„Ieri”…

Mă întorc cu gândul la „Ieri” (Yesterday) și la zilele lui frumoase. Nu au fost opreliști și spaime, nu au fost oameni abandonați în haos înfierbântat. Poate că deja am sărit un prag…? Despre poveștile copilăriei și astăzi pot să vorbesc. De exemplu, despre „Capra cu trei iezi” a lui Ion Creangă. Hai evoluează, țipă cineva în interior….! Dar eu cum văd lumea astăzi? Apoi văd cum mai apare câte un lup cu bonețica bunicii și cu dinții piliți, care ne spune: Trei iezi cucuieți/ Am venit să vă aduc vouă/ Rachete și o pușcă nouă/ Oricum voi ați închis fabricile de armament și vă bag direct în occident.

Dar cât de frumos cânta John Lennon, Yesterday (Ieri): „Toate problemele mele păreau așa departe/ Astăzi par că sunt aici ca să rămână/ O, cred în ziua de ieri.”

Ziua de ieri o percep parcă mai luminoasă decât aceste zile. Am străbătut o pandemie și am ajuns răzvrătiți în războaie imaginate de laboratoarele gândirii. Ieri războaiele aveau o altă „Imagine”, o știu tot de la John Lennon: „Imaginează-ți că nu există nici un rai/ E ușor dacă încerci/ Niciun iad sub noi/ Deasupra noastră doar cer/ Imaginează-ți toți oamenii/ Trăind pentru ziua de azi/ Imaginează-ți că nu exisă țări/ Nu e greu de făcut/ Nimic pentru care să ucizi sau să mori”.

Au murit în noi iluziile, imaginile sunt răvășite de spaima apocalipsei, pentru că toți vorbesc despre război, nimeni nu are curajul să vorbească despre Pace. Ce să facem cu pacea? Ea nu produce bunăstarea celor înfierbântați, ea produce doar armonie, iar armonia ne împinge ca în vremurile de „Ieri” spre muzică: „Trebuie să spui că sunt un visător/ Dar nu sunt singurul/ Într-o zi te vei alătura și tu”.

O poveste scrisă de un blogger din Maroc (Menhem Wayhti) mi se pare genială. Bine, astăzi trăim într-o lume amestecată, iar povestea lui cu un cioban mâncat de lupi a fost scrisă în 2016. Astăzi nici libertatea de a scrie despre ceva care nu este în armonie cu „lista oficială” poate să-ți facă probleme. Ce bine că unii oameni au avut curajul să scrie înapoi, dar se spune înainte, așa ca și istoria, dar și ea a devenit o povară.

Ce spune povestea: „A fost odată un cioban care trăia într-o țară rece. Îl durea sufletul să-și vadă oile și pe cele ale păstorilor vecini, atacate de haitele de lupi, care făceau incursiuni regulate în stâni, mâncând numeroase animale. Preocupat mai tot timpul să găsească o soluție pentru rezolvarea acestui fenomen îngrijorător, păstorului i-a venit în sfârșit o idee pe care o credea genială, eficace și salvatoare; trebuia numai să o pună în practică. Ea implica creșterea puilor de lup în stâna sa și domesticirea lor cu blândețe și răbdare, pentru a stabili astfel o relație bună cu oile sale, în scopul creării unui climat de înțelegere, de coexistență pașnică între toate animalele și, totodată, de asigurare a protecției împotriva atacurilor din exterior. A pus această idee în practică. Cu timpul, a constatat că planul său funcționează și că experiența se dovedește încurajatoare și plină de speranțe. Într-adevăr, nici lupii săi, nici lupii străini nu mai atacau decât turmele vecinilor și pe cele din ținuturile îndepărtate, în timp ce oile lui trăiau liniștite la stână. Așadar a continuat să trăiască fericit, convins că problema este definitiv rezolvată și că haita de lupi pe care a domesticit-o va reuși să trăiască în bună înțelegere cu oile sale. Cu toate acestea, coexistența pașnică nu a durat decât o vreme. Lupii săi s-au înmulțit și au devenit din ce în ce mai numeroși. Ei nu mai puteau să trăiască mâncând doar oile din afara stânii. Într-o zi, fără niciun avertisment, lupii săi, pe care ciobanul îi credea blânzi și bine crescuți, l-au mâncat și pe el, și pe oile lui. Morala: cel care crește și are grijă de lupi nu trebuie niciodată să creadă că aceștia îi vor ataca numai pe alții.”

Scriind această poveste mă gândeam: Veniți la noi, din ceva-ul nostru o să vă dăm tot, cât să mai rămânem noi cu nimic. Apoi dacă ajungeți să fiți prea mulți ne lăsăm mâncați și vă urăm: poftă bună…!

Iar mă gândesc la John Lennon: „Trebuie să spui că sunt un visător/ Dar nu sunt singurul/ Într-o zi o să te alături/ Și lumea va fi ca un întreg/ Pentru că ieri/ Dragostea era un joc așa ușor de jucat/ Acum am nevoie să mă ascund/ O, ce aș fi vrut acum să fie ziua de ieri.”

Da, mă gândesc la ziua de ieri, la acele griji minuscule care mi se păreau mari. Astăzi grijile s-au transformat în spaime, spaimele în durere, iar noi bucuroși acceptăm durerea. Veniți la noi, orice război este binevenit. Morții nu au importanță dacă de pe urma lor se îmbogățește cineva. Oricine este acceptat la masa noastră de înțelegere, dar asta prin extincție. Lumina o închidem, dar și căldura… Suntem obligați să ne hrănim puii tineri din această haită de lupi.

Lasă un răspuns