Nodul… Nodul existențial al vieții și al trecerilor din ea, ce pare acum a se desfereca… Căci poetul mai are atâtea de deslușit lumii încât nu are dreptul de a se închide, în ea, în tristețe, în ea, pe post de cochilie sub zăvor, zăvor ce și l-a pus drept scut la plecarea sufletului pereche… Nu are dreptul de a se încătușa și, mai ales, de a-și tăinui mesajul… Pentru că poeții sunt aleșii cuvântului… Sunt continuitatea Cuvântului Începutului, ei zugrăvind în continuarea lumii Facerea celui ce dintr-un-început a meșterit-o…
Întoarcerea poetului, întoarcerile lui, căci, pentru el orice suferință, orice despărțire, chiar de o știe vârf de aripă pe timp numărat în metronom de îngeri, e o plecare, sunt firești… Iar, acum, vine spre noi… Își rupe din timpul de trăire spre veșnicie pentru a sta lângă noi clipele sortite să-i fie aici… Pentru a ne așeza în fața ochilor corolele din frumusețea lumii pe care doar poetul ne-o poate releva… El, dimpreună cu sufletul pereche, descoperind, trăind, vibrând, plătindu-și însăși trecerea ca făptură… Căci truda lui nu este întâmplător înzecită față de a noastră… El trebuie să se desprindă chiar și din lumea-scut pe care a zidit-o ca un In Memoriam celui plecat, și din care ne-a dezvăluit câte un pic, încă un pic, vers, pagină, volum, ridicând tristețea de peste colțuri de trăiri și speranțe, de cuvinte și emoții trăite cândva, dăruite și înturnate celui ales, destinat, făcându-ne și pe noi tainică parte a ei…
Suntem deja parte a emoției în stări de vibrații și rezonanțe tușate în elegii și versuri epistole de Floare Mihali Petrov… De aceea, poate, îi simțim mai repede renașterea ca deslușire a misterelor rămase printre grăunțele din nisipul timpului… Și îi întrezărim dorința de a mai fi, totuși, aici, în propria destăinuire: „Îl rog pe Dumnezeu să îmi dea sănătate”… Dar nu pentru ea, ca trăire și manifestare a viului în și din sine, ci pentru mesajele pe care le mai are de transmis… Pentru această lume și „acestei lumi în întregime/ plămădind rugăciuni de mare lungime”.
Simțim versurile ei ca un ecou… Dar nu sunt repetiții și reluări, în alte lumini și umbre, a umbrei de durere strigată până acum, în atâtea și atâtea pagini, spre cel plecat… Acum este și o întoarcere către și chiar în lume pentru a fi zidire a ei până când castelul poetei de aici se va fi înălțat și devenit odaie în ceruri, acolo unde o așteaptă sufletul pereche… Ecouri existențiale ce nu mai sunt doar crâmpeie din durerile transmise astral celuilalt, nici doar reflexii metafizice ale celuilalt către ea, ce au prins contur prin tainice așterneri ale peniței, ci scrieri ale încă prezentului ei… Pe care, pentru întâia oară de la dureroasa despărțire, poeta și-l asumă…
Nu, stiloul suferinței nu și-a lăcrimat încă ultimul strop în iscălirea de hrisoave către cel plecat… El continuă a-și prelinge dorul, dar poeta așterne de acum și slove către noi… Da, firesc, cu gândul spre lumea celui vegheat de sfinți ce „nu mai suferă rănit de moarte”, ea își desprinde din răstignirile de dureri mesaje pentru noi… Și chiar de, astăzi, la singurătate ea e antamată, tocmai din pustnicia lințoiului de durere-doliu poeta desprinde versuri sclipind mesaje pentru noi… Poate noi vom înțelege mai mult…. Poate vom avea timp pentru a înțelege mai mult… Poate vom avea Timp… Căci nu doar înțelepciunea, nu doar înțelegerea și empatia sunt cele necesare pentru a fi aici, mai mult… Ci și timpul… Pe care, chiar de-l simțim că nu trebuie a-l cerși pentru aici, fiindu-ne răsplătită în ceruri, înmăsurat poate în alte dimensiuni, poate chiar de timp, în altfel de vibrații și rezonanțe, totuși îl dorim cu fiecare rugăciune…
Poeta este cu mult mai pământeană, mai zidită aici, decât își impune ea gândul… Dar vibrația dinspre celălalt îi apasă degetele în penița mesajelor tainice… Și ne iscălește, aproape ca epitaf al fiecărui apus, neapus cum și l-ar fi dorit, că sufletul pereche știe că va fi al ei și în lumea celălalt… Că va fi, chiar dacă și ea știe, neîndoielnic, că este al ei de acum, doar că trebuie să mai zăbovească aici, atât cât se cuvine, în pecetea timpului… Pentru că numai acest aici de acum îi „transformă gândurile-n perle”, și doar zăvorul timpului, ce i se va deschide când se va fi cuvenit, îi va transforma strigătele-i pământene în lieduri de mierle pe care celălalt să le recunoască acolo, în acel dincolo de aici, dincolo de timp, de chemare, de reîntâlnire, de continuitate în contopire, pentru când va fi venit clipa ei de a descifra, de a traversa și a deveni una cu ale ei unic…
Pentru că toate au un rost, nu?!… Iar în vrerea lui Dumnezeu, o Iliadă cu toții suntem…
Poeta nu se mai teme dară de ziua-lumină, nu mai încearcă a așeza pe ea năframa de durere pentru a acoperi orice reflex al lumii în care este încă parte, și, poate curând, din nou trăire, ci, iată, își regăsește drumul spre scriere pentru acum și aici, unde soarele îi susține frenezia poetică… A pierdut tot ce a iubit mai mult, dar, prin puterea din propriile slove, va arde „ca lumina până la stingere”… Este reflexul continuității cu „semnele timpului când bune când rele”… Este împletirea cu rugăciunea, ieri, rugăciunea ca un scut, azi ca magică putere de a răsări ca un acrobat…
Căci nu se vor fi scurs din clepsidră chiar toate bucuriile și toate fericirile, nu?!
*Floare Mihali Petrov / Ecouri Existențiale, Editura Semne, 2022
Lasă un răspuns