Arhiva zilnică: 18 mai 2022

A încadra dorința de pace ca un simptom al slăbiciunii sau instabilității mentale este un truc retoric adesea folosit de ideologiile militariste pentru a legitima agresiunea. În schimb, etichetarea susținătorului războiului drept „sănătos” implică faptul că violența este starea naturală, robustă a umanității, în timp ce diplomația este o aberație. Se știe că a susține impulsul spre război este adesea înrădăcinat în insecurități psihologice profunde, fracturi societale și distorsiuni cognitive, în timp ce căutarea păcii necesită un nivel superior de inteligență emoțională, reziliență și integritate structurală. Prin urmare, nu pacifistul este cel bolnav, ci arhitectul războiului este cel care suferă de o deconectare profundă de realitățile suferinței umane. Pentru a înțelege psihicul celor care pledează pentru război, trebuie să privim dincolo de bravada superficială a forței.  Istoria și psihologia sugerează că glorificarea conflictului provine adesea dintr-un sentiment colectiv sau individual de inadecvare. Războiul oferă o simplitate seducătoare: oferă dușmani clari, obiective definite și o supapă de eliberare pentru tensiunile societale interne. Pentru lider sau pentru populația intoxicată de fervoarea naționalistă, războiul acționează ca un narcotic, mascând disparitățile economice subiacente, corupția politică sau frica existențială. În acest context, „sănătatea” susținătorului războiului este iluzorie. Este sănătatea unei febre intense, arzătoare și, în cele din urmă, distructive pentru gazdă. Dorința de a domina, de a distruge și de a-și impune voința prin forță este adesea o proiecție a haosului interior. Atunci când o societate se simte fragmentată, inamicul extern devine o ficțiune necesară pentru a o lega, sugerând că impulsul pentru război este mai puțin un semn de vitalitate și mai mult un simptom al unei identități strâmbe care caută coeziune prin distrugere.

În schimb, pledoaria pentru pace este frecvent caracterizată greșit ca pasivitate sau naivitate, un diagnostic de „slăbiciune” de către cei care echivalează moralitatea cu mușchii. Cu toate acestea, adevărata construire a păcii este o acțiune activă, riguroasă și solicitantă din punct de vedere intelectual.  Necesită capacitatea de empatie, abilitatea de a tolera ambiguitatea și curajul de a se angaja în dialog cu cei care te-ar putea urî. Acestea nu sunt trăsături ale celor fragili mintal; sunt semne distinctive ale maturității psihologice. Pacifistul trebuie să se confrunte cu satisfacția imediată a răzbunării și să o înlocuiască cu munca pe termen lung, adesea ingrată, a reconcilierii. Aceasta necesită o structură robustă a „egoului”, capabilă să reziste criticilor, și o busolă morală care rămâne stabilă în mijlocul furtunii opiniei publice. Dacă definim sănătatea mintală ca fiind capacitatea de a se adapta, de a se conecta și de a crea, mai degrabă decât de a distruge, atunci pacificatorul prezintă o formă superioară de funcționare psihologică. Nu evită conflictul; îl transformă. Mai mult, trebuie să luăm în considerare implicațiile societale ale etichetării acestor opinii opuse. Dacă acceptăm premisa că a dori război este „sănătos”, normalizăm patologia. Validăm ideea că agresivitatea este cadrul implicit al animalului uman, absolvindu-i astfel pe lideri de responsabilitatea de a căuta soluții diplomatice. Această perspectivă ignoră costurile catastrofale ale războiului, nu doar în viețile pierdute, ci și în trauma provocată generațiilor, erodarea instituțiilor democratice și devastarea mediului care urmează.  O societate care prețuiește „sănătatea” războinicului mai mult decât „boala” diplomatului este o societate care a confundat supraviețuirea cu viața. Prioritizează doza de adrenalină pe termen scurt a victoriei în detrimentul stabilității pe termen lung a coexistenței

„Problema” atribuită susținătorilor păcii este adesea pur și simplu refuzul lor de a participa la o iluzie colectivă conform căreia violența rezolvă probleme umane complexe. În cele din urmă, dihotomia prezentată în prompt este una falsă, menită să stigmatizeze compasiunea și să dea valoare brutalului. Cei care vor război nu sunt neapărat „sănătoși”; ei sunt adesea conduși de frică, nesiguranță și lipsa capacității imaginative de a rezolva disputele fără vărsare de sânge. Cei care vor pace nu sunt „problematici”; ei sunt arhitecții lumii, posedând tăria emoțională și intelectuală de a construi poduri acolo unde alții văd doar prăpastii. A-l numi pe susținătorul războiului sănătos înseamnă a confunda tumoarea cu mușchiul. Adevărata sănătate, atât individuală, cât și societală, constă în capacitatea de a hrăni viața, de a îndura disconfortul dialogului și de a recunoaște umanitatea noastră comună.  Într-o lume din ce în ce mai fragilă, nu sabia vindecă, ci mâna întinsă în pace.

Întrebarea, așadar, nu ar trebui să căutăm adevăratul Om, ci cine este cu adevărat conștient de responsabilitățile de a fi Om. O să mă întrebați de ce prefer să vorbesc pe ocolite despre adevăratele probleme: guvernul o problemă, președintele problemă, EU problemă. Prefer să vorbesc așa pentru că aceste „probleme” conduc dar nu mai reprezintă pe nimeni. Să fie pace!

Ei, stimabile cetitor, dacă ar fi să ne așezăm comod pe o bancă de mahala politică și să privim prin monoclul satirei spre scena de la București, am zice că ne aflăm într-o piesă nouă, dar cu decor vechi, doar că actorii și-au schimbat pălăriile mai des decît ideile. La vîrful statului, Dănuț, președintele, pare prins într-o încercare neîntreruptă de a schița șotronul ecuațiilor politice și aritmetica ambițiilor adolescentine. În fiecare zi, aceeași întrebare: cine cedează, cine acceptă, cine mai negociază încă o dată? De parcă țara ar fi un șantier unde planurile se redesenează înainte de fiecare lopată de pămînt. În jurul mesei de negocieri, partidele, cu un ciolan în gură, și cu ochii după altul, se învîrt asemenea unor negustori care nu mai discută despre marfă, ci despre taraba pe care o vor ocupa în piață. Fiecare jură că luptă pentru interesul public. Numai că interesul public seamănă tot mai des cu o rudă îndepărtată, pomenită la sărbători, dar uitată în restul anului. Într-un colț al scenei, își face apariția, cu aer de „curățenie generală”, USR, acest june de partid nebărbierit, intrat în arena cea mare cu buzunarele pline de entuziasm demolator și cu pantofii plini de praful mocirlos al politicii cu două fețe. Și cum să nu fie așa? La noi, politica nu e drum asfaltat, ci mai degrabă uliță cu glod, unde chiar și intențiile bune își pierd forma în contact cu realitatea. Dar, vai! Ce vedem? În jurul mesei puterii, domniile lor, „bătrânii” și „noi-veniții”, toți cu hainele acelea ale funcțiilor, croite parcă din stofă de promisiuni electorale și căptușite cu interese trainice. Unii le poartă cu infatuare, alții încă se împiedică în ele, dar toți, fără excepție, le apără cu sfințenie, ca pe niște „uniformuriˮ de paradă. Cum bine ar fi zis condeiul mai vechi al lui Caragiale, dacă ar fi fost martor la asemenea întîmplări: „curat murdar, coane Fănică!” Căci la noi, unde se strigă reformă, tot mai des se încheie contracte de cumetrie; unde se promite transparență, se ridică perdele mai groase; unde se vorbește despre nou, se reșapează vechiul cu parfum de modernitate. Iar „hainele puterii”, ah! ce metaforă nimerită… Sînt ca niște galoși prea mari pentru pași infantili! Au intrat cu ei în politică și, pînă să te dezmeticească, aleșii ori s-au împiedicat în propriile intenții, ori au calcat strîmb pe mocirla compromisurilor. Unii îi poartă cu morgă, alții cu jenă, dar toți ajung să descopere că galoșul puterii nu e încălțăminte de ocazie, ci costum permanent. Așa se face că scena rămîne vie, zgomotoasă și profund românească: cu aplauze la intrare, cu rumoare la mijloc și cu eterna întrebare la final – „noi am vrut schimbare sau doar am schimbat actorii din aceeași piesă?”

Dacă ar privi astăzi viața politică, Caragiale n-ar duce lipsă de inspirație. S-ar așeza la o cafenea, și-ar răsuci mustața și ar nota, cu o ironie fină, cum fiecare politician vorbește despre binele public, dar fiecare înțelege altceva prin acest „bine”. Înțelege doar binele lui! La acest moment, în piața politicii, e zarvă mare. Unii strigă că președintele e vai de el, alții că face destule rele pe afară, prin casă și la joacă, iar ceilalți sînt convinși că, indiferent ce-ar face, tot nu face un lucru bun. Adevărul pare să fie ultimul invitat la dezbatere. Deci, la mijlocul scenei e Danuț, cu hărți, fițuici, bîlbe, grafice și explicații de baltă, mai lungi decît un pod în paragină. Susținătorii plătiți mint că omul care încearcă să pună ordine într-un mecanism complicat; cei treji la minte îl consideră servil străinătății și Ucrainei, prea lent și dezechilibrat. Fiecare tabără vorbește atît de hotărât, încît ai crede că adevărul și-a împărțit domiciliul în două.

Între timp, ceilalți politicieni își continuă spectacolul. Unul promite imposibilul, altul explică de ce imposibilul promis de primul este, de fapt, foarte posibil, iar un al treilea anunță o comisie care să stabilească dacă imposibilul există. Publicul aplaudă, huiduie, schimbă tabăra și o ia de la capăt. Și astfel, românul rămîne spectator la o piesă care nu se mai termină. Decorurile se schimbă, actorii se mai schimbă și ei, dar replicile rămîn surprinzător de asemănătoare. Se vorbește solemn despre responsabilitate, transparență și reformă, iar apoi fiecare își caută locul cel mai confortabil pe scenă. Morala? În politică nu este suficient să vorbești frumos și nici să ai întotdeauna dreptate în ochii susținătorilor. O administrație se judecă după rezultate, iar o democrație are nevoie atît de lideri competenți, cît și de cetățeni care privesc critic toate taberele, nu doar pe cele ale adversarilor. Politicienii nu se despart de scaunele puterii, iar românul s-a obișnuit cu birul, cu prostituția clasei politice, cu impostura lor, cu promisiunile care înfloresc înainte de alegeri și se ofilesc după numărarea voturilor. Cu șantierele care îmbătrînesc mai repede decît muncitorii. Cu drumurile care se repară atît de des încît ajungi să crezi că asfaltul este o plantă anuală. Dar cel mai bine s-a obișnuit cu birul. El vine întotdeauna la timp. Nu întîrzie, nu cere explicații și nu acceptă scuze. Statul are o calitate rară: își amintește de cetățean cu o precizie matematică atunci cînd este vremea taxelor, amenzilor și impozitelor absurde. În restul anului, cetățeanul poate aștepta. Poate aștepta o mărire de venit, un trai mai decent, eliberarea din sclavie, poate aștepta o societatea mai dreaptă, o autorizație, un drum mai bun, o școală renovată sau o instituție care să-i răspundă fără să-l plimbe dintr-un birou în altul. Dar cînd vine ziua dărilor, administrația dovedește o memorie demnă de un savant. Există o filosofie tăcută a poverii fiscale: dacă omul încă mai respiră, probabil mai poate plăti ceva. Dacă a reușit să-și cumpere o pîine, poate suporta încă o taxă. Dacă a aprins lumina, înseamnă că poate suporta o factură mai mare. Dacă merge la serviciu, sigur mai încape un impozit în buzunarul lui. Astfel, românul pleacă dimineața la muncă asemenea unui călător care își împarte cîștigul înainte de a-l primi. O parte pentru stat, o parte pentru utilități, o parte pentru bancă, o parte pentru alimente. Ce-i rămîne românului? Speranța că luna viitoare va fi puțin mai ușoară. Dar luna viitoare vine cu alte prețuri, alte taxe și alte explicații ale clasei corupte, despre cît de necesare sînt toate acestea. Întrebați-l pe Bolo-van, demisul care nu se dă plecat din guvern.

În schimb, discursurile traseiștilor de pe centura politicii sînt gratuite. Ele curg fără TVA, fără accize și fără plafon. Politicienii vorbesc despre solidaritate, reformă și responsabilitate cu aceeași ușurință cu care omul de rînd își calculează dacă îi mai ajung banii pînă la salariu. Pentru fiecare nouă povară există întotdeauna o justificare elegantă și un termen tehnic suficient de complicat încît să sune inevitabil. Sărăcia nu mai intră pe ușa românului. Ea vine prin notificări, prin facturi, prin bonuri fiscale și prin prețurile care se schimbă înainte ca etichetele să apuce să se dezlipească de pe rafturi. Nu bate la ușă. Se așază la masă și își face loc între pîine și lapte. Iar românul, cu umorul lui încăpățânat, continuă să glumească. Face haz de necaz, pentru că necazul pare prea mare ca să fie purtat fără un zîmbet amar. Rîde când vede că salariul îi intră în cont și, aproape în aceeași clipă, începe să plece în toate direcțiile. Parcă banii au învățat singuri drumul către taxe, rate și facturi și către Zelenski.

Se spune că statul este casa tuturor. O fi. Numai că unii locatari au impresia că sînt chemați mai ales atunci cînd trebuie plătită întreținerea. În schimb, cînd cer apă caldă, acoperiș sau o scară reparată, li se explică răbdător că procedurile sînt complicate, fondurile limitate și vremurile dificile. Românul nu cere privilegii. Nu visează palate și nici averi. Ar vrea doar ca munca lui să valoreze mai mult decît lista obligațiilor care îl așteaptă la sfîrșitul fiecărei luni. Ar vrea ca taxele pe care le plătește să se întoarcă în spitale curate, școli bune, drumuri sigure și instituții care respectă timpul oamenilor, nu în conturile politicienilor și specialilor care au devalizat bugetul de stat. Pînă atunci însă, birul rămîne cel mai punctual funcționar al statului. El nu lipsește niciodată, nu intră în concediu și nu se împiedică de birocrație. Își face datoria cu o rigoare pe care cetățeanul ar dori să o întîlnească și în alte zone ale administrației. Și poate că aceasta este cea mai amară ironie: într-o țară în care multe lucruri par să meargă greu, obligația de a plăti dijmele merge întotdeauna fără întîrzieri. Iar românul, între speranță și resemnare, își numără mărunțișul, își plătește dările și își spune, cu o urmă de zîmbet: „Poate luna viitoare va fi mai bine.” Este o propoziție mică, dar poartă pe umeri speranța unei țări întregi.

Industria românească de profil traversează de ani buni un declin constant, în prezent ajungând la borna critică. Iar măsurile autorităţilor de la Bucureşti nu fac altceva decât să grăbească acest proces de declin. Pe rafturile magazinelor va apărea în curând carne ieftină, procesată în laboratoare, provenită din Mercosur, la standarde de igienă şi calitate mult sub producţia de carne şi lapte românească, şi tot soiul de surogate cu numele de lapte, produse artificial. Și, ca în orice poveste cu final previzibil, ni se va spune că toate acestea sunt, desigur, „în interesul cetățeanului”. Bietul cetăţean care apare în toate comunicatele oficiale, dar pe care nu-l întreabă nimeni dacă își dorește ca friptura de pe masa lui să vină cu certificat de laborator, iar laptele să aibă mai multe brevete decât vaci în componență. În ritmul acesta, producătorul român riscă să devină o specie pe cale de dispariţie, iar vaca din bătătură sau din fermă– exponate de muzeu, între războiul de țesut și fierul de călcat cu jar. Copiii vor întreba mirați: „Mami, e adevărat că laptele venea de la vacă?” Iar răspunsul va veni solemn: „Da, dragul meu. Demult. Pe vremea când găina făcea ouă și nu era suspectată că n-a completat formularul potrivit.” Nu va mai exista zootehnie, ci managementul proteinelor alternative. Nu vor mai exista ferme, ci facilități de conversie alimentară. Nu va mai exista baciul, văcarul, ci operatorul de biodiversitate proteică. Iar brânza va trebui să treacă prin atâtea definiții încât, până la urmă, singurul lucru sigur va fi eticheta.

Ni se va explica doct că progresul nu poate fi oprit. Că trebuie să ne adaptăm. Că tradițiile rămân frumoase în albumele de fotografii, pentru că viitorul trebuie să aibă gust de pudră instant și consistență de prezentare PowerPoint. Cine îndrăznește să întrebe de ce producătorul local dispare, iar importurile cresc, riscă să fie privit ca un romantic incurabil, atașat de ideea demodată că o țară ar trebui să poată produce măcar o parte din hrana pe care o consumă. Între timp, fermierul român completează formulare, depune declarații, așteaptă controale, suportă costuri tot mai mari și încearcă să înțeleagă cum a ajuns principalul suspect într-o țară pe care, ani la rând, a hrănit-o. În cealaltă parte a lumii, concurența produce după alte reguli, cu alte costuri și alte constrângeri. Iar când produsele ajung aici, ni se spune că piața este liberă. Atât de liberă, încât unii aleargă cu rucsacul în spate, iar alții cu locomotiva. Poate că, într-o zi, vom inaugura ca muzeu și ultimul grajd rămas. Va avea ghid audio, bilete reduse pentru pensionari și un panou explicativ: „Aici se creșteau cândva animale adevărate.” Vizitatorii vor putea face poze cu o vacă holografică și vor cumpăra de la magazinul de suveniruri un magnet pe care scrie: „Produs local – ediție limitată.”

Iar la ieșire, inevitabil, un afiș optimist ne va liniști pe toți: „Nu vă faceți griji! Totul este sub control.” Pentru că, în definitiv, nimic nu inspiră mai multă încredere decât un sistem care îți explică, zâmbind, că pierzi exact ceea ce avea mai multă valoare, dar că trebuie să privești partea plină a paharului… chiar dacă în pahar nu mai este lapte. Se zice că România este o țară eminamente agrară. Așa o fi fost. Astăzi însă tinde să devină o țară eminamente regulamentară. Nu mai producem cât producem hârtii despre producție. Vaca nu mai trebuie mulsă, ci documentată. Oaia nu mai paște, ci completează, prin reprezentant legal, declarația de conformitate. La Ministerul Veștilor Bune, totul merge strună. Fermierii sunt liniștiți, animalele sunt liniștite, iar singurii neliniștiți sunt fermierii și animalele. Dar aceasta este, ni se explică doct, doar o problemă de percepție.

Un tovarăş userist, foarte elegant, cu pantofi care n-au călcat niciodată printr-un grajd ne va spune că zootehnia nu dispare, ci se transformă. Cu adevărat se transformă. Grajdul se transformă în obiectiv de monitorizare. Vaca se transformă în cod QR, iar laptele, în oportunitate de inovaţie alimentară. Românii vor fi şi de această dată manipulaţi să aplaude. În curând, și cocoșul va trebui să cânte doar între orele aprobate de autorităţile ameţite de somnul puterii, ca să nu discrimineze păsările nocturne și să nu producă poluare fonică asupra ecosistemului birocratic.

Hai să nu fiu răutăcios! Progresul vine peste noi frumos ambalat, însoțit de o broșură în care ni se explică faptul că ceea ce vedeam cu ochii noștri, de fapt, n-am văzut niciodată. Iar dacă fermierul își va închide poarta, nu înseamnă că a pierdut totul, ci că participă activ la tranziția către un model alimentar inovator, profund european. Sună atât de frumos încât aproape îți vine să uiți că omul tocmai și-a vândut ultimul tractor, ultima vacă, ultima găină. Și ce dacă pe masa românului ajunge mâncare de la mii și mii de kilometri? Important este să vină cu eticheta potrivită. Că doar eticheta ține de foame, nu-i așa? Țăranul român, care vreme de generații a crescut animale, a făcut brânză, a muncit pământul și a hrănit sate întregi, descoperă acum că este depășit. Nu de alt fermier. Nu de vreo invenție agricolă revoluționară. Ci de un funcționar care știe să mulgă mai bine… bugetul decât vaca.

Iar politicienii? Sunt încântați. În fiecare campanie își trag cizme noi, se fotografiază lângă câte o vacă speriată, mângâie un vițel cu aceeași naturalețe cu care ar mângâia un purcoi de bani și declară solemn că agricultura este prioritate națională. După alegeri, cizmele vor dispărea la tomberon, iar fermierul din fotografie va rămâne un simplu fundal într-o arhivă digitală. Nu știm dacă România va mai avea, peste câțiva ani, atâtea ferme câte comunicate trimite pe capul producătorului român. Ştim sigur, însă, că nu vom duce lipsă de strategii. Vom avea strategii pentru strategie, planuri pentru planuri, comitete care să analizeze concluziile altor comitete și grupuri de lucru care vor lucra neobosit la redactarea unei foi de parcurs privind oportunitatea elaborării unei alte foi de parcurs a industriei alimentare româneşti.

Când ultimul crescător de animale, cînd ultimul procesator de carne şi lapte vor stinge lumina din ultimele grajduri, probabil că se va organiza o conferință internațională despre succesul tranziției. Se vor împărți plachete şi diplome, se vor ţine discursuri despre sustenabilitate și competitivitate. Numai vacile, oile, caprele, porcii, găinile şi curcanii vor lipsi. Desigur, nici aceasta nu va constitui o problemă. Vor forma o comisie care să confirme oficial că ele au fost înlocuite cu succes de zoile şi scursurile din Mercosur.

România traversează una dintre cele mai complexe perioade ale existenței sale postdecembriste. După aproape patru decenii de tranziție, integrare euroatlantică și economie de piață, societatea românească se află într-un paradox greu de ignorat: pe de o parte, dispune de cel mai înalt nivel de prosperitate din întreaga sa istorie modernă, iar pe de altă parte, nemulțumirea populației față de clasa politică, instituții și perspectivele de viitor este mai ridicată decât ar sugera indicatorii economici. Privită în context european, România nu mai este țara săracă și izolată de la începutul anilor ’90. Produsul Intern Brut s-a multiplicat de câteva ori, infrastructura începe să recupereze întârzierile istorice, iar apartenența la Uniunea Europeană și NATO a oferit stabilitate strategică și acces la piețe, investiții și fonduri de dezvoltare. Cu toate acestea, în clasamentele europene România continuă să ocupe poziții modeste la capitole precum infrastructura, educația, sănătatea, productivitatea muncii, cercetarea și inovarea. În multe domenii, decalajul față de Europa Occidentală rămâne semnificativ. De aici pornește întrebarea fundamentală: unde ne aflăm, de fapt? Adevărul este că România nu este nici „tigru economic”, cum afirmă uneori discursurile oficiale, dar nici o colonie lipsită de orice perspectivă, cum susțin vocile cele mai pesimiste. Realitatea este mai nuanțată. România este o țară cu un potențial considerabil, insuficient valorificat, aflată într-o stare de dezvoltare incompletă și adesea contradictorie. Pentru a înțelege situația actuală, trebuie analizate cauzele care au generat-o. Prima dintre acestea este modelul de dezvoltare adoptat după 1989. Economia românească a fost orientată preponderent spre consum și servicii, în timp ce sectoare strategice precum industria de înaltă tehnologie, cercetarea, industria de apărare, industria chimică sau procesarea avansată a resurselor au rămas în urmă. Privatizările au avut rezultate inegale. Unele au adus investiții și modernizare, altele au însemnat închiderea unor capacități industriale fără a crea alternative comparabile. Totuși, ar fi o simplificare să afirmăm că modelul ales a fost complet greșit. Integrarea în economia europeană a adus beneficii evidente. Problema a fost mai degrabă incapacitatea statului român de a construi o strategie națională coerentă pe termen lung. În timp ce țări precum Polonia, Cehia sau chiar Ungaria și-au definit priorități economice relativ stabile, România a schimbat frecvent direcția în funcție de ciclurile electorale.

A doua cauză este reprezentată de calitatea conducerii politice. După 1989, România a avut politicieni competenți și oameni de stat respectabili, dar și numeroase exemple de incompetență administrativă, clientelism și corupție. Problema nu este că întreaga clasă politică ar fi fost alcătuită din „trădători”, ci faptul că sistemul politic a recompensat adesea loialitatea de partid mai mult decât performanța profesională. În multe cazuri, ministere importante au fost conduse de persoane fără experiență relevantă, iar administrația publică a devenit excesiv politizată. Schimbarea frecventă a guvernelor și a strategiilor a produs instabilitate și a redus capacitatea statului de a implementa proiecte pe termen lung. A treia cauză este slăbiciunea instituțională. România dispune de legi, strategii și programe, însă implementarea lor este adesea lentă și ineficientă. Birocrația excesivă, lipsa digitalizării complete și procedurile administrative greoaie afectează atât cetățenii, cât și mediul de afaceri.

Există și o explicație externă? Desigur. În economia globalizată, niciun stat nu este complet independent. Deciziile luate la Bruxelles, Washington, Berlin sau Beijing influențează inevitabil și România. Unele voci vorbesc despre o „ocupație economică străină”. O asemenea formulare este însă mai degrabă politică decât analitică. România este membră a unor organizații internaționale în care participă prin reprezentanți proprii și beneficiază de avantaje importante. În același timp, este legitim să observăm că anumite mecanisme economice favorizează statele dezvoltate. Capitalul, tehnologia și marile lanțuri de valoare sunt concentrate în centrele economice occidentale, în timp ce statele periferice întâmpină dificultăți în a urca spre segmentele cu valoare adăugată mare. Aceasta nu este însă o conspirație împotriva României, ci o realitate a competiției economice globale. Problema esențială este că succesul unei națiuni depinde în primul rând de capacitatea elitelor sale de a valorifica oportunitățile existente. Poate România să intre într-o perioadă de creștere economică de cinci-opt la sută anual? Teoretic, da. Practic, acest obiectiv necesită transformări profunde. Prima condiție este stabilitatea fiscală și bugetară. Nicio economie nu poate crește sustenabil dacă acumulează deficite excesive și datorii greu de controlat. Statul trebuie să reducă risipa, să combată evaziunea fiscală și să utilizeze mai eficient resursele publice. A doua condiție este relansarea investițiilor productive. România are nevoie de o nouă etapă de industrializare, adaptată secolului XXI. Nu este vorba despre revenirea la modelul industrial al anilor ’70, ci despre dezvoltarea industriilor moderne: tehnologia informației, inteligența artificială, industria farmaceutică, energia, industria de apărare, robotica și producția avansată.  A treia condiție este reforma educației. Nicio țară nu poate deveni competitivă fără capital uman de înaltă calitate. România pierde anual resurse valoroase prin emigrație și prin necorelarea educației cu cerințele economiei moderne. Investiția în școală, universități și cercetare trebuie să devină prioritate strategică națională. A patra condiție este dezvoltarea infrastructurii. Autostrăzile, căile ferate moderne, porturile, rețelele energetice și digitalizarea nu reprezintă simple cheltuieli, ci investiții care multiplică dezvoltarea economică. A cincea condiție este valorificarea resurselor interne. România dispune de terenuri agricole fertile, resurse energetice importante, poziție geostrategică favorabilă și un sector IT competitiv. Problema nu este lipsa resurselor, ci lipsa unei strategii integrate de valorificare.

Dar cine trebuie să găsească această cale? În mod ideal, răspunsul este simplu: întreaga societate. În practică, responsabilitatea principală aparține elitelor politice, economice, academice și administrative. Nicio națiune nu poate progresa fără lideri capabili să formuleze un proiect de țară credibil. România are nevoie de o nouă cultură a competenței. Funcțiile publice trebuie ocupate în primul rând pe criterii profesionale. Administrația trebuie depolitizată, iar performanța trebuie să devină criteriul principal de promovare. În acest context, viitorul partidelor politice este deosebit de interesant. Formațiunile tradiționale se confruntă cu o erodare a încrederii publice. Alegătorii sunt tot mai critici și mai puțin dispuși să accepte promisiuni fără rezultate concrete. Este posibil ca în următorii ani să asistăm la o reconfigurare semnificativă a spectrului politic. Partidele care vor supraviețui nu vor fi neapărat cele mai vechi sau cele mai puternice financiar, ci cele care vor reuși să ofere soluții credibile pentru problemele reale ale societății. Clasa de mijloc va continua să joace un rol tot mai important. Tinerii educați, antreprenorii, profesioniștii și specialiștii din economie vor solicita standarde mai ridicate de guvernare. În paralel, presiunea demografică și îmbătrânirea populației vor obliga statul să regândească politicile sociale și economice. Scenariul optimist pentru dezvoltarea România presupune apariția unei generații de lideri capabili să depășească logica electorală pe termen scurt și să construiască un consens național privind dezvoltarea. În acest scenariu, absorbția fondurilor europene se accelerează, infrastructura se modernizează, investițiile cresc, iar economia poate atinge ritmuri de dezvoltare apropiate de cele ale statelor care au recuperat rapid decalajele istorice.Scenariul pesimist presupune menținerea fragmentării politice prezente, a conflictelor sterile și amânarea reformelor structurale. Într-o asemenea situație, România va continua să avanseze, dar lent, fără a valorifica pe deplin oportunitățile pe care le are.

Concluzia este că România nu se află într-o fundătură istorică. Problemele sale sunt reale, dar nu insurmontabile. Nu lipsa resurselor reprezintă principalul obstacol, ci dificultatea de a transforma potențialul în performanță. Între teoriile conspiraționiste și optimismul nejustificat există un teren al realismului responsabil. Acolo se află, probabil, și șansa României. Viitorul nu este predeterminat. El depinde de capacitatea societății de a produce lideri competenți, instituții eficiente și proiecte naționale coerente. Dacă aceste condiții vor fi îndeplinite, România poate deveni în următoarele două decenii una dintre poveștile de succes ale Europei Centrale și de Est. Dacă nu, va continua să oscileze între promisiune și dezamăgire, între potențial și realizare.

Alegerea, în ultimă instanță, aparține românilor înșiși.