Despre Desțărare…

De mult timp mă întreb dacă mai există mirajul străinătății pentru Români?… Îmi răspund fără să îmi placă, dureros, că în zilele noastre, parcă nu ar mai fi un miraj al străinătății, iar străinătatea este privită de foarte mulți ca a doua patrie. Cred că nu sunt mulți români care să mai considere România „acasă”. M-aș bucura să greșesc. De aceea, consider că mai potrivit este cuvântul desțărare pentru exodul din ultimii ani, mai ales al tinerilor români care au ales să trăiască în străinătate. A emigra sau chiar a pribegi și-au pierdut sensul. Sunt cuvinte puțin semnificative pentru Românii care au luat cu asalt alte țări pentru o viață mai bună. În mod sigur cei mai mulți au plecat pentru o viață mai bună. Pentru aceeași muncă sunt plătiți de două sau trei ori mai bine în țara de adopție, noua lor patrie. Cred că pentru foarte mulți dintre românii plecați în străinătate ideea de patrie nu există, iar țara în care trăiesc și i-a primit, le-a oferit un loc de muncă mai bine plătit decât în România lor a devenit patria lor. Țara de adopție a Românilor este noua lor patrie! Cred că pentru românii plecați înseamnă tot una. Ei nu mai le separă. Nefăcându-se distincția între patrie și țară, putem pune semnul egal între ele. Cineva mă întreba de ce cred asta. După chiar comportamentul românilor. Pentru că „Ubi bene, ibi patria” sunt cuvinte pe care le spun mai toți românii și nu se rușinează câtuși de puțin. Li se pare absolut normal să gândească astfel. O mare majoritate a plecat după 1990. Erau foarte tineri și foarte mulți habar nu aveau de multe nici despre România, dar nici despre țările în care au ajuns.

Cine să-i mai învețe pe tineri istoria? Cine să le mai spună tinerilor despre semnificația patriei? Câți profesori din România fac din orele lor de limba română o sărbătoare? Câți profesori le mai vorbesc azi elevilor cu dragoste, cu patos despre Eminescu? Oare câți profesori de limba română sunt azi în România care să-l predea și să-l dea la studiat elevilor pe geniul poeziei românești în zeci de ore de limba română? Și nu o predare după programa de învățământ, ci cu o dăruire extraordinară, cu materiale extra-manual, așa cum a făcut-o profesoara mea de limba română căreia nu i-a păsat de depășirea orelor din programa de învățământ… în plin regim comunist! Ea ne spunea că merită să primească orice sancțiune pentru Eminescu. Iar, când unul dintre colegi – un băiat mai gălăgios a îndrăznit să râdă când se vorbea despre moartea lui Eminescu, o întreagă clasă era mută la cuvintele grele spuse de profesoară… Dar nimeni nu i-a purtat pică, ba, dimpotrivă toți am iubit-o și pentru acel moment. Era o solemnitate a orelor în care ni se predau marii clasici ai literaturii române.

Câți profesori le mai vorbesc azi elevilor cu patos așa cum vorbea generației mele profesoara care ne preda istoria României? Cum să știe tinerii care pleacă din România ce înseamnă naționalism când lor li se spune că a fi naționalist este ceva rău… Iar despre patriotism… să nici nu mai amintim… România nu mai este patria, România este ca o mică oprire, ca-ntr-o gară, se ia o pauză, se stă puțin pentru ca popasul definitiv să fie în țara în care îți merge bine. Repet, „Ubi bene, ibi patria” – așa gândesc toți Românii care pleacă din România. La cei mai mulți nu se pune problema unor critici pentru țara de adopție, este o critică doar a țării de baștină. Ni se spune că toți Românii care pleacă își iau cu ei tot ce este al lor, românesc, casa, steagul, locul, biserica, neamul… Oare?! Țin acestea locul patriei? În afara micilor distracții cu o horă întinsă într-un local închiriat sau cu repetarea unor melodii românești de dor și jale, ce ar mai fi?

Credința? De acord! Credința îi mai unește încă, dar nu pe toți și nu îndeajuns. De curând eu însămi, stând mai mult timp printre străini mi s-a părut nepotrivit cuvântul emigrare pentru Românii care după 1990 și-au părăsit patria. O mare majoritate, definitiv! Când pleci defintiv din țara ta, fie că nu mai suporți atâtea rele, fie că vrei ceva mai mult, a spune că emigrezi nu mai este cuvântul potrivit. A te desțăra mi se pare mai potrivit, este mai precis, mai puternic. A te desțăra exprimă mult mai nuanțat starea Românului plecat definitiv. Am pus întrebarea aceasta cu a emigra/a desțăra și pe un site românesc. Pe lângă multe comentarii neavenite, unele bășcălioase, altele pretențioase, cum că a desțăra ar fi un cuvânt nou… Nu, nu este un cuvânt nou, este un cuvânt românesc vechi, cu o semnificație puternică, care există de mult timp pentru Românul băjenit… așadar de pe acest site a venit și un răspuns foarte corect: „a emigra accentuează ideea de nou, de noi posibilități, iar a desțăra arată partea cealaltă, ruperea de un loc cu care ești învățat. Are o nuanță mai profundă” (un comentator on-line, D.M.).

Exact așa mi se pare și mie starea românilor plecați de după 1990. Când vorbești de emigrare, încă mai vezi mirajul străinătății, te gândești la dorința ta de a-ți fi mai bine, de a avea noi posibilități pe care nu le-ai avut în țara ta… chiar te gândești la revenire, pe când atunci când spui desțărare… este o rupere cu totul… ai făcut pasul, dar te doare, nu-ți este bine deși… ți-e bine, ai mult peste ce aveai în România, dar îți pare atât de rău… Prin desțărare Românii se despart cu totul de patria lor chiar dacă păstrează ceva de suflet… Este o dramă pe care o trăiesc mulți. Unii o recunosc, alții, nu, dar cu siguranță o simt cei mai mulți. Iar, spre bătrânețe te apasă cumplit. Viața m-a adus lângă copiii mei stabiliți în Vietnam. Și eu mă simt desțărată chiar daca îmi este bine și nu prea mai aveam pe nimeni apropiat în România.

În Vietnam există o comunitate a Românilor. Se cunosc între ei. Toți au învățat limba vietnameză, au activități onorabile, sunt foarte apreciați. Ca peste tot în lume și aici unii nu mai doresc să revină tocmai din cauza condițiilor din țară, dar și pentru că aici sunt mai apreciați, mai bine plătiți. Alții, desigur, se mai gândesc. Dar este clar că toți au ajuns aici pentru a câștiga un ban în plus dar și dintr-o dorință de a fi apreciați la adevărata valoare. Cred, de altfel, că mulți români plecați peste hotare și nu numai în Vietnam sunt apreciați foarte mult și foarte corect. Da, mai este și acest aspect al desțărării… Românul vrea respect, vrea să-i fie apreciată munca. Ceea ce nu se întâmplă pentru mulți. În comunism era un singur criteriu de îndepărtare, partidul cu minciunile și dacă nu erai membru nu prea reușeai… Acum sunt chiar mai multe criterii care-i îndepărtează pe români de patria lor. Valoarea, cel mai important criteriu, parcă nici nu există. Ai valoare, ești prost! Și mai sunt alte multe criterii, parcă mai diavolești.

Îmi place tot ce văd și trăiesc în Vietnam. Îmi plac marile orașe, construcțiile vechi și noi, toate locurile prin care am trecut mă încântă, obiceiurile, oamenii, mâncarea, facilități în multe…strada, muzeele, piețele, cafenelele lor, mi se pare că există un „je m’en fiche” în sensul bun, într-o altfel de traducere ”… la urma urmelor, mai este și mâine o zi” sau chiar trăiește clipa. Nu se știe ce va fi mâine. Un mod de viață mai liniștit, cu pauza de prânz, culcarea mai devreme și scularea mai de dimineață… Vietnamezii îi plac pe străini, sunt prietenoși, iar dacă ajungi în locuri mai îndepărtate decât orașele foarte dezvoltate te cucerește amabilitatea ieșită din comun, copleșindu-te cu bunătățile lor, la prețuri foarte mici. De multe ori îți amintesc de românii noștri deosebiți de atenți cu străinii. Aceștia se aseamănă atât de bine cu Românii mei, parcă-i văd chiar pe ei. Ospitalitatea lor chiar îmi amintește de țăranii noștri și mă duce cu gândul la Calistrat Hogaș când în peregrinările lui, însă prin țara lui și nu prin străinătate – „Pe drumuri de munte” – este primit într-o familie de țărani Români cu copii care se uită curios la străinul care stă la masă cu ei. Are Hogaș o povestire minunată de cum se mănâncă laptele cu mămăligă… Savuroasă povestire! Așa și aici, copiii, minunăția lumii, ca peste tot, se uită curios, se ascund după fusta mamei, dar, parcă tot ar vrea să te vadă. În Vietnam copiii care învață limba engleză cu acribie de la trei-patru ani, încearcă, vor să vorbească cu tine, încep timid cu un Hello, iar părinții lor sunt încântați că sunt „translatorii” dintre ei și străini.

Este vreo deosebire între țăranul român și țăranul vietnamez? Eu nu o văd. Absolut la fel! Cu toate acestea, eu simt în tot locul golul din sufletul meu, lipsa patriei mele. De multe ori, copiii mei îmi amintesc de câte le-am povestit de când ei au plecat… de câte nedreptăți am avut parte în justițe, de cât am luptat pentru Binele unei instituții de cultură și în loc de apreciere am devenit dușmanul multora, de câte probleme medicale întâmpinate și nerezolvate, de cât de nerespectat ești în țara ta ca bătrân și mai ales dacă ești singur și multe, multe altele… la toate aceste adevăruri dureroase pe care le aud, sigur că tac, nu le pot răspunde nimic… Însă nu-mi ies din minte cuvintele actorului Dorel Vișan: „Poți scoate ușor un om din țara lui, dar nu poți sa scoți țara lui din el”

Pentru drama – pentru că este o dramă pentru toți, unii recunosc, alții nu, dar este o adevărată dramă să nu te poți realiza în țara ta sau țara ta să te îndepărteze fără nici un regret – trăită de Românii care se stabilesc definitiv în altă țară sunt vinovați TOȚI guvernanții de după 1990. Nici o guvernare nu a încercat stăvilirea acestui exod, pentru că nu este vorba de o emigrare, ci despre o evadare în masă, o desțărare a celor mai mulți. Nici o guvernare post-decembristă nu a încercat să oprească valul plecărilor din sate. Dacă între 1945 –1989 eram de acord cu toți românii care plecau din România, după 1990 este nepermisă desțărarea (mai ales) tinerilor Români. După plecarea tinerilor care au luat drumul străinătății satele au rămas goale, casele țăranilor au ajuns în paragină, câmpuri nelucrate, bătrâni distruși de singurătatea lor. Cei care au plecat așa au văzut (fals) democrația.

Guvernanților nu le-a păsat și nu le pasă, parcă exact ca-n bancul cunoscut de mulți, cu Brigitte Bardot și Ceaușescu… Inconștiență? Interes? Nu știu! Îmi amintesc când un jurnalist chiar l-a întrebat pe unul dintre conducătorii noștri de după 1990 cum rezolvăm situația cu tinerii care din ce în ce mai mulți iau drumul străinătății, iar răspunsul acestuia m-a oripilat încă de atunci când se mai putea face ceva și nu pot uita: „Și ce dacă?! Lasă-i să plece…” Nepermise cuvinte pentru un conducător de țară!

Nu greșesc cu folosirea cuvântului desțărare. După ce m-am tot gândit la cuvântul desțărare și să nu-i greșesc abordarea, am descoperit un text al academicianul Dan Berindei din anul 2015 care o spune atât de frumos, dar și el cu un mare regret: „Generațiile care ne-au precedat au trăit altfel. Lumea n-a evoluat în vremea lor în ritmul pe care l-a căpătat evoluția umanității în ultimele decenii. Viața se scurgea mai molcom și totodată între generații era o legatura care tinde din ce în ce să se risipească. Obiceiurile tradiționale se respectau. Din păcate, asistăm la o adevărată campanie de desțărare a tinerilor. Ei sunt învățați să privească doar în afară și să considere patria lor o simplă haltă de trecere. O întrebare devenită clasică a jurnaliștilor, care este adresată tinerilor înzestrați, este dacă mai au de gând să rămână în țară sau dacă doresc s-o părăsească! Cândva o astfel de întrebare ar fi fost calificată ca rușinoasă, astăzi a ajuns un loc comun”.

Exact ce spun și eu! Vă asigur că am citit rândurilede mai sus ale academicianului după ce am scris textul meu. Am dat de curând de un roman deosebit, „Ultima vară în Bretania”-Istoria unui exil scris de Ada d’Albon. Și aici din ce citesc într-o recenzie, lumea exilului este „duioasă” și „dezvrăjită”, chiar „grotescă”: „Povestea ei se înfiripă între casa anilor fericiți, cu cascadele de flori, din fostul cartier Uranus și balconul cât o gheretă din Paris, îngropat și el în flori, unde, sub o tufă de crizanteme galbene, așteaptă urnele cu cenușa fără țară a părinților… Amintiri de toate culorile năpădesc inima și pictează, în nuanțe de umor tandru-amărui și durere ascuțită, lumea exilului: duioasă, grotescă, dezvrăjită”. (Ada d’Albon, actriță româncă de teatru între anii 1960 și 1970, nepoata a lui Mihail Sadoveanu, s-a exilat la Paris la începutul anilor 1980. Acolo, împreună cu soțul său, regizorul Laurențiu Azimioară, decedat în ianuarie 2020, au înființat Theatre de l’Orme în anul 2002). Amintesc și o altă carte de referință, despre desțărarea Românilor, o premieră mondială, ni se spune, „Arhitecții și Exilul ” de doctor în arhitectură Adrian Mahu care publică în anul 1992, catalogul „Arhitecți români în străinătate”.

Din cauza regimului totalitar, s-au desțărat cam 1300 de arhitecți. Desțărarea arhitecților români a fost o mare lovitură pentru arhitectura din România. Din păcate numai 68 de arhitecți au povestit autorului experiențele lor prin țări străine. Cartea are 448 de pagini și circa 800 de imagini color. Mă întreb oare de ce atât de puțini s-au destăinuit?! Poate, unii nu au mai putut profesa ca arhitecți, acolo pe unde au ajuns, poate unii au reușit și nu au vrut s-o spună sau poate că unii chiar dacă au reușit nu se simt bine tocmai pentru că s-au desțărat… NU pot uita patria…

Sunt convinsă că multora nu le-a fost ușor mai ales pentru că în cartea-document ni se vorbește despre „desțărare… unul dintre cele mai dureroase lucruri care ni se pot întâmpla”. Despre desțărare ni se vorbește și în această carte! Cuvânt dureros, a te desțăra! Cei care nu-l trăiesc nici nu-l pot înțelege. Ți se rupe ceva când ești forțat sau nu se poate altfel decât să trăiești în altă țară… Te obișnuiești? Da! Observi totul? Da! Compari? Da! S-ar spune că trăiești! Și totuși… e un… și… totuși pe care de cele mai multe ori nu-l poți explica… Va dispărea starea de băjenie la Români? Până când va mai fi starea de desțărare la Români? Aceasta mai ales pentru că mirajul străinătății a dispărut de mult…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*