Constantin Olariu Arimin – Adevăruri Ascunse

Constantin Olariu Arimin vine din stirpea aleasă, ancestrală a pelasgilor, a ariminilor, a dacologilor, fiind un demn urmaş al marelui istoric Nicolae Densuşianu. Fiul lui Aron Olariu şi al Irinei, fostă Kadar, s-a născut în luna lui Brumărel, ziua 22, a anului 1927, în comuna Zăbala, judeţul Covasna, unde a copilărit printre tradiţii, datini şi obiceiuri destul de vechi, dar încă vii, frumoase şi fascinante. La Târgu Secuiesc a învăţat în şcoala primară (1934-1938) şi în gimnaziu (1938-1940), continuând la celebrul Colegiu „Andrei Şaguna” din Cetatea Braşovului de sub poalele Tâmpei (1940-1946). În Capitală a absolvit cursurile Facultăţii de Litere a Universităţii Bucureşti (1947-1951). Tânărul filolog a ajuns redactor la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Editura pentru Literatura Universală şi Editura Univers în perioada anilor (1952-1975).

Constantin Olariu a debutat în anul 1949 cu un articol în revista Cum vorbim, urmând cu traduceri din limba maghiară în revista Viaţa Românească (1952). În lumina Luceafărului, îi apar primele încercări lirice, în 1966, apoi volumele de poezii Apa iubirii (1978), Melicondra (1983) şi Drumurile din noi (1985). Constantin Olariu a tradus peste 40 de volume literare, poezie, proză, teatru, activitate încununată cu distincţia „Pro litteris hungaricis” – 1969, acordată de Uniunea Scriitorilor din Ungaria. Din ţară a primit în 1978, premiul Uniunii Scriitorilor.Nevoinţa sa literară de poet şi traducător i-a prilejuit o carieră apreciabilă de filolog.

Ceea ce însă l-a urcat pe cele mai înalte piscuri Carpatine ale geniului este munca titanică, elaborarea megalitică, forarea adâncă până la Geneză în Roca ancestrală a istoriei Daciei Mari, adjudecându-şi astfel nobleţea prin cognomenul ARIMIN. Cu răbdarea Olarului care caută, frământă şi pregăteşte huma aleasă pentru modelare, peste care toarnă apoi măiestria sa artistică, brâncuşiană în forme şi culori Constantin Olariu Arimin ne onorează cu marea sa Operă edificatoare: Adevăruri Ascunse vol. I-II, Dicţionarul nemuririi limbi strămoşeşti şi Limba noastră-i o comoară, August, 2002, adevărate Constelaţii spirituale.

Apariţia Constelaţiilor sale, astăzi, peste Cerul şi Pământul Daciei Mari este meteoritică, producând un efect cosmic pentru adevăraţii cercetători, pentru adevăraţii patrioţi-naţionalişti, pentru adevăraţii teofori, hristofori, mariofori, care sunt ispitiţi să aprofundeze cu strălucirea sufletului lor de foc existenţa ancestrală, continuitatea şi dăinuirea noastră pururea spirituală.

Constelaţiile filologului, respectiv poetului Constantin Olariu Arimin, întrupează o CRONICĂ DE SUFLET DACO-ROMÂN, întru chemări arzătoare de vâlvătaie: cu nuanţă de cuvânt, cu ecou de adevăr, cu rug aprins de spirit, cu cadenţă militară festivă, cu sceptru de autoritate, cu blazon de nobleţe încrustat în lamură geto-dacă.

Sensul şi Scopul OPEREI sale, dincolo de expunerea cercetării istorice a Neamului pelasgo-traco-geto-dac de la FACERE, înspre Viaţa de Apoi, se adaugă lumina Adevărului ce s-a pogorât primordial peste acest Neam de Profeţi, de Sibyle, de Eroi, de Martiri, de Sfinţi, cu adevărat ales, binecuvântat, apoi, comoara mărturiilor arheologice descoperite (multe acoperite, călcate în picioare de zelul detractorilor din ţara noastră la sugestia vrăjmaşilor din afară n.a.), izvorul ce curge necontenit din Munţii Ripini/ Carpaţi, Matca-Rocă hărăzită de Dumnezeu peste această VATRĂ divină, revărsată de har, de geniu, de credinţă, de jertfă, de sublim, de iubire.

Dimensiunea cercetării, aprofundării, elaborării erudite a Operei sale, provoacă o adevărată mişcare a regândirii cunoaşterii, focarul în care este descoperită, primită, asimilată, păstrată, formulată, reformulată ISTORIA naţională de la A la Z.

Constantin Olariu Arimin întregeşte, onorând viziunea marilor dacologi, precum, Nicolae Densuşianu, Mihail Eminescu, Bogdan Petriceicu Haşdeu, Mircea Eliade, Ioan Petru Culianu, Dan Lucinescu, Iosif Constantin Drăgan, Antonie Plămădeală, Nestor Vornicescu, Artur Gabriel Silvestri, Cornel Bârsan, Paul Lazăr Tonciulescu, Eugen Delcea, Mihail Diaconescu, Gheorghe Iscru, Pavel Coruţ, Daniel Roxin ş.a., venind cu o dimensiune ce conturează chipul ISTORIEI întru trinitatea sacralităţii sale, TRECUT – PREZENT – VIITOR.

Autorul şi-a consacrat viaţa creativă întru actualizarea şi fructificarea jertfei pusă în flamura ADEVĂRULUI. Adevăruri Ascunse vol. I îmbrăţişează 666 de pagini repartizate pe 6 capitole, astfel: Două mii de ani de întuneric, Vremurile Neamului Scoborîtor, Mitul Getic, Marea Conspiraţie a Istoricilor şi Lingviştilor Împotriva Originii poporului Rumun, Ado Meanti Rumuno! şi Tăbliţele de Plumb descoperite la Sinaia. Adevăruri Ascunse dovedesc implicit şi grăiesc explicit despre integralitatea istoriei lumii, respectiv a istoriei noastre prin specificul autoritar al mărturiilor arheologice.

Dovezile arheologice, confirmate şi de scrierile unor cercetători de seamă ai antichităţii au mărturisit despre poporul primordial al pelasgilor, care a atins o vastă cultură şi o înaltă civilizaţie prin ramura lor cea mai nobilă, GEŢII. Denumirile de GEŢIA şi geţi apar prin mileniul VI î.Hr. Obârşia cuvântului get, răsfrânt prin variantele getu, geţi, Geta, Geţia, curge din seva eme-gi: ge = pământ, credincios, înţelept, nobil, a face dreptate, + tu = cele patru puncte cardinale, familie, adevărat, a încânta, a susţine, a conduce, a străluci; pentru ti = mândrie, soţie, rudenie, a fi numeroşi, a dăinui, iar pentru ta = cinste, caracter, a sfătui, a străluci, tată.

Deci, Neamul Scoborâtor din Zei/ Profeţi/ Înţelepţi/ Filosofi/ Teologi/ Preoţi avea aceste însuşiri alese, zămislite de Atotcreatorul, ca Daruri neamului Său primordial.

Toate aceste calităţi deosebite şi multe altele au dat IDENTITATEA de neam, scopul lui istoric şi cultural în omenire şi sensul lui religios, monoteist, călăuzitor, din sânul căruia se va naşte Fecioara MARIA-VLAHERNA-CARPATINA, în Fiinţa căreia se va Întrupa, se va Înomeni MESIA, privind renaşterea, desăvârşirea şi nemurirea.

Înomenirea LOGOSULUI veşnic a fost un ACT de VOINŢĂ şi IUBIRE al Sfintei TREIMI şi al Fecioarei MARIA, al cărui sens a fost Răscumpărarea Omului căzut în păcatul morţii şi Renaşterea lui religioasă, hristică prin JERTFA supremă a Sfintelor Patimi de pe Golgota, culminate cu Răstignirea pe CRUCE şi slăvita Sa ÎNVIERE.

Din volulul I al cărţii autorului, Adevăruri Ascunse, desprindem medalionul, care surprinde şi cuprinde, Imperiul get. Istoria strămoşilor noştri geţi după tăbliţele de pumb găsite la Sinaia. Plăsmuirile doctrinei indo-europenismului, au fost date în vileag, graţie descoperirilor arheologico-lingvistice de pe întreg teritoriul Daciei, dar şi de comisia de istorici englezi, care au elaborat lucrarea în 8 volume Cambridge history of India, At the University Press, Cambridge, 1922, sub coordonarea lui E.J. Rapson.

Descoperirile arheologice de la Coliboaia, Gaura Ghindiei, Strachina-Dorohoi, Cuina Turcului, Criş, Gura Baciului, Valea Lupului, Leţ, Hîrşova, Căscioarele, Cruşova, Cucuteni, Cîrcea, Icoanele, Boian, Drăguşeni, Gorban, Gumelniţa, Hamangia, Hăbăşeşti, Hotărani, Ostrovu Corbului, Parţa, Petreşti, Rastu, Ruseştii Noi, Soroca, Tărtăria, Tisa, Tîngaru, Turdaş, Vădastra, Vidra, Vînătorii Mici etc., au adus impresionante mărturii istorice privind Vatra şi veşnicia Neamului nostru.

Majoritatea arheologilor si istoricilor au aproximat elaborarea celor trei tăbliţe de lut cu scriere pictografică de la Tărtăria scoase la lumină în anul 1961, ca fiind în jurul anului 5500 î.H., conferindu-le o vechime de peste 7 000 de ani. Astfel, un simplu calcul matematic impinge inventarea limbajului scris cu mai bine de un mileniu decât se credea inițial și schimbă total și locul de naștere al acestuia, din Mesopotamia în bazinul Dunarii.

Emeşii deveniţi sumerienii au plecat din Vatra Carpato-danubiano-pontică în două valuri. Primul val s-a revărsat pe la jumătatea mileniului VI î.Hr., iar al doilea pe la mijlocul mileniului IV î.Hr., ducând cu ei cultura şi religia străbună, cea a nemuririi sufletului şi a crucii cu braţe egale înscrisă în cerc, prin casta sacerdoţilor geţi.

În limba pelasgo-getă ori eme-gi/ sumeriană, termenul Arimin/ Arimun este compus din două cuvinte: ari = a chema, a lăuda, a străluci, obicei, cale de urmat, şi mun/ munus = mamă. Tradiţia getă spune că strămoşul neamului get a fost/ este Moş Arimin. Marele poet get Homer, consemna în celebra sa Odisee, că „ţara ariminilor este aceeaşi cu ţinutul hiperboreenilor.”

Neamul ariminilor apare şi în mitologia egipteană, unde legendarul-zeu Osiris, ce stăpânea tărâmul celor plecaţi în lumea drepţilor, avea şi cognomenul de Arim/ Arimin. În vechea Umbrie, în ţinutul Apeninilor exista cetatea Ariminum, devenit astăzi oraşul Rimini. La urmaşii geţilor-arimini din jurul Carpaţilor li s-au spus rumuni, iar traco-geţilor din Macedonia, apar şi astăzi ca armîni/ armâni. Tesalia şi întreagă zonă a Munţilor Pindului era locuită în vechime de pelasgo-geţi, numiţi ulterior de greci, valahi, dar ei au rămas la fel cum au fost, armîni/ armâni.

Neobositul şi iscusitul dacolog Constantin Olariu Arimin a izbutit o rânduire aproape chibzuită într-o ordine cronologică a vrednicilor conducători geţi-arimini.

Epistolele lui Pilat din Pont (get) şi Lentulus, martori oculari ai evenimentelor privind Viaţa pământeană, istorică a Mântuitorului Hristos – sunt deplin confirmate de tăbliţele de plumb ale geţilor, dar şi de scrierile sacre ale esenilor, Evanghelia Păcii şi Cartea esenă a Învăţătorului Iubirii, sau în textele sacre ale mandeenilor.

Arimus/ Arimun, rigă al neamului arimin de la nord de Istru, din vremuri străvechi, amintit de logograful Xantos (sec. V.î.Hr.), în Istoria grecilor. Sipilos, îşi avea regatul tot la nord de Istru, menţionat în Biblioteca istorică, Cartea III, LV, de Diodor din Sicilia. Tanaus, rege get care a dus o expediţie reuşită în Egipt, în secolul XVIII î.Hr. (Diodor din Sicilia, în Biblioteca istorică; Trogus Pompeius, Istorii filipice) Sarmis, bazileu al geţilor, menţionat în secolul al XVII-lea î.Hr., în cinstea căruia a fost ridicată Cetatea Sarmizegetusa – Cetatea getului Sarmis. Telefos, rege al geţilor trăitor pe la jumătatea veacului al XII-lea î.Hr., a sprijinit pe troieni în războiul cu aheii, alături de soţia sa Hiera, conducătoarea cavaleriei amazoanelor. Ambii eroi regali au pierit în luptă. Aetes, bazileu al geţilor de nord şi sud-istreni, urmaşul lui Telefos, tatăl prinţesei Medeea, care a devenit eroina poetului trac Euripides (480-406 î.Hr.), unul din Părinţii tragediei antice, în celebra piesă Medeea. Caduidas, regele Sciţiei/ Geţiei, fratele lui Gnuros, tatăl înţeleptului Anacharsis, care a ajuns la Atena în vremea celei de-a patruzeci şi şapte Olimpiade (592-589 î.Hr.), pe când era arhonte Eucrates. Timpul acestui vrednic monarh a fost în prima parte a veaculului al VI-lea î.Hr. (Diogenes Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, mijlocul sec. III d.Hr.). Tomiris, celebra regină a messageţilor, care a înfrânt umilitor armata împăratului Cirus (557-530 î.Hr.), iar pe suveran l-a decapitat chiar ea, faimoasa suverană. Iordanes (mij. sec.VI d.Hr.), afirma că de la războiul Troiei până la războiul Cirus-Tomiris trecuseră 630 de ani. Suverana Tomiris stăpânea un puternic regat numit Sciţia care se întindea peste Sciţia Minor şi Moesia. (Iordanes, Getica X, 61,62). Numele reginei gete conţine două cuvinte: tomu = cruce şi iri = strălucitoare, luminată ori varianta tomu + re = crucea Sfântului Soare. Antirus, urmaşul reginei Tomiris, s-a confruntat cu numeroasa armată a perşilor condusă de Darius (522-486 î.Hr.), repetând din nou victoria geţilor.

Carnabon, rege get amintit în drama Triptolemos, a tragedianului Sophokles (497-405 î.Hr.). Baico – mato, ocrotitor al geţilor a fost cel care l-a învins moral pe Xersex (486-465 î.Hr.), al perşilor, care venind să-şi răzbune tatăl, pe Darius, a fost sfidat de cultul eroic al jertfei geţilor şi s-a întors de unde a venit, însă mult ruşinat. Matigo – mato, a domnit în jurul anilor 400 î.Hr., vreme de 15 ani. Gisieo – mato, rege scitic, a domnit 10 ani, urmat de Maico – mato pe la anul 395 î.Hr., urmat la rândul său de Bazorio – mato, vreme de 6 ani, către sfârşitul veacului IV î.Hr., când i-a înfrânt pe traci. Dromixto/ Dromichete, marele rege get, învingătorul lui Lisymah, victorie afirmată de tăbliţa (T.) 25 turnată pe la 293 î.Hr., iar tăbliţa nr. 26 confirmă autenticitatea izvoarelor antice prin care Dromichaites i-a, „potopit pe macedoneni în câmpie”, moment însemnat şi de Pausanias (110-180). (Pausanias, Descrierea Greciei, 1,9). Boero Biseto 1, urmaşul lui Dromichaites, atestat de tăbliţele 28-30 între anii 280-270 î.Hr.,a domnit peste marele regat ce cuprindea Dobrogea, Moesia, Valahia Bessarabă/ până la Boristene/ Nipru, Valahia Mică/ Muntenia, Ţara Agatârşilor, Panonia până către antica Austrie, ţinuturile Moraviei şi mare parte a celor din vechea Serbie. Între geţi se aflau şi o parte dintre sarmaţi sosiţi pe la 420 î.Hr. Demaroe – mato (270-232 î.Hr.), menţionat de tăbliţa (T.) nr. 33. Şirul tăbliţelor de plumb se întrerupe pentru aproape două veacuri.

„După Boero Biseto nu mai avem scăpate şi ajunse pînă la noi tăbliţe de plumb scrise cu faptele strămoşilor noştri aproape 200 de ani, deşi ele au existat atunci când au fost descoperite în anul 1875 la Sinaia (prin purtarea de „grijă” a luiCarol I)”. (Constantin Olariu Arimin, Adevăruri Ascunse vol. I, Iaşi, 2016, p. 259)

Boero Bisto (82-44 î.Hr.), împăratul geţilor. „Boerobista, get de neam, după ce a luat asupra sa, puterea peste poporul său, s-a apucat să-l refacă în urma deselor nenorociri. Şi, prin muncă necontenită, prin cumpătare şi disciplină a făcut ca în scurt timp să întemeieze un imperiu mare şi să supună geţilor toate popoarele din vecinătate.” (Strabon, Geographia, VII, 3; Tăbliţele 37-43); Bezine – mato (44-30 î.Hr.), confirmat de tăbliţa 45, urmat de Orilieo, tăbliţa 46; Trogus Pompeius, Historiae Philippicae, XXXII, 3); Cozon – mato (20?-15? î.Hr.), amintit de Suetoniu (69-130), De Vita Caesarum); Cotizo – mato (15 î.Hr.?-15 d.Hr.?), regele-poet, amicul poetului exilat la Tomis, Ovidius Publius Naso, a reuşit să ridice la mare prestigiu regatul get, încât era pe cale să se înrudească cu cezarul roman Octavian (T. 47); Biseto II – mato (15-30), urmat de Dapisiu şi Zoirasieo (30-45?) (T. 60), apoi de Bilteo (45?-60?); Gezino (60-89) şi Diogio (89-106). (Constantin Olariu Arimin, op. cit., p. 234-269)

De la Împăratul Burebista cel Mare, cronologia filologului-dacolog Constantin Olariu Arimin, referitoare la succesiunea bazileilor geţi este eronată. Şirul corect al regilor este cel afirmat de marele filolog/ scriitor creştin ortodox Mihail Diaconescu şi de istoricul dacolog, inginer/ scriitor- Cornel Bîrsan.

Ilustrului Împărat Burebista cel Mare (82-44 î.Hr.), i-au urmat Marele Preot Deceneu (44 î.Hr.), Comosicus (43-38 î.Hr.), Cotiso (40-10 î.Hr), Dicomes (31 î.Hr.), Rholes/ Oroles, ucigaşul lui Burebista (29 î.Hr.), în Dobrogea, Dapyx (29 î.Hr.), în Dobrogea, Zyraxes (29 î.Hr.), în Dobrogea, Thiamarkos (sec.I î.Hr.-I d.Hr.), în vestul Munteniei, Oltenia, cu capitala la Buridava – Ocniţa – Vâlcea), Cotys I Poetul (12-19 d.Hr.), regina, văduva lui Cotys I (19-38 d.Hr.), Rhoemetalces al III-lea (38-45 d.Hr.), Cotys al II-lea (45-50 d.Hr.), Scoryllo (50-68/ 69 d.Hr.), Duras – Durpaneus (69-87 d.Hr.), Decebalus (87-106 d.Hr.), Pieporus (170 d.Hr.). (Mihail Diaconescu, Cronologie Comentată, în Istoria Literaturii Dacoromâne, Alcor Edimpex, Bucureşti, 1999; Cornel Bîrsan, CODEX GETO-DACORUM – Istoria de 1000 de ani a Geto-Dacilor, Ed. Librex, Bucureşti-2018).

Toată CONSPIRAŢIA Romei antice, începând cu împăratul Traian, a „Vicarilor lui Hristos” – <<Urmaşii lui Petru>> din Cetatea Vaticanului şi apoi a Ocultei interne şi externe privind ORIGINILE neamului Pelasgo-geto-dac n-au reuşit să îngroape ADEVĂRUL Istoric, afirmat/ confirmat de mulţimea dovezile arheologice şi lingvistice descoperite în întreaga VATRĂ multimilenară a Dio GETIEI.

La falanga Conspiraţie s-au alăturat pseudo istorici şi instituţii de mare autoritate culturală, atât din Dacia, cât şi din afare ei, precum, cei menţionaţi de C. O. Arimin. „Isaac Cremieux şi Moşe Montefiore au venit în iarna lui 1866 la Bucureşti şi au poruncit preasupuşilor masoni mioritici să înfiinţeze o … academie română care să ne scrie istoria <<aşa cum trebuie>> şi nu cum se frământau unele minţi ce nu erau date după făcătura lor drăcească şi de atunci a început marele proces de falsificare a istoriei şi culturii identitare a geţilor şi urmaşilor acestora, românii de azi.” (Constantin Olariu Arimin, Adevăruri Ascunse vol. I, op. cit., p. 240)

Nimeni dintre duşmanii noştrii din afară şi dintre vrăjmaşii noştrii din lăuntru din orice vreme, nu pot fura Darurile-Însuşirile noastre: CREDINŢA, NĂDEJDEA, ADEVĂRUL, IUBIREA, LIBERTATEA, FRUMUSEŢEA, GENIUL, PROFETISMUL, EROISMUL, JERTFA, MARTIRIUL, SFINŢENIA, NEMURIREA, CONTINUITATEA şi DĂINUIREA cu care a fost hărăzit de DUMNEZEU, Neamul PELASGO-GETO-DAC!

Mulţimea acestori daruri, chemări şi alegeri divine din vremuri imemoriale au ales Neamul PELASGO-GET, zidindu-i temelia pe FILOSOFIE şi înălţându-i AURA pe TEOLOGIE, formându-l Seminţie aleasă, monoteistă, precreştină, zamolxiană, care a îmbrăţişat după cum era firesc şi fiiesc creştinismul evanghelic al lui HRISTOS.

Filosoful-matematician şi om politic trac Pitagora/ Pythagoras (580-500 î.Hr.), care şi-a inspirat lucrarea Legile morale şi politice, după celebrele legi Bellagine ale geţilor, avându-l ca Magistru pe Profetul Zamolxis, îşi preţuia şi onora strămoşii. „Călătoreşte la geţi; nu ca să le dai legi, ci ca să tragi învăţăminte de la ei. La geţi, câmpurile sunt fără margini, toate pământurile sunt în comun. Şi dintre toate popoarele, sunt cei mai înţelepţi, spune Homer.” (Pitagora, Legile morale şi politice. Trad. din lb. fr. Anca Pîntea, Antet, 1996, 1143)

Poetul trac Pindar (522-443 î.Hr.), sublinia că „Hiperboreii locuiesc în părţile îndepărtate (la nord de Istru), lângă templul lui Apolo şi se trag din neamul titanilor celor vechi.” (Odele triumfale 1,13)

Celebrul poet trac Apollonius din Rodos (295-230 î.Hr.), consemna în geniala sa carte că,„hiperboreenii sunt pelasgi locuind în nordul Traciei.”(Argonautice 1,16)

Teologul Clement Alexandrinul (150-215), admira în mod deosebit neamul geţilor. „Astfel filosofia, o îndeletnicire de cea mai mare trebuinţă care aruncă lumina asupra naţiunilor, a înflorit în antichitate la geţi, care a fost cultivată public la brahmani, odrysi, egipteni.” (Stromate 1,15)

Istoricul şi omul politic trac Dio Cassius (155-236), mărturisea că, „geţii sunt hiperboreenii care se trag din giganţii sau titanii cei vechi şi tot la ei s-au născut zeii.” (Istoria romană LXVII, 7)

Marele teolog Origen (185-254), din stirpe getă, autorul celebrei scrieri Hexapla, avea un cult pentru faimoşii hiperboreeni, mărturisind că, „geţii de la Dunăre sînt un popor vechi şi de înţelepciune foarte înaltă” (Contra lui Celsus, III, 7)

Episcopul-istoric get Iordanes (mij. sec.VI), îl venera pe Marele Preot-Filosof Deceneu, împreună cu tinerii geţi, cărora le împărtăşa filosofia vieţii, minunându-se şi mirându-se deopotrivă: „Ce fel de bucurie le va fi însă, mă întreb, unor bărbaţi atât de viteji – când abia mai aveau puţin răgaz între războaie – să se mai adape şi cu doctrine filosofice?” (De origine actibusque Getarum, XI, 69)

Ilustrul poet traco-latin Publius Maro Vergilius (70-19 î.Hr.), îi considera pe drept cuvânt, pe geţi, „genus antiquum Terrae, Titania pubes…”,<<neamul antic al Pământului, titanii cei tineri>>, ori, „Gigantes, Titanis ac terrae filii” – <<fiii Maicii Pământ>>, expresii întâlnite şi în scrierile geţilor sacerdoţi care alcătuiau Ordinul Esenienilor ajunşi în Palestina înainte de vremea getului Mântuitor Iisus Hristos. (Eneida VI, 14-17, 580; IV, 179, VIII, 416; Georgicele IV, 173)

În volumul al II-lea, din capitolul Religia Poporului Ales din Ţara Sfîntă, alegem medalionul cu Chipul cel mai frumos Bărbat, IISUS A FOST/ ESTE GET!

Termenul esen fiind de origine pelasgă este alcătuit din două ramuri: e = a judeca, a hotărî, lăcaş de cult, a se naşte, a conduce şi sien = duhul luminii dătătoare de viaţă şi a regenerării naturii. Ramura religioasă-isihastă a geţilor, Esenienii – Călugării Albi, cei care vor alcătui ORDINUL ESENIENILOR – ORDINUL PURITĂŢII, erau cu adevărat puri, excelând prin calităţi morale superioare, venerând spiritul prin înţelepciune, dar preţuind şi trupul pentru armonia lui fizică, „Mens Sana In Corpore Sano!”

În Ordinul Esenienilor, alcătuit numai din monahi, nedispreţuind însă familia, pregătind şi instruind copii, tinerii, nu existau săraci, bogaţi, ori bolnavi. Purtau permanent veşminte albe şi se instruiau pentru problemele diverse ale comunităţii. Foloseau zilnic purificarea, spălarea cu apă rece a trupului, îmbrăcau veşminte albe curate şi practicau rugăciunea spusă de preot, înainte şi la sfârşitul mesei, dăruind tot timpul adorare lui Dumnezeu. Intrarea în Ordin se făcea prin cercetare, verificarea caracterului, punerea la încercare vreme de 3 ani în afara obştei, apoi acceptarea prin depunerea unui jurământ solemn, privind adorarea lui Dumnezeu – Soarele Dreptăţii, teribilă asemănare cu HRISTOS – SOARELE Dreptăţii, respectul faţă de membrii Ordinului, ajutorarea comunităţii, cinstirea zilei a şaptea ca zi de sărbătoare.

La rândul său rabinul Ioshua Ben Matityahu, devenit după prizonieratul roman în urma răscoalei contra romanilor din 66-67, Josephus Flavius (37-100), a cunoscut îndeaprope Ordinul Esenienilor, lăsându-ne preţioase informaţii privind cultul lor.

„Sunt pilde de fidelitate, slujitorii păcii, fiece cuvînt rostit de ei atîrnă mai greu decît un jurămînt… Ei sunt longevivi şi mulţi dintre ei depăşesc vîrsta de o sută de ani…În torturi rămîn neclintiţi; fără să-şi mustre călăii şi fără să verse lacrimi; surîzători în timpul chinurilor groaznice, glumeţi cu cei ce le aplicau torturile, îşi dădeau bucuroşi sufletul convinşi că-l vor redobîndi în viaţa de apoi… Nu erau mozaici. Pliniu cel Bătrîn când ajunge la Marea Moartă în anul 68, a întîlnit comunitatea esenilor adică a geţilor în număr de 4000 de suflete, cînd romanii s-au socotit cu zeloţii care au ocupat centrul de la Oumran în anul 28, devenind stăpîni după ce l-au răstignit pe Ili (Eli, Eli…*), în anul 30… Sunt deprinşi cu cercetarea cărţilor sfinte, cu ceremoniile de purificare, şi cu maximile profeţilor şi într-adevăr, rar se întîmplă ca prezicerile lor să nu se adeverească… Pentru administrarea veniturilor din munca cîmpului, îşi aleg oameni cinstiţi din rîndul preoţilor, care le procură provizii şi le pregătesc hrana. Ei îşi duc viaţa în felul acesta şi traiul lor seamănă cu cel al dacilor care se numesc poleistai.” (Josephus Flavius, Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor, Ed. Hasefer, Bucureşti-1997)

*„Eli, Eli lama sabahtani” – strigătul Mântuitorului de pe Cruce, a fost tradus greşit: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27, 46)

„În emegi, limba sanscrită, pelasgă euro-indiană, cuvîntul Ili înseamnă strălucitor, judecător, legiuitor, salvator, mîntuitor; cuvîntul lama are sensul de înger păzitor, care este identic şi la geţi; cuvîntul sabaş în română arată modul în care se prezintă fizic cineva, purtare; iar tani are sensul de ceaţă, pîclă, care se răceşte. Tălmăcirea corectă este: Mîntuitorule (pe Cruce era Omul Hristos), îngerul meu salvator de ce laşi ca trupul meu să fie cuprins de moarte (să se răcească)?!” (Constantin Olariu Arimin, Adevăruri Ascunse, vol. 2, 2016, Iaşi, p. 318)

Pe tăbliţa de plumb, nr. 58, preoţii geţi ne-au lăsat mărturisirea lor de credinţă ortodoxă, ei numindu-L pe Ili şi Miel. „Apa care curge cu repeziciune din vîrf de munte nu poate fi tăgăduită. Neamul nostru a fost ales primul să iasă din păcatul strămoşesc şi să aducă laude prin MIEL, să se închine şi să ţină Calea cea dreaptă.” (ibid., p. 320-321)

Sfântul Apostol Ioan, care făcea parte din gruparea geţilor – galileeni, din Ordinul Esenienilor, cunoştea bine doctrina zamolxiană. Dogma naşterea Vieţii din Lumină, din Cuvânt aparţine doar religiei geţilor, respectiv esenienilor. Prologul Evangheliei sale este o adorare adusă CUVÂNTULUI – DUMNEZEU – ATOTCREATOR.

În Manuscrisul de la Qumran, textul prologului Apostolului Ioan este astfel decât cel cunoscut în traducerile nereuşite: „La început ESTE CUVÂNTUL şi CUVÂNTUL ESTE la DUMNEZEU şi DUMNEZEU ESTE CUVÂNTUL! ACESTA este întru început la Dumnezeu./ Toate prin EL s-au făcut; şi fără EL nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut./ Întru EL ESTE VIAŢĂ şi VIAŢA ESTE LUMINA oamenilor…/ Fosta om trimis de la Dumnezeu, numele lui este IOAN (Botezătorul)./ Acesta a venit spre mărturie, ca să mărturisească despre LUMINĂ, ca toţi să creadă prin el… CUVÂNTUL ESTE LUMINA cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume.”

În textul Noului Testament, traducerea apare eronată, folosindu-se în exprimare timpul trecut, ori DUMNEZEU ESTE PREZENTUL VEŞNIC!. „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.”

În acelaşi Manuscris de la Qumran, Ioan Apostolul continuă mărturisirea lui Ioan Botezătorul: „Am văzut Duhul pogorându-Se din cer ca un porumbel şi oprindu-se peste EL./ Şi eu nu-L cunoşteam pe EL, dar CEL ce m-a trimis să botez cu apă, ACELA mi-a zis: Peste CARE vei vedea DUHUL pogorându-Se şi rămânând peste EL, ACELA este CEL ce botează cu DUH SFÂNT!”

„În tăbliţele 1 şi 3 este prezentată legenda Mîntuitorului aşa cum au văzut-o strămoşii noştri pe la 1500 î.Hr., în colţul dreapta sus este un porumbel sau şoim divin cu aripile desfăcute care zboară spre înălţimi iar pe tăbliţa 7, pe acoperişul triunghiular al Porţii Veşniciei apare pasărea cu aripile desfăcute…Tot în acest text apare legenda mîntuirii sufletului şi a renaşterii precum şi a apei vii: 4,10 „Drept răspuns Iisus i-a zis: Dacă a-i fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce zice: Dă-mi să beau!, tu singură ai fi cerut să bei şi EL ţi-ar fi dat APĂ VIE”, iar în 5,24 „Adevărat, adevărat vă spun că cine ascultă cuvintele Mele şi crede în CEL ce M-a trimis, are viaţă veşnică şi nu vine la judecată ci a trecut din moarte în viaţă.”

În Apocalipsa 4,17, mesajul este destul de clar. „Căci MIELUL, care stă în mijlocul scaunului de domnie, va fi PĂSTORUL lor, îi va duce la izvoarele apelor vieţii şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor.” În cap. 22, versetul 1, profeţia se continuă. „Şi mi-a arătat un rîu cu apa vieţii, limpede precum cristalul, care ieşea din scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului.”

„Aceste informaţii luate din Cartea esenă a revelaţiilor, arată că Ioan nu invoca Judecata de Apoi, dogmă dezvoltată ulterior în iudeo-creştinism, ci judecata sufletului după moartea fiecărui individ specifică numai religiei geţilor din Carpaţi… Chiar practicarea în cultul iudeo-creştin a împărtăşaniei şi botezului nu se găsesc la iudei dar erau la geţi în formă identică cu câteva sute de ani î.Hr. Tăbliţele – Pietrele grăiesc, aşa cum îşi avertiza Ucenicii, privind mărturisirea IUBIRII dumnezeeşti, Mântuitorul în Evanghelia Sa. „Dacă voi veţi tăcea, pietrele vor vorbi!”

Cultul religios monoteist al Ordinului Esenienilor fondat de geţi este o teribilă asemănare cu Evanghelia GETULUI/ Nazariteanului/ Galileanului Iisus HRISTOS!

„Este uluitoare asemănarea până la identificare a dogmei esenilor şi geţilor recunoscută chiar de Flavius, cu fundamentele iudeo-creştinismului şi faptul că acestea nu se găsesc deloc în Vechiul şi Noul Testament. Conceptele, se găsesc fără nici o excepţie toate în scrierile trismegiste, învăţăturile lui Zamolxis, ale lui Pitagora, în Calea/ Legea Adevărului şi Dreptăţii, primită de Eno/ Enoh şi în textele descoperite la Qumran.” (Adevăruri Ascunse, op. cit., p. 315)

„Chiar practicarea în cultul iudeo-creştin a împărtăşaniei şi botezului nu se găsesc la iudei dar erau la geţi în formă identică însă cu câteva sute de ani înainte de scrierile ivriţilor. Iată ce zic tăbliţele strămoşilor mei: „am cercetat cu măsură şi am botezat cu vin mulţimea înfrăţită ce mustea de evlavie”, aşa cum spunea Zamolxe că a făcut cu cabirii pe la 540 î.Hr., iar pe la 350 î.Hr. un preot get mărturisea despre slujirea sa în Moesia. „În tinereţe am fost la regele galilor, m-am rugat smerit pentru el, l-am botezat cu vin şi pâine strămoşească.” Esenii din Palestina uniţi în jurul Frăţiei Celui Ales din Carpaţi şi a religiei Crucii, respectau cu mare grijă obiceiul unei cine comune care avea toate caracteristicile euharistice ale CINEI CELEI DE TAINĂ. În Regula Ordinului, manuscris descoperit în peşterile de la Qumran, se scrie: „Când se pregătea masa pentru cină şi vinul de băut, preotul trebuie mai întâi să-şi întindă mîinile şi să binecuvinteze pîinea. Dacă se bea vin, preotul trebuie mai întâi să-şi întindă mâna şi să binecuvinteze prima bucată de pâine şi vinul.” (ibid., p. 322)

Să urmărim Cina Cea de Taină, la Apostolul Matei, asemănătoare cu Cina geţilor. „Iar pe când mâncau ei, Iisus luând pâine şi binecuvântând, a frânt şi dând ucenicilor. a zis: Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu./ Şi luând paharul şi mulţumind, le-a dat, zicând: Beţi dintru acesta toţi./ Că acesta este sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor.” (Matei 26, 28)

În manuscrisele de la Qumran, centrul Frăţiei Celui Ales din Carpaţi, cât şi comunitatea se numeau „CASA ADEVĂRULUI – Fiii Adevărului – Fiii Luminii”, aşa cum apare şi în scrierile teologice ale geţilor, Cartea lui Eno(h) – Calea/ Legea Adevărului şi Dreptăţii, preînchipuirea expresiei Profetului absolut – HRISTOS. „EU SUNT CALEA, ADEVĂRUL şi VIAŢA. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin MINE!” (Evanghelia după Ioan 14, 6)

În teologia neamului get sălăşluiau aceste concepte sacre: Pomul Vieţii – Cunoaşterea, Marea Veşnică, Frăţia Celui Ales, Fiii Luminii, Legea Sfântă.

În manuscrisul esen de la Qumran, Legea Sfântă, dăruită de Dumnezeu Ţării Sale Sfinte – Dio GETIA, primim binecuvântarea ei: „Tu, O, Lege Sfântă/ Arborele Vieţii/ Care te înalţi în mijlocul/ Mării Veşnice.// Care eşti numit/ Pomul Vindecărilor sufleteşti/ Pomul uimitoarelor vindecări/ Al tuturor Vindecărilor/ Şi pe care se sprijină seminţele/ Tuturor chemărilor noastre…Fiii Luminii/ Care lucrează Grădina Frăţiei/ Se adăpostesc în Legea Sfântă/ Binecuvântaţi sânt aceia ce locuiesc în Ea!”

Reflectăm în mod strălucit Legea Sfântă, a geţilor precreştini întru Aura Icoanei Mântuitorului Hristos, cu ajutorul Scrisoarei lui Lentulus, proconsul roman al Tigrului şi Sidonului, care a trimis-o împăratului său Tiberius (42 î.Hr.-37 d.Hr.), şi Senatului roman. Prima menţiune a manuscrisului apare la Roma anului 1421, a unui italian care l-a tradus după un vechi manuscris grec adus de la Constantinopol. „… poporul îL numeşte <<Profet al Adevărului>>, iar ucenicii zic că este Fiul lui Dumnezeu, Cel ce a făcut cerul şi pământul şi toate cele ce au fost şi vor mai exista în Univers! Omul acesta are o înfăţişare simplă, e de statură foarte înaltă, are o faţă minunată, nobilă. Uitându-te la El, poţi să-L îndrăgeşti şi să te temi de El totodată.

Părul, de culoarea nucii coapte, îi atârnă drept până la urechi, iar mai jos e răsucit în inele de culoare ceva mai deschisă şi strălucitoare, pe umeri îi este ciufulit, iar la mijlocul capului despărţit – cum se obişnuieşte la esenii-nazariteni; fruntea îi este senină şi netedă, faţa fără riduri şi pete arată linişte şi forţă. Nu poţi găsi nici un cusur formei nasului şi gurii, barba este deasă, de culoarea părului, nu prea lungă, în mijloc despărţită. Privirea dreaptă şi pătrunzătoare, iar ochii albaştri-verzi, senini şi vioi.
Veşmintele lui de culoare albă, dar aspră, îi dau o înfăţişare armoniasă de Profet.

Când tună e înspăimântător – când dojeneşte e prietenos şi delicat, vioi în gravitatea lui. Câteodată a plâns, dar niciodată nu a râs. Ţinuta corpului mândră şi dreaptă, mâinile şi braţele pline de farmec, în discuţie serios, modest şi sobru, aşa că poate fi pe drept cuvânt denumit după prooroci: Cel mai frumos dintre fiii oamenilor…

Genotipul rasei semite, aşa-zise alese, prezintă feţe întunecate, necunoscând Lumina Adevărului revelat, păr aspru, creţ, sârmos, negru, cârlionţi lungi, faţă pistruiată, zbârcită, cu pete de vărsat ori semne de lepră, ochii ca de viezure, nas mare, coroiat, bărbi încâlcite, stufoase, mâini ca de gheară, pricioare crăcănate, trup deformat, vorbă piţigăiată, limbă ascuţită, gând viclean, faptă fariseică, ucigaşă.

Cât despre învăţătură, El atrage atenţia întregului Ierusalim. Cunoaşte pe dinafară toate ştiinţele, fără a fi studiat vreuna. Călătoreşte desculţ, sau încălţat în sandale romane şi cu capul descoperit. Se vorbeşte pe aici că asemenea om nu s-a mai văzut până acum prin părţile acestea. Mulţi iudei Îl consideră chiar ca trimisul lui Dumnezeu; alţii Îl denunţă că este contra legilor imperiale romane. Mă revolt foarte contra acestor iudei pizmaşi. Omul acesta nu a cauzat nicio nemulţumire, niciunui om, niciodată.”

Manuscrisul lui Lentulus a fost cunoscut prima oară în veacul al XIII-lea. „Asemănarea pînă la identificare cu portretul lui Ili de pe tăbliţa 54 este năucitoare! În manuscrisul de la Qumran, intitulat Evanghelia esenă a păcii, Ili chiar aşa le spune iudeilor: <<Eu sunt trimis de Tatăl!>>, ceea ce dovedeşte autenticitatea informaţiilor din scrisoarea romanului Lentulus. Dar şi expresiile din text, „Profet al Adevărului” şi „Fiul lui Dumnezeu” arată că personajul din scrisoare era adeptul religiei geţilor şi cunoştea foarte bine Calea/ Legea Adevărului şi Dreptăţii fiindcă numai în textele sacre ale geţilor şi esenilor găsim aceste formule teologice, ele lipsind cu desăvârşire din scriiturile mozaicilor pretins a fi revelate.

Într-o traducere a Scrisorii lui Lentulus în limba engleză, am găsit următorul paragraf care lipseşte din cele apărute în limba română: „în acest moment trăieşte în Iudeea – Palestina, un om de o virtute unică, al cărui nume este Iisus Cristos, pe care barbarii (geţii-eseni bărboşi n.a.), Îl cinstesc ca pe un Profet, dar discipolii Lui din dragoste Îl adoră ca pe fiul nemuritorului Dumnezeu.” (Adevăruri…, vol.2, p.329)

Absenţa paragrafului din traducerile în limba română se explică prin „prudenţa aflării” adevăratei origini a Creştinismului Ortodox al Mântuitorului Hristos, arătând fără echivoc că Ili/ Iisus era „barbar” – filosof get din nordul Istrului, conform tăbliţelor de plumb descoperite la Mănăstirea Sinaia şi dosite, acoperite în mare parte de regele Carol I Hohenzollern şi acoliţii săi, slugoi politici şi istorici slugarnici.

Icoana Mântuitorului Iisus Hristos în ipostaza Sa de Păstor al Neamului Omenesc, apare în vestimentaţie albă, simplă ca cea a sacerdoţilor geţi, până către finele veacul al V-lea, apoi fariseii şi papistaşii i-au schimbat culoarea în roşu roman.

Din Dicţionarul nemuririi limbii strămoşeşti, unde autorul a strâns ca într-un mare izvor mii de cuvinte ce curg limpede şi neîntrerupt din mileniul VIII î.Hr., între ele strălucind un falnic STEJAR cu 1350 ramuri – nume de familie, nestemate de suflet cu cea mai pură pecete nobiliară de peste patru milenii î.Hr., ca o CARTE a EXISTENŢEI şi DĂINUIRII noastre pelasgo-getice, din care am ales o parte din numele ce semnifică lumină, frumuseţe, eroism, jertfă, demnitate, nobleţe şi iubire.

ANA – prenumele get al Mamei Maicii Domnului = a-na: ce? cât de?
BANEA – (Ion), dr., în drept, erou şi martir al Neamului = bane: vas, arc.
CODREANU – codru: pădure deasă.
DUMA – (Iosif), erou, martir = duma: a săpa, a încărca.
EMIN – (Mihail Eminescu) = e-min: casa femeilor, frumuseţe.
GOGA – (Octavian), poet, om politic = goga: a se lupta, război.
HAŞU – (Laurian şi Gheorghe), lideri ai rezistenţei anticomuniste = haşu: spate.
ILI/ ILIE – (Imbrescu), pr.dr., poet, erou, martir) = ili: splendoare, călăuză.
JIJIE – ( Gheorghe), ing. erou, mărturisitor, scriitor = jijie: mult, abundent.
LUNGU – (Ion), erou, martir = lung: mărime, distanţă.
MOŢA – (Ion), dr., dr., erou, martir = moţa: a se găti, faimă, caracter.
NIŢĂ – (Cornel), student, erou, martir = nita: bărbat, soţ.
OLTEA – prenumele mamei lui Ştefan cel Mare = Oltea: stare fericită, bucurie.
PALANCĂ – (Iliescu, Dumitru), pr. erou, martir = palanca: fortificaţie, palisadă.
RACOVEANU – (Gheorghe), prof. univ. dr., erou, scriitor =racov: a bate, a lovi.
SÎNZIANA – prenume, sărbătoare = sîbziana: zeitate emeş.
ŞAGUNA – (Andrei), mitropolit, cărturar, scriitor = şagina: guvernator militar.
TAŞCĂ – (Smaranda), luptătoare anticomunistă, eroină = taşca: traistă.
ŢUŢEA – (Petre), filosof, scriitor, erou = ţuţu/ţuţea: a încânta, a fascina.
URSU – (Ion), student, erou, martir = ursu/ ursa: fericit, războinic, animal.
VERCA – (Filon), erou, scriitor = verca: adiere, briză, suflare.
ZUB – (Constantin, erou-martir; Radu, student, martir)= zub: a sări de sus, seceră.

Consecvent în abordare, concludent în elaborare, creator în sinteza aprofundării diversităţii izvoarelor, concis în amplificarea aserţiunilor tematicii, Constantin Olariu Arimin a construit o ISTORIE adevărată, inestimabilă ca valoare, dar şi o creaţie valoroasă a istoriografiei dacoromâne, ca un ARC de TRIUMF, care va armoniza structura sufletească a DACOROMÂNIEI tainice ce va dăinui din nou milenar.

Un răspuns la “Constantin Olariu Arimin – Adevăruri Ascunse”

  1. gheorghe spune:

    Zăbala „vine” de la Gebeleis[z]es = Zamolxis stiut in India drept Sapol.
    Gebeleises este si Sapaleizes = zeul morţilor (! – nu al morţii!)
    https://ia801604.us.archive.org/29/items/in.ernet.dli.2015.107709/2015.107709.Coins-Of-The-Indo-scythians-Pt1.pdf

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*