Rușii despre ei înșiși…

Toată literatura rusă este despre ruși, despre cine sunt ei, de unde vin, cum se comportă, ce fac, ce viitor au. Când zici cuvântul „Rusia”, îți vin în minte personajele descrise de Tolstoi, Cehov, Pușkin sau Gogol. Desigur, Gogol nu-i iartă, mai ales în comedii. Ce face el în Revizorul, o demolare a prostiei, sau în Jucătorii de cărți, o Rusie plină de cartofori!? Cel mai tolerant mi se pare Cehov, care în piesele și prozele lui scurte creează o lume romantic-savantă, caractere memorabile, o atmosferă de filosofie lirică, în care personajul principal este iubirea și devotamentul față de ea până la sacrificiul suprem, ca în Pescărușul, mai ales. Sigur, totul este pătimaș, personajele sunt radicale, se manifestă la limita existenței. Viața mustește în aceste opere, iar frumusețea ei este perfect ilustrată de sufletul mereu patetic al oamenilor. Și tradiția s-a păstrat. Noii literați nu-i trădează pe părinți. Țarismul și noile epoci, până la perestroika, sunt prezentate ca o gigantică forță birocratică. Birocrația, ofițerul și funcționarul sunt cele trei laturi ale unui mecanism istoric original, pe care nu l-au mai cunoscut alte popoare, și mă gândesc cum l-ar fi descris Shakespeare dacă ar fi trăit în Rusia. Ciudat, Shakespeare, care s-a inspirat din multe izvoare istorice ale omenirii, s-a ferit de ruși, în opera lui această nație nu există. Poate că el știa mai multe decât știm noi. Ca și Eminescu, care era departe de a-și imagina că el ar putea să fie văzut în rubașcă, așa cum l-a imaginat total greșit Emil Loteanu în filmul Luceafărul. Nimeni nu poate să-i descrie pe ruși mai bine decât o fac ei înșiși.

Tolstoi se ridică deasupra tuturor, iar cugetările lui sunt universal valabile. Rușii par a fi uitat că au făcut din el un idol și îi urmau sfaturile, precum acestea: „Toată lumea se gândeşte să schimbe lumea, dar nimeni nu se gândeşte să se schimbe pe el”; „Hai să ne iertăm, numai atunci vom trăi în pace!”;„Nu există măreţie acolo unde simplitatea, bunătatea şi adevărul sunt absente”; „Scopul vieţii este să serveşti umanitatea”.

Dar pe internet am întâlnit și citate cu totul contrare acestei viziuni normale, să-i spunem. Cu ele ne apropiem de absurdul războiului din Ucraina, numit Putinkistan. E posibil ca acest context contradictoriu și inexplicabil să declanșeze în oameni dorința de a-i luat aliați pe marii scriitori ruși, de a le asimila explicațiile. Oricum, este semnificativ faptul că li se atribuie lor aceste opinii. Iată câteva: Mihail Saltîkov-Șcedrin – „Dacă aș adormi, trezindu-mă după o sută de ani, și m-ar întreba cineva ce se întâmplă în Rusia, aș răspunde fară să clipesc: beție și jafuri”; Aleksei Tolstoi – „Moscovia – Taiga ruso-mongolă, sălbatică, întinsoare a jafului”; M. Dostoievski – „Nație ce cutreieră prin Europa și caută ce să mai distrugă, să facă praf, pur si simplu, totul. Din batjocură”; Ivan Turgheniev – „Rusul este cel mai mare și mai insolent mincinos din întreaga lume”; Alexandr Pușkin: „Un popor indiferent la cea mai mică datorie, la cea mai mică dreptate, la cel mai mic adevăr, un popor care nu recunoaște demnitatea umană, care nu recunoaște pe deplin nici o persoană liberă, nici o gândire liberă”; Mihail Bulgakov – „Nu suntem un popor, ci vite, șobolani, hoardă sălbatică de ticăloși și ucigași”; Maxim Gorki – „Cel mai important semn de izbândă al poporului rus este cruzimea sa plină de sadism”; Serghei Aksakov – „Ah, cât de greu e să trăiești în Rusia, în acest centru plin de putoarea dezmățului trupesc!”; Ivan Şmelev: „Un popor care urăște voința, iubește sclavia, iubește lanțurile de pe mâini și picioare, murdar fizic și moral… gata în orice moment să asuprească totul și totul”; Academicianul Popov: „Poporul rus este într-o stare extrem de tristă: este bolnav, ruinat, demoralizat. Și acum aflăm că el, în persoana unei părți semnificative a inteligenței sale, deși formal nu poate fi considerat nebun, este totuși obsedat de idei false care mărginesc iluzii de grandoare și iluzii de dușmănie față de el ale tuturor. Își imaginează pericole inexistente și își bazează pe ele cele mai absurde presupuneri. I se pare că toți vecinii lui îl jignesc, nu se înclină suficient în fața măreției sale și în toate modurile posibile împotriva lui. Îl acuză pe fiecare din casa lui că s-a străduit să-i facă rău, să se despartă de el și să se ducă la dușmani și îi consideră pe toți vecinii săi dușmani…”

Cumplite judecăți ale oamenilor răscitate și puse în cârca marelui popor rus. Rușii trebuie să mediteze la această realitate, fiindcă ei au acceptat să fie conduși de un kaghebist nebun, care să conducă Rusia la un asemenea dezastru de imagine! El își bate joc de ruși, de soldații care au murit pe front, când declară că Rusia încă nu a început războiul, ce s-a întâmplat până acum a fost o joacă, e doar o fărâmă din ce poate armata rusă! De asemenea, acuză Occidentul, pe toți, că sunt vinovați de invazia Ucrainei!

Rusia este, categoric, compromisă. Nici căderea lui Putin nu rezolvă dezastrul, așa cum la noi nu l-a rezolvat căderea lui Ceaușescu. Vin în loc imediat alți putinei, poate și mai fanatici, ca Medvedev. Putreziciunea e adâncă. Mi-este milă de frumoasele personaje ale lui Cehov dacă au intrat pe un asemenea curs al istoriei. E cazul să medităm în ce măsură istoria poate deforma literatura, o poate ajuta sau ucide. Ca Unchiul Vanea să supraviețuiască, este nevoie de pace. Războiul deformează totul. Cred că nimeni nu mai poate vedea o piesă de Cehov cu ochi buni. Se va ajunge să se urască tot ce este rusesc. Cum este urâtă acum Elena Rybakina, după ce a câștigat titlul la Wimbledon și toți declară că e nu e kazahă, ci rusoaică! Ce-i la gura lui John McEnroe! Păi nu e meritul ei că a câștigat? Adică a câștigat ca rusoaică? Ce vină are ea că s-a născut la Moscova? Sau că părinții ei trăiesc acolo? Oricum, rușii sunt în delir, imediat au spus că Rybakina este a lor, de-a lor, născută și crescută în Rusia! Propaganda rusă o exploatează politic. Victoria ei este o palmă dată organizatorilor Wimbledonului, numit Wimbledonbas, care i-au exclus pe jucătorii ruși, de parcă ei sunt vinovați că s-au născut în Rusia. Nu putem alege locul unde vrem să ne naștem. Iar jucătorii de tenis călătoresc în toată lumea, casa lor e pretutindeni și se antrenează mai ales în SUA. Cât de rusoaică mai era Maria Sharapova, care se americanizase complet?!

Mirosul care vine de la Răsărit devine insuportabil. Filmele rusești descriu o astfel de putoare, dar cele mai multe fac din ruși eroi invincibili. Mai ales producția sovietică inspirată din așa-zisul „Marele Război de Apărarea Patriei”.

Și au mult umor. De la Oblomov la Bărbierul din Siberia rușii știu să râdă de ei înșiși, de dramele lor caraghioase, de minciunile pe care le trag, adesea fanteziste, dar care au ajuns azi să se consfințească în ceea ce se numește „propaganda de război”. S-a uitat ce a spus Cehov că „a minți este la fel cu a fi alcoolic”. Și despre Hitler s-a spus că este „un alcoolic care a îmbătat un popor întreg”. Nu-i cazul să spunem așa ceva și despre Putin? Conducătorii ruși au exersat zeci de ani limbajul propagandist, pe care azi îl aplică deșănțat în războiul contra fraților ucraineni.

Au uitat de frumusețe, au uitat de marea poezie rusă, de marele balet rus, de avangarda rusă din arta plastică, de marea muzică rusă, de marii șahiști, de marii sportivi și mesageri ai acestei țări, nu au conservat decât urâțenia, își ridică poalele în văzul lumii, soldații se comportă ca niște barbari („beție și jafuri”), sfidând civilizația, sfidând tot ce au creat mai măreț Rusia și Omul în general.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*