Colateralele victime ale neghiobismului politic european…

Și totuși, marile provocări abia de acum urmează… Pentru că se apropie, cu pași mai repezi decât putința de analiză a guvernanților și analiștilor militari, două momente cheie ce s-ar putea dovedi mai importante chiar decât cel inițial, declanșator, al invaziei ruse în Ucraina… Pentru că vor fi două puncte-reper ce vor impune decizia colectivă a statelor deja implicate, volens-nolens, prin donațiile de armament și muniție… Și nu va mai fi vorba de constatarea și înfierarea „din afară” a acțiunilor ostile ale Moscovei, ci, de decizii militare clare… Iar fiecare dintre cele două părți combatante active așteaptă aceste noi „linii”… Pe de o parte, Ucraina, care forțează implicarea militară internațională, prin mesajele vizând epuizarea stocurilor de muniție și reducerea drastică a efectivelor sale combatante, iar, pe de cealaltă parte, Rusia, care, aflată într-un evident război „de uzură în ofensivă” (pentru că, în vreme ce forțează adversarul să-și epuizeze resursele, tehnice și umane, Rusia avansează în strategia pașilor mici, și este vorba de o ofensivă chiar dacă este făcută cu propriul sacrificiu de soldați, neinstruiți și trimiși drept carne de tun pe mașinării de război aparent vechi și depășite), așadar, și Moscova pândește, la rându-i, momentul în care să se declare victimă a agresiunii internaționale sub umbrela Nato… Pentru că, în ziua în care pe teritoriul rus va cădea prima rachetă cu „amprentă” Nato dovedibilă, ea va putea considera că a fost declarat oficial un război general împotriva ei… De aceea, suntem pe un fir de ață întins deja la maxim… Și chiar dacă vedem feluritele întruniri ale membrilor Nato, discuțiile esențiale întârzie… Pentru că felul în care va răspunde Alianța în ziua în care Moscova va face o declarație, probabil scrisă încă înainte de începerea invaziei, se va decide și viitorul Europei…

Și este de departe cea mai nefericită situație în care putea ajunge Europa în acest conflict… Nu atât din cauza războiului în sine, conflagrații vor mai fi, pentru că acestea definesc, din păcate, istoria umanității, ci privind spre capacitățile acelora care ar trebui să gestioneze sferele de tensiune… Căci trăim vremuri în care, nu doar noi, ci aproape toate statele duc lipsă de politicieni și diplomați capabili… Oameni pe mâna cărora să ai încredere să lași binele, pacea și viitorul lumii… Trăim deja timpuri în care chiar statele membre sunt lipsite de strategi, politicieni și guvernanți capabili, iar răspunsurile la fapte vor fi cu mult mai catastrofale decât reacțiile la declarațiile și provocările de până acum… Iar recenta incursiune a unui avion civil decolat din Lituania și traversând, pe rând, spațiile aeriene a încă șase țări Nato dovedește acest lucru… Și nu pentru faptul că acel avion nu ar fi fost însoțit conform legislației internaționale, forțele aeriene din țările survolate și-au făcut datoria, ci pentru că declarațiile halucinante, neunitare și pline de impresii de „părerologi” ale politicienilor și guvernanților din acele țări (ministrul nostru de la Apărare nefiind singurul cu vorbe de la groapa cu nisip de grădiniță pe buze) dovedesc că Europa este nepregătită pentru o diplomație specifică vremurilor de război…

Și chiar dacă pare doar un incident, chiar și intenționat contextual, felul în care a fost tratat zborul neautorizat din Lituania semnalează lipsa de pregătire a guvernanților și autorităților… Și este cel mai grav semnal despre felul în care vor curge eventualele răspunsuri, mai ales că în acel moment vom vorbi despre decizii efective, față de escaladarea războiului cu Rusia… De la amatorism la ridicol… Doar că între cele două s-ar putea număra și victimele colaterale neghiobismului din politica europeană actuală… În care suntem parte și, chiar de nu am fi, oricum nivelul de pregătire al politicienilor și guvernanților noștri este de același „calibru” înspăimântător… Începând cu aiuritoarea poveste a încercării de a cataloga zborul neautorizat prin spațiile aeriene a șapte state (Lituania, Polonia, Slovacia, Ungaria, România, Serbia și Bulgaria) ca fiind un fel de răspuns în oglindă pentru incursiunea de acum trei decenii a unui avion german în Piața Roșie, fapt ce a precedat prăbușirea cortinei de fier, dar fără nici un temei real de comparație, pentru că „incursiunea” de acum s-a făcut într-un spațiu restrâns Nato, poate cu adevărat un Nato mai firav, căci, dacă avionul civil ar fi ajuns în Germania, probabil acțiunile autorităților ar fi fost chiar dure. Ilare sunt însă declarațiile autorităților noastre… De la nepermisa confuzie de categorie a aeronavei, din partea unui șef de aerodrom militar operând sub umbrela Nato, care a catalogat aeronava ca fiind „ultraușoară”, deși aceasta avea două motoare și mult mai multe locuri decât cele admise la categoria „ultraușor” (două), până la definirea incidentului de către habarnistul nostru ministru al Apărării drept straniu dar neimportant… Deși, dacă privim „filmul” întregului incident (catalogat lejer de „experții” noștri ca eveniment și nu incident de securitate), am putea defini întreaga incursiune nu drept misterioasă, ci bine coordonată, chiar la un nivel înalt de protecție, aeronava fiind însoțită, pe rând, de avioanele militare a mai multor țări, aproape fățiș ca protecție și nu ca încercare de interceptare și somare pentru aterizarea imediată pe primul aerodrom…

Or, dacă un răspuns coerent (la nivel politic și diplomatic) a lipsit într-un asemenea caz, ce așteptări să avem în momentul în care Ucraina va cere de la obraz, într-un previzibil opis al șantajului, muniția necesară pentru armamentul primit și, nu peste mult timp, inclusiv militari pentru operarea arsenalului occidental care, nu-i așa?!, i-a înlocuit (deși termenul corect este „înnoit”!) tocmai armamentul ei de război pe care putea să-l opereze… Și ce se va întâmpla în ziua în care un obuz ori o rachetă lansată din acest dispozitiv de luptă primit ca „donație” va cădea într-o zonă civilă din Rusia?… Pentru că, deși aparent în Ucraina sunt livrate mijloace de tragere care să nu depășească o anumită putere de foc (ca distanță), este puțin probabil ca ucrainenii să păstreze poziția acestora în așa fel încât muniția, obuzele ori chiar rachetele, să nu ajungă pe teritoriul rus…

Și chiar dacă avem fel și fel de întruniri ale șefilor de stat, ale reprezentanților Nato, nu există încă nici o poziție clară a Occidentului față de o asemenea evoluție a lucrurilor… În care Rusia nu va acuza doar țara „donatoare” a arsenalului militar furnizat Ucrainei pentru bombardarea unei zone civile de pe teritoriul ei, ci blocul Nato în întregimea lui… Pentru că este tipul de provocare pe care îl așteaptă Moscova tocmai pentru a trece la următorul „nivel”… În care va depăși etapa războiului de uzură a adversarului… Și, din păcate, felul în care vom răspunde noi când Ucraina va solicita soldați Nato, care să-i opereze tehnica militară primită, pare deja cu mult dincolo de orice anticipație, pentru a mai avea pretenția existenței unei prestrategii în CSAT…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*