În lumina discuțiilor din ultimele zile, ca să dăm o conotație pozitivă, educativă argumentelor ocazionate de subiectele care au făcut obiectul dezbaterilor noastre (mai mult sau mai puțin academice), cred că ar fi util să discutăm despre sensul și limitele exigențelor electorale, în termeni generali. Practic, votul este un instrument de exercitare a suveranității de către cetățeni, dar este un instrument cu potențial latent, care se activează numai în condițiile existenței unor opțiuni electorale. Potențialul decizional al votului este indisolubil legat de oferta electorală (partide, candidaturi individuale), de la gradul de fărâmițare a scenei politice și până la gradul de reprezentativitate.
Partidele politice sunt vehiculele prin care se exprimă pluralismul politic, ca garanție a democrației constituționale și în acest sens sunt supuse controlului de constituționalitate din perspectiva modului de exercitare a dreptului de asociere. Întreaga construcție a statului de drept fundamentat pe separația puterilor în stat pornește de la nevoia de a cenzura prin limite impuse constituțional exercitarea arbitrară a puterii guvernamentale, iar existența unor autorități publice abilitate să reprezinte cele trei puteri, cu controlul reciproc specific, are drept scop garantarea continuă a faptului că suveranitatea nu pleacă niciodată din mâinile cetățenilor. Dar suveranitatea nu pleacă din mâinile cetățenilor doar prin depășirea limitelor constituționale de către cele trei puteri din stat, ci și prin lipsa reprezentativității politice în raport cu obiectivele pe care cetățenii le urmăresc prin exercitarea dreptului de vot sau prin dorința de o face, neconcretizată din lipsă de opțiuni satisfăcătoare. Suveranitatea pleacă din mâinile cetățenilor și prin deturnarea votului în baza căruia actorii politici au fost abilitați cu prerogative specifice exercitării puterii guvernamentale.
Iată că suveranitatea nu este doar o formă de autoconservare în raport cu exteriorul ci și o formă de homeostază sistemică la nivel intern. De aici ajungem la tema anunțată, anume sensul și limitele exigenței electorale. Putem înțelege ușor că electoratul are datoria de a impune bareme stricte în vederea conservării suveranității, iar acestea sunt ajustate de limitele ofertei politice. Așadar, exigența electorală nu este un moft, ci este toată esența statului de drept, a democrației constituționale. Laxitatea baremelor este o situație de avarie, dată de calitatea proastă a ofertei politice, un compromis pe care electoratul îl face cu propria conștiință – când actorii politici vin și cer explicit îngăduință față de standardele scăzute pe care și le impun, avem deja o problemă gravă de înțelegere a semanticii constituționale.
Mai departe, pentru a evalua întrunirea baremelor de reprezentativitate, electoratul are nevoie de o prezentare detaliată a programului de guvernare pe care fiecare partid și-l propune. De aici trebuie să înțelegem că interacțiunea publicului cu oferta partidelor nu trebuie să se desfășoare sub semnul festivismului, ci sub cel al enunțării de principii, dublate de resursă umană calificată și de acțiuni adecvate.
Principiile de guvernare nu pot fi anunțate vag, în lozinci, ci trebuie explicitate prin programe pe domeniile principale și susținute de către profesioniști care garantează că în mod asumat vor participa la implementarea măsurilor ce decurg din programul de guvernare, căci reprezentativitatea ține atât de obiective, cât și de potențialul de acțiune.
Astfel, un partid care antrenează publicul prin discursuri și evenimente cu scop de entertainment, bun sau prost, fără soliditatea unei oferte guvernamentale și a unei garnituri de profesioniști care să o asume, are ca principală problemă eroarea de raportare la sensul constituțional al dreptului de asociere în partide politice, iar obținerea de favorabilitate pubilică prin astfel de mijloace este în sine o pierdere de suveranitate de către cetățenii care vor valida prin vot în orb o asemenea opțiune politică.
„Duritatea” preciziei termenilor care definesc formal aceste raporturi în sens constituțional ar trebui să reprezinte pentru orice politician responsabil, din perspectiva consecințelor abaterii de la rigoarea acestor forme de relaționare, o preocupare mult mai mare decât anihilarea reacțiilor publice care îngreunează marketing-ul politic.
În același timp, instituțiile nu trebuie confundate între ele, reprezentarea politică nu are voie să treacă la confiscarea altor forme de manifestare a convingerilor – există instituții specifice și pentru așa ceva, de la cele culturale la cele religioase și la orice altă formă de asociere prin raportare la un criteriu central.
Acestea fiind zise, să rezumăm lucrurile simplu: exercitarea suveranității este direct proporțională cu exigența electorală – să ne iertați că îndrăznim.
Un articol de Anca Radu
Lasă un răspuns