Excursiile făcute cu autocarul prin Europa mi-au prilejuit mai multe vizite în oraşul elveţian Lucerna unde întotdeauna am fost invitaţi să admirăm cele două obiective turistice importante ale oraşului, respectiv podul Capelei (Kapellbrucke) şi monumentul Leul pe moarte, ambele deosebit de interesante, cu istorii remarcabile, adică exact ceea ce defineşte pe deplin un obiectiv cu adevărat turistic.
Podul din lemn, datând din secolul al XIII-lea este de natură să ridice unele întrebări fiindcă deşi a fost distrus de mai multe ori, este încă funcţional şi oferă turistului o posibilă senzaţie că, iată, vede cu proprii ochi cum traversau râul Reuss oamenii de acum şapte secole. Se spune că unele părţi ale construcţiei sunt originale, lucru destul de greu de crezut, dar care menţine aura de legendă a obiectivului vizitat.
Foarte puţin sensibili la acest mod de a privi lucrurile, majoritatea turiştilor se comportă ca atare şi îşi cumpără felurite nimicuri, amintiri chinezeşti cu podul elveţian, dar numai după ce au făcut selfi-uri la care nu se vor mai uita niciodată, mai ales că nu se vede mai nimic din pod, ci doar zâmbetul lor fericit extins pe tot ecranul. Indiferent de culoare, etnie, naţiune sau apartenenţă confesională turiştii se bulucesc de regulă pe tarabele de la capătul vestitului pod acoperit. Tarabele cu suveniruri sunt gestionate de arabi şi magrebieni, oameni cu simţul comerţului în sânge, dar şi buni cunoscători ai psihologiei turistului. Semn sigur că suntem copiii aceluiaşi Creator, care nu ştiu cât de mândru este de rezultatul creaţiei sale. În acest caz dominantă este atmosfera specifică turismului de masă, una veselă, cu multe exclamaţii, forfotă şi entuziasm gălăgios.
Însă după turul de pe pod mergem în cel mai interesant loc al oraşului, respectiv în micul părculeţ unde se află monumentul Leului. Atmosfera se schimbă semnificativ deşi turiştii sunt aceiaşi de la pod. Locul, umbrit de copaci, bine întreţinut şi dotat corespunzător fiind favorabil unei meditaţii liniştite, lucru mult influenţat şi de lacul care desparte monumentul de vizitatori. Este o tăcere rar întreruptă de vreo exclamaţie sau de indicaţii fotografice deoarece măreţia şi sobrietatea ambientală imprimă un respect asemănător celui din interiorul unei catedrale. Întotdeauna am stat pe una din băncile aflate în jurul unui mic gard despărţitor construit inteligent în jurul lacului. Iniţial între sculptură şi privitor nu era nici un spaţiu, dar cum epoca împătimiţilor de graffiti ameninţa cu macularea monumentului, edilii au imaginat şi au pus în practică acest mijloc elegant şi eficace de protecţie. Ca să nu mai spun că acum distanţa la care se află privitorul îi conferă o imagine completă şi prin acest mod poate admira întreaga splendoare a operei.
Locul este vizitat anual de aproximativ un milion şi jumătate de turişti, iar Mark Twain a spus despre sculptură că: „este cea mai îndurerată şi mişcătoare bucată de piatră din lume” . Într-adevăr este greu să o priveşti fără să fii cuprins de fascinaţia ei, fără să nu încerci să-i afli povestea şi, de cele mai multe ori, să ai convingerea că ansamblul are parcă o putere magică fiindcă fără a fi copleşitor este foarte impresionant.
Încă de la prima vizită am admirat sculptura aşa cum se spune „cu respiraţia tăiată”, dar de înţeles am început să o înţeleg mult mai târziu, după ce am citit mai multe despre povestea şi istoria ei. Este firesc, deoarece pe măsură ce priveşti mai mult această operă plină de sensuri şi simboluri, dar mai ales după ce o plasezi în contextul istoric şi îţi dai seama că de fapt este rezultatul unei erori criminale făcute de un rege absolut incompatibil cu vremurile în care a domnit, îţi pui tot felul de întrebări despre cei care conduc destinele popoarelor.
Primele informaţii vin din domeniul istoric! În anul 1789 regele Franţei, Ludovic al XVI-lea, a fost obligat de revoluţionari să plece din Versailles şi să se mute la Tuileries pentru a fi mai bine supravegheat. La această hotărâre, care părea logică la acel moment, dar care se va dovedi ulterior nefastă, a contribuit însuşi regele, mai ales cu tentativa sa absolut ridicolă de a fugi din ţară pentru a-şi păstra prerogativele. Că era un om total nepregătit pentru a conduce o ţară aflată într-o criză socială şi economică profundă şi prelungită o dovedeşte şi faptul că respectiva tentativă de fugă a fost pregătită precum o piesă de teatru proastă. Se întâmpla în vara anului 1791, iar în iunie 1792 are loc o insurecţie care-şi propune asaltul palatului regal, vorbim despre Tuileries, dar şi arestarea familiei regale. Gărzile personale ale regelui, vestiţii luptători elveţieni, intră în luptă conform misiunii lor: apărarea regelui.
Era o tradiţie oarecum îndelungată, dura de vreo două decenii, ca aceste gărzi personale ale regelui să fie formate din mercenari elveţieni, iar explicaţia faptului este una foarte simplă. La vremea aceea Elveţia era o ţară săracă, iar populaţia ei formată mai ales din munteni căliţi, foarte disciplinaţi şi cu un simţ al onoarei de la care am fi putut învăţa cu toţii, deveniseră cei mai apreciaţi soldaţi ai timpului. Acum, când ştim câte ceva despre instituţia papală, nu trebuie să ne mai mire că şi gărzile papei sunt formate din elveţieni. Ca un mic amănunt, aceste gărzi nu se subordonau (şi acum situaţia este similară) nimănui în afară de rege, iar conducerea în luptă era atributul exclusiv al comandanţilor elveţieni. Adică nu primeau ordine de la alţi militari!
Revoluţionarii, având şi arme de foc, iau cu asalt palatul, însă regele, om al compromisurilor laşe, dă ordin de non combat, iar gărzile sale, elveţienii, rămân fără muniţie. Urmarea este groaznică, cei mai mulţi mor asasinaţi pe loc, alţii mai târziu, pe timpul masacrelor din septembrie, alţii în închisoare datorită rănilor, iar comandantul este ghilotinat. Poate este folositor să ştim şi faptul că în exteriorul palatului regal se afla un dispozitiv de apărare format din soldaţi francezi. Aceştia au trecut imediat de partea revoluţionarilor şi i-au ajutat să ia cu asalt palatul fiind buni cunoscători ai locului. Dacă ne punem întrebări referitoare la acest act de trădare este posibil să aflăm, printre altele, şi răspunsuri care-l încriminează pe monarh.
Pe rege însă nu-l va scăpa de destinul său tragic nici această inoportună decizie. Va fi ghilotinat şi el în anul următor cu puţin timp înaintea reginei. Astfel au devenit profetice cuvintele pe care i le scrisese, atunci când a căzut în dizgraţie, Turgot, fostul controlor general al finanţelor: „Să nu uitaţi, niciodată, Sire, că slăbiciunea i-a pus lui Carol I capul pe butuc”. Era o aluzie la epoca lui Oliver Cromwell şi la soarta suveranului englez.
În amintirea acestei tragedii, dar şi pentru a sublinia eroismul, fidelitatea şi demnitatea mercenarilor elveţieni, peste vreo douăzeci de ani, un fost ofiţer al gărzilor, care la momentul atacului se afla în concediu legal, Charles Pfyuffer pe numele său, ajuns general pe vremea lui Napoleon, a început să adune bani pentru această sculptură. Autorul schiţei este danezul Bertel Thorvaldsen, iar lucrul a început în 1820 în acest loc, o fostă carieră de gresie, sculptura fiind făcută direct în stâncă. Sculptorul, Lukas Ahorn, era pentru arta europeană de la acea vreme aproape un necunoscut însă lucrarea aceasta îi va aduce nemurirea.
Desigur, toate acestea sunt lucruri care se pot afla din orice ghid turistic, însă nu acelaşi lucru se poate spune despre tainele acestei sculpturi, fiindcă ele sunt mai multe, ascunse în spatele unor simboluri sau în unele metafore greu de descifrat la o primă vedere şi neprezentate în nici o lucrare destinată publicului larg. Chiar dacă de aici înainte intrăm în domeniul interpretărilor, prin urmare, devine firesc să nu credem nimic din cele prezentate, mai ales în contextul epidemiei de protocronism şi dacopatie declanşate de trompetele globaliste, consider că ipotezele propuse sunt cel puţin interesante, deşi nu cred că ar putea fi pasibile de a deveni teme de studiu .
Lucrarea, privită în ansamblul ei impresionează în primul rând prin culoare. Gresia cenuşie în carnea căreia este făcută sculptura, dar şi monumentalitatea acesteia dă o senzaţie puternică de tristeţe şi demnitate. Este într-un fel un monument funerar şi chiar are unele referiri la numărul celor morţi, dar nu şi numele lor, devenind astfel un fel de mausoleu închinat în general tuturor soldaţilor căzuţi în timp, cu onoare, pe câmpurile de luptă în slujba unor cauze nobile.
Apoi referitor trupul leului! Este în mod vădit pe moarte, însă ţinuta sa nu inspiră milă sau compasiune ci doar respect. Îşi ţine capul aproape ridicat şi figura sa nobilă îşi păstrează toate atributele de măreţie, forţă şi curaj. Are înfiptă în spate, în partea stângă, spre inimă, o lance! Simbolul acestui detaliu este trădarea. O trădare odioasă făcută din prostie exact de cei care trebuiau să asigure spatele luptătorilor. Lancea este ruptă fiindcă cel care a mânuit-o nu este un luptător, ci doar un om speriat de îndrăzneala sa, un diletant încurajat mai mult de conjunctură decât de profesionalism. Laba din faţă a leului se sprijină pe o suliţă aflată în spatele unui scut. Scutul are gravate pe el simbolurile regalităţii franceze, iar acest indiciu ne spune că leul şi-a respectat cu preţul vieţii, până la moarte, angajamentul şi jurământul depus. Figura nobilă, emanând forţă chiar şi în pragul morţii, sugerează demnitatea şi loialitatea cu care soldaţii şi-au făcut datoria. Chiar şi numele sculpturii: Leul pe moarte, ne spune că de fapt eroii nu mor niciodată, iar viaţa lor poate fi un bun exemplu pentru cei care vin. Un fel de garda moare, dar nu se predă, deşi trădarea o urmăreşte ca un blestem. Devine interesant în context şi faptul că acesta este primul monument din Europa cu imaginea unui animal, iar replici ale sale au fost foarte repede amplasate şi în Grecia, dar şi, destul de ciudat, în S.U.A.
Însă orice om îşi poate pune întrebarea, firească de altfel: De ce un leu? Ce relevanţă are leul pentru imaginea Elveţiei? De ce nu un urs? În fond ursul este animalul totemic al ţării, iar capitala, Berna, care înseamnă ursoaică, dă consistenţă acestui concept. Şi nicidecum leul pe care, hai să fim sinceri, elveţienii poate că nu-l văzuseră niciodată în viaţa lor.
Prima ipoteză pune în discuţie simbolul! Acela al regelui animalelor, luptătorul prin definiţie al regnului… Numai că, este foarte posibil ca sculptorul să fi vrut să spună altceva ascunzând în spatele simbolului un tainic adevăr, aceasta fiind şi motivaţia pentru care voi intra în domeniul mai puţin cunoscut al istoriilor vechi, domeniu unde prezumţiile şi ipotezele devin mult mai importante decât documentele fiindcă de foarte multe ori o ipoteză perfect articulată logic este mai de preţ decât un document care, aşa cum bine ştim, este subiectiv încă de la întocmire, apoi greu de interpretat şi extrem de greu de adus la înţelegerea omului actual, cel care, foarte firesc, are un alt sistem de gândire.
Vechii locuitori ai spaţiului pe care acum îl numim Elveţia erau reţii, triburi aparţinând marelui trunchi traco-get. Cucerirea romană care se încheie, în general vorbind, pe la sfârşitul ultimului mileniu înainte de Hristos a împins triburile reţilor către zona muntoasă acolo unde ei se puteau apăra mai bine şi unde au dezvoltat, conform tradiţiilor lor, o puternică agricultură bazată mai ales pe creşterea vitelor şi a oilor.
De altfel oraşul Cuira, a devenit capitala regiunii romane antice Raetia prima, partea de sud a noii provincii Raetia , iar în 284 d.Hr. Cuira a fost ridicată la rangul de capitală de provincie. Acum este cea mai mare aglomerare urbană din zonă, ale cărei urme de locuire se află cu vreo cinci milenii în urmă. Locuitorii ei vorbeau limba numită de ei romanche, iar după recunoaşterea oficială a acestei limbi, pe la mijlocul secolului al XX-lea, retoromană, studiile lui Iorga pe această temă fiind, sper, suficient de edificatoare.
Este bine să ştim şi că leul este simbolul Daciei străvechi, iar monumentul pune în valoare această filiaţie adâncă dintre luptătorii helveţi şi originea lor străveche. Despre acest simbol, lucru destul de puţin cunoscut şi în general ignorat, a vorbit regretatul prof. univ. dr. Ion Agrigoroaie în studiul său despre heraldică din monumentala lucrare: Monografia Iaşului editată în cadrul Facultăţii de Istorie din Universitatea Alexandru Ioan Cuza, în care vom găsi detalii legate de această oarecum surprinzătoare reprezentare heraldică. Sunt şi unele ipoteze referitoare la prezenţa leului în heraldica românească vorbind despre leul de peşteră care ar fi trăit, cel puţin în sudul ţării, până în vremurile antice fiind de fapt reprezentat şi în unele picturi rupestre. Sunt desigur şi legende care spun că atât Zamolxis cât şi Sfântul Andrei (preluările în creştinism ale vechilor simboluri sunt, un fapt absolut normal, frecvente şi foarte răspândite!) ar fi fost însoţiţi în peşterile unde trăiau de un leu.
Aşadar, fiindcă ei, urmaşii reţilor, erau acei mercenari vestiţi ai Evului Mediu european este firesc să gândim la un însemn totemic străvechi. Iar ca o mică divagaţie, este bine să ştim că prima armă considerată prea distrugătoare pentru a fi folosită în luptă a fost ciocanul elveţian, un instrument foarte asemănător cu baltagul din zilele noastre.
Cât despre ciocanul elveţian el era o armă temută deoarece, bine mânuită de muntenii reţi, străpungea armurile şi provoca răni atât de grave încât s-a hotărât interzicerea ei pe câmpul de luptă. Doar că lucrurile erau abia la început, iar helveţii au înlocuit această armă cu vestita lor halebardă. Acea care şi acum este folosită la paradă de gărzile papale.
Referitor la leii din zona traco-getă avem o mulţime de surse despre acest subiect, însă ele sunt adiacente. Dar am putea să le enumerăm, măcar pentru a fi luate în seamă. În primul rând sunt picturile rupestre de pe teritoriul fostei Dacii, unele cu o vechime de treizeci de mii de ani, unde sunt prezenţi, cât se poate de surprinzător, lei. Dar să spunem că asta este o doar aproximaţie ori o exagerare şi de fapt sunt câini sau lupi. Avem însă şi o altă informaţie, de data aceasta într-o legendă. Aceea a lui Herakles, care într-una din muncile sale doboară leul din Nemeea. Iar Nemeea nu este în Africa, ci în Peloponez, un oraş vestit acum pentru vinurile sale, dar şi pentru cele câteva situri arheologice mai puţin cunoscute turiştilor.
Şi mai avem o informaţie, de data aceasta din documente istorice, chiar dacă destul de contestate oficial. Este vorba de scrierile lui Calistene din Olint care, deşi în mare parte pierdute, au fost folosite ca bază de documentaţie în alte scrieri. Fiind nepotul lui Aristotel, Calistene a fost multă vreme foarte apropiat de Alexandru, fiul lui Filip al II-lea al Macedoniei, cel care avea să uimească lumea cu faptele sale.
Din scrierile sale aflăm că regele Filip a primit o solie a Marelui Rege al Persiei, una de o indiscutabilă importanţă politică, iar solii, oameni apropiaţi de regele persan fiindcă făceau parte din vestitele gărzi numite Nemuritorii, au fost invitaţi la o vânătoare de lei în cursul căreia Alexandru, fiind în pericol de moarte, a fost salvat prin intervenţia unuia dintre soli. Mult mai târziu, când Alexandru a distrus armata persană se spune că ar fi salvat şi el viaţa acelui binefăcător care-l scosese din încurcătură cu câţiva ani înainte. Povestea este mult prea detaliată ca să fie refuzată ca fiind neverosimilă! Cu toate acestea voi mai aduce un argument. Ducii normanzi au în reprezentările funerare pe care le putem vedea acum în marile catedrale ale Normandiei un leu la picioare. Ne putem întreba de ce normanzii se identifică cu acest simbol. Vor ei oare să ne spună astfel că-şi „trag piciorul” din vechile spiţe traco-getice?
Ar părea deplasat dacă nu am şti că în prezent danezii, olandezii, dar şi o parte din germani, consideră filiaţia din vechea Dacie ca fiind una cât se poate de firească şi vom spune chiar că şi Richard Inimă de Leu are această marotă a strămoşilor daci! Să nu uităm că Richard numit Inimă de Leu era el rege al Angliei însă pe insulă a călcat doar de două ori, iar aprecierile sale la adresa popoarelor care vor deveni mai târziu englezi nu au fost deloc măgulitoare. El, fiind şi duce de Normandia, şi-a trăit aproape toată viaţa pe continent, ba chiar a şi murit în ducatul său pe care-l considera adevărata lui moştenire. Iar normanzii, ce să mai spunem, şi ei se considerau, ca şi acum de fapt, urmaşi ai dacilor din vechime. Şi dacă am avea curiozitatea de a asculta vechea limbă normandă am avea parte de o mare surpriză. Are o fonetică şi o modulare mult mai asemănătoare limbilor romanice decât celor germanice. Poate părea ciudat, dar cum studiile istoriei străvechi a Europei sunt cam deficitare, cel puţin ca publicaţii, din nenumărate pricini, multe lucruri ne vor rămâne ascunse până când, cel mai probabil, se vor pierde în negura vremurilor.
În consecinţă, este foarte probabil ca pe teritoriul de acum al Europei, cel puţin la sud de Dunăre, în urmă cu câteva mii de ani, să fi existat şi lei, iar reţii de astăzi, mândri de originile lor, au folosit acest simbol întru nemurirea vitejiei unor soldaţi loiali şi corecţi, am spune chiar surprinzător de devotaţi, pentru că istoria ne dă multe alte exemple din care aflăm că mercenarii au fost primii care şi-au trădat angajatorii. Iar dacă apartenenţa reţilor la marele trunchi populaţional al traco-geţilor este o certitudine confirmată ştiinţific, pot exista unele dubii în privinţa simbolurilor, lucru absolut firesc raportat la cunoaşterea de tip general mai ales datorită faptului că simbolul are întotdeauna adresabilitate doar pentru cei iniţiaţi, cei care au fost învăţaţi să-l recunoască şi să-l interpreteze.
Cu toate acestea există şi lucruri mult mai vizibile care, dacă ar fi puse în corelare, ar putea augmenta cele prezentate mai sus. Şi este vorba în primul rând de uniforma gărzilor papale, dar şi de drapelul lor. Ambele dominate de armonia culorilor roşu galben şi albastru, cele specifice drapelului românesc, despre care se spune că a fost adoptat de pașoptiști, deşi ministrul de externe al Guvernului Revoluţionar îi spunea lui Emin Paşa, trimisul sultanului: „colorile eșarfului ce purtăm noi diriguitorii, precum și toți impegații, nu sunt de datină modernă. Noi le-am avut încă de mai înainte pe steagurile noastre. La primirea dar a cocardei și a eșarfelor tricolore nu am urmat duhul de imitație sau de modă”, iar ministrul Guvernului Provizoriu al Ţării Româneşti îl asigura, în 1848, pe trimisul extraordinar al Porții, Suleiman Pașa, de faptul că cele trei culori ale drapelului sunt „de demult, străbunii noștri le purtau pe pavilionul lor și pe steagurile lor. Deci ele nu sunt un împrumut și o imitație din prezent sau o amenințare pentru viitor”.
Aveau dreptate fiindcă istoricul Whitney Smith redă, după un document de epocă, stindardul de luptă al regelui Arthur, considerat de istoriografi ca fiind celt deşi el era originar din ţinuturile dacice. Stindardul ridicat în onoarea tatălui său, Uther Pendragon, era vestitul dragon dacic şi purta colorile roşu, galben şi albastru.
Cam în acelaşi timp, în anul 535, împăratul Constantin cel Mare a înființat provincia
Iustiniană Prima, care cuprindea Dacia Ripensis și Dacia Mediterranea de la sud de Dunăre, precum și două dintre cetățile recent înființate în stânga Dunării (Recidava, adică Arcidava sau Varadia, din Banat, și Litterata-Lederata). Stema acestei provincii locuite de urmașii dacilor romanizați a preluat cele trei culori: roșu, galben și albastru, dispuse de la dreapta la stânga, ea reprezentând o continuate a simbolurilor provenite din spiritualitatea dacică, precum și simbolul refacerii unității tuturor ținuturilor locuite de urmașii dacilor romanizați, românii.
Putem să aducem în discuţie şi Stindardul călușarilor, dans ritualic a cărui vechime se pierde în negurile istoriei, cel care, așa cum îl cunoaștem astăzi, este alcătuit din panglici colorate şi se aseamănă cu stindardul dacilor descris de Arian spre mijlocul secolului al doilea.
Pe linie de consecinţă se poate afirma că mercenarii elveţieni, de regulă reţi, convinşi de înrudirea cu vechii daci, aveau toate motivele să sublinieze acest adevăr folosind simbolistica oferită de această combinaţie coloristică. Aşadar culorile uniformelor de paradă ale gărzilor papale nu este o simplă inspiraţie de moment ci duce cu gândul la o tradiţie deja milenară.
Sigur, se poate spune că albastrul uniformelor virează spre ultramarin, iar galbenul este de fapt portocaliu. Faptul în sine este lipsit de importanţă deoarece şi în unele reprezentări ale drapelului naţional al României (ex. Gheorghe Tattarescu: 11 februarie 1866 – modelul tricolorului în momentul abdicării lui Alexandru Ioan Cuza) culoarea galben are o cu totul altă nuanţă decât cea cunoscută acum.
Câteva cuvinte despre Garda Papală sunt însă folositoare pentru a înţelege rolul şi locul ei în cadrul formaţiunilor militare europene. Garda Elveţiană Pontificală a fost înfiinţată în anul 1506 şi a defilat în acelaşi an la Roma, fiind formată din 150 de soldaţi şi ofiţeri originari toţi din cantonul Uri aflaţi sub comanda căpitanului Kaspar von Silenen. De-a lungul timpului această formaţiune a luptat cu eroism în diferite conflicte declanşate mai ales de vecinii care doreau să-şi impună voinţa asupra Romei Pontificale. Deviza Gărzii este: Acriter et fideliter (în limba latin[ „curajos și fidel”) şi nu a fost încălcată niciodată!
Uniforma oficială a Gărzii Elvețiene, în stilul epocii Renascentiste, se spune că ar fi fost creată după un desen-proiect al lui Michelangelo. Este desigur o legendă care însă, aşa cum ştim, conţine şi un sâmbure de adevăr. Fapt sigur, ea a fost concepută de comandantul Jules Repond în 1914, având ca sursă probabilă de inspiraţie o pictură a lui Rafael. Iar dacă în privinţa culorilor uniformei putem avea unele îndoieli este bine să privim şi drapelul de luptă al acestor bravi soldaţi despre care nu se poate spune că au trădat vreodată sau nu au dus îndeplinire misiunea până la sacrificiul de sine.
Desigur toate acestea ar putea fi trecute cu uşurinţă la capitolul coincidenţe sau alăturări cu intenţie, însă chiar dacă ar fi aşa nu este moral să trecem peste ele fără să le punem într-o firească ordine logică. Adică un semn că ne gândim la istoria noastră, ieşind din tiparele didactice, cele care îşi au şi ele rolul lor în procesul de învăţare. Dovedind astfel că ne-am învins frica de adevăr, de necunoscut sau de schimbare.
Lasă un răspuns