Înălțarea Sfintei Cruci încă mai poartă prin zonele viticole și numele de „Cristovul viilor”. Adică, odinioară, în această zi se dădea dezlegare la culesul strugurilor. Era mare sărbătoare. Înșiși domnitorii își întemeiau tabără în propriile podgoriile și asistau-participau la veselul eveniment, rostuit cu lăutari, hore, chiuituri și întregul registru ce-l bine dispunea, hăt de milenii, pe totdeauna îmbujoratul Dionysos. Desigur, mai puțin bacantele lui. Iar la noi, românii, niciodată cu fete sau femei „zdrobind” cu picioarele desculțe strugurii așezați în căzi, linuri, coșuri de căruțe sau alte „recipiente”. Acest spectacol cu tinere îmbrăcate în costum tradițional, producând astfel mustul, este o scorneală de rit nou, aparținând, ca și alte năzbâtii, turismului de calitate îndoielnică. Că în „Vinul de viață lungă” există, spre finalul cărțuliei, o scenă care te-ar putea duce cu gândul la o veche tradiție, în realitate nu e decât o închipuire-rătăcire a lui N.D. Cocea, un personaj de tristă amintire în privința caracterului, bun prieten cu Tudor Arghezi și Gala Galaction…
Am în mână un exemplar din remarcabila revistă „România viticolă”, apărut în urmă cu 80 de ani. Mai exact, în iunie 1942, când România se afla în plin război de eliberare a pământurilor noastre de dincolo de Prut. Această temeinică publicație lunară de viticultură și oenologie, ce-și începea existența în anul 1937, avea ca director pe Prof. Ion C. Teodorescu, autor și al multor altor scrieri de mare valoare, între care, în colaborare, și „Vița de vie și vinul…”. Operă de căpătâi a domeniului, apărută în anul 1966. Acest număr de revistă se deschide cu „Inventarul centrelor viticole cele mai importante din România”. Între altele, sunt prezente, normal, și „Regiunea Saba – Cetatea Albă” și „Regiunea Cahul-Bolgrad-Ismail”, din Basarabia. Desigur, Prof. I.C. Teodorescu n-a mai putut relua aceste fragmente ale studiului său, din motive lesne de înțeles, în lucrările pe care le-a publicat ulterior. La categoria „Alte podgorii” figurează și județul Vaslui, inclusiv cu centrul… Brodoc. Acolo, copil fiind, m-am întâlnit prima dată cu „regatul lui Bachus”. Via, care viețuiește și astăzi, a fost plantată în 1924, anul când s-a născut tatăl meu. Așa era pe atunci obiceiul în acea parte a Moldovei: dacă noul venit pe lume era băiat, părinții întemeiau o bucată de vie; dacă era fată – cumpărau, pentru viitoarea ei zestre, o bucată de pământ. Ce oameni și ce rosturi mai țineau și ei pe atunci… Prin vie, prin care n-aveam voie să umblu teleleu ca prin ogradă, mai existau, alături de nohan – soi hibrid -, și tufe cu țâța caprei, țâța vacii, coarnă, țârțâră (neagră) – poame vechi românești. Se înțelege că unele dintre ele nu mai ajungeau la zdrobitoare…
Pe Prof. I.C. Teodorescu nu l-am întâlnit niciodată. L-am cunoscut, în schimb, pe fratele dânsului, Prof. Șt. C. Teodorescu, co-autor al faimoasei cărți „Vița de vie și vinul…”. S-a întâmplat în anul 1983, la unul dintre concursurile naționale ale vinului de la Vaslui. Legătura, dacă pot spune așa, mi-a făcut-o acad. Valeriu D. Cotea, ultimul adevărat „patriarh” al oenologiei românești. Am avut imensa bucurie să beneficiez, ani și ani de zile, din partea domniei-sale „de un împrumut sufletesc” aparte, ca să folosesc propria-i sintagmă. Remarcabil specialist, minunat om! Voi povesti mai pe larg cu un alt prilej.
De fapt, viticultorii, oenologii, podgorenii – atât de apreciați și de savantul Simion Mehedinți – alcătuiesc o categorie cu totul specială. De la Cotnari și până la Șimleul Silvaniei, străbătând podgorie cu podgorie și nenumărate crame, n-am întâlnit altfel de oameni: toți, pâinea (și vinul) lui Dumnezeu. Între ei, inclusiv basarabeni, precum Anatolie Pănuș de la Șegarcea. Pe mulți dintre ei i-am pomenit în cartea „Sub zodia lui Bachus”, produsă în 1988-1989 și publicată în 1991, numai că restricțiile de atunci și-au păstrat destule umbre în paginile ei. Așa au fost vremurile: ori scriai despre vinuri, ori scriai despre avorturi, aproape că era același lucru. Lucruri care s-au așezat anapoda de strâmb și după 1990, de am ajuns unde am ajuns. Și în privința viilor și vinurilor noastre… Nădăjduiesc ca în perioada ce va să vină să reanim, cât de cât, numele unora dintre acești prestigioși „ziditori” de vinuri, de care, ca și în privința marilor bucătari, n-avem nici un motiv să ne rușinăm. Dimpotrivă.
Acest Parlament plin de hăbăuci, „hobby-sat” de tot soiul de „terroir-iști” de modă nouă – un fel de musculițe permanent amețite -, a dat scumpei patrii o lege prin care se sărbătorește „Ziua națională a gastronomiei și vinului românesc”. Legea se aplică în prima duminică a lunii octombrie. Ăștia ori au fost bieți cu toții, ori idioți fără măsură, că de bun simț nu poate fi vorba: să ai o zi tradițională, sfântă, pur românească – 14 septembrie, Cristovul viilor – și să stabilești o sărbătoare, care să umble cherchelită dintr-o zi în alta a lunii octombrie, fie ea și duminică, dar cu altă dată, numai niște neisprăviți puteau stabili așa ceva. Lunii septembrie i se mai spune, popular, nu doar Răpciune, ci și Vinicer. Sărmanul Dionysos…
Lasă un răspuns