, fiind desfiinţat de Alexandru Ipsilanti la 1781. Iniţial, lăcaşul de cult nu avea clopotniţă şi nici turlă (abia la restaurarea din 1899-1900 s-a ridicat o turlă falsă), iar pridvorul era deschis, cu plafonul prins în peretele de la intrare şi sprijinit de două coloane corintiene (tot la restaurarea din 1899-1900, pridvorul a fost închis cu grilaj metalic şi geamuri ornamentale). Ferestrele erau încadrate în rame de piatră sculptată cu flori şi armate cu gratii simple de fier, care s-au păstrat până în zilele noastre. Uşa de la intrare era scupltată în lemn de stejar şi cu chenar înflorat, ca şi alte biserici cantacuzineşti, precum biserica Colţea sau biserica Doamnei. Pictura originară nu se mai păstrează în interiorul bisericii, deoarece a fost acoperită de pictura de la 1899-1900. În 2012, cu ocazia demarării proiectului pentru lucrările de consolidare şi restaurare a acoperişului, s-au descoperit în podul bisericii fragmente din pictura originară a bisericii (fragmente de pictură murală). Echipa de restauratori, formată din Simona Pătraşcu, Elena Vasilica Martin şi Carmen Sîrbu a estimat că fragmentele aparţin „stilului post-brâncovenesc de la începutul sec. al XVIII-lea, fără a avea vreo dovadă care să poată atribui pictura vreunui zugrav anume” Pictura a mai fost restaurată şi curăţată în 1975, când paroh era părintele Ghe. Constantinescu. Ultima intervenţie asupra picturii a avut loc în 1996, când pictura a fost spălată de fum şi parţial restaurată. Clopotniţa nu se ştie cu exactitate când a fost construită1, dar în 1797, Alexandru Ipsilanti a donat mânăstirii de la Afumaţi un clopot ce este folosit şi în prezent. În 1925 s-a construit o clopotniţă din lemn în curtea bisericii, la iniţiativa părintelui Marin Pop Sachelarie şi prin donaţiile credincioşilor. Tot în 1925 au fost cumpărate două clopote: unul de 313 kg, iar celălalt de 214 kg. În 1969, preotul Ghe. Constantinescu, cu concursul enoriaşilor, a înlocuit vechea clopotniţă de lemn cu una de fier, care există şi astăzi. În 1996, la împlinirea a 300 de ani de la construirea bisericii, părintele Nicola Alexandru s-a îngrijit pentru construirea unui lumânărar şi amenajarea unei grădini în curtea bisericii. În 2010 s-a ridicat lângă biserică o troiţă sculptată în lemn, donată de maica Tudor Pelaghia, stareţa de la Mânăstirea Ghighiu. În 1834, moşia şi biserica au fost preluate de boierul Alecu Schina prin căsătoria cu Maria Ipsilanti – o descendentă a domnitorului Alexandru Ipsilanti. Cei doi au donat bisericii un chivot de argint şi o serie de sfinte vase, păstrate şi azi. De asemenea, manuscrisele vechi au fost donate Mănăstirii Țiganesti în anii 1960. Modestă dar trecătoare prin timp este Biserica „Adormirea Maicii Domnului“, din Parohia Afumaţi I, Protopopiatul Ilfov Nord, din Arhiepiscopia Bucureştilor, ctitorie a stolnicului Constantin Cantacuzino, unchiul Sfântului Martir Constantin Brâncoveanu. Vizitând-o veți simți prezențe angelice ce au ocrotit acest lăcaș, spre bucuria celor veșnice și nepieritoare.
Lasă un răspuns