La vremea lui era cunoscut pe două planuri: în primul rând ca director al Editurii Albatros din București, iar în al doilea rând ca scriitor de literatură pentru copii, scenarist, publicist, producător de film. Am avut ocazia să-l cunosc ca director de editură și ca om. Era o perioadă dificilă pentru cultura română, mari restricții. Cenzura era atotputernică, iar oamenii care lucrau în domeniul editorial se strecurau cu greu printre insistențele autorilor și exigențele acesteia. Reduceri masive de titluri, de pagini, de autori erau la ordinea zilei în vremea respectivă.
Pătrunsesem la Editura Albatros datorită unei minciuni. Eram student la Teologie, când am propus cartea cu Anton Pann. Am spus însă că sunt student la … Filologie. Cei de la editură m-au crezut pe cuvânt și, probabil, n-au mai cerut alte informații despre mine pe ușa din dos. Eram la început de drum și prea tânăr ca să am un dosar periculos. Mi-a apărut cartea cu Anton Pann în 1976, a apărut și volumul I din Coloana Infinitului în 1982 și abia atunci i-am destăinuit redactorului de carte, Gheorghe Marin, care era totodată și secretar de partid pe editură, că am absolvit Teologia și că sunt preot. Nu m-a crezut și a venit cu soția la Bârda, au mers și la biserică, la slujbă și abia atunci s-au convins. A rămas taina noastră…
Nu știu dacă de această „taină” a știut ceva și directorul Mircea Sântimbreanu încă din primii ani ai relației mele cu editura. E posibil ca să fi știut, totuși, mai multe despre mine pe linia lor informativă. De câte ori mă duceam la editură, trebuia să duc câte ceva și directorului, Domnul Mircea Sântimbreanu. Îi duceam câte un cartuș de țigări Kent, sau câte o sticlă de Wisky. Mergeam la director însoțit de domnul Marin și observam de cele mai multe ori câte o privire cu subînțelesuri schimbată între ei, dar mă gândeam că se referă la peșcheș.
Domnul Mircea Sântimbreanu era un om înalt, masiv, cu fața brăzdată de riduri, ușor buftăvită, cu o privire aspră, care te băga în răcori. Avea un păr mare, înfoiat, parcă nepieptănat de multe zile. Greu te apropiai de el. Abia atunci îți dădeai seama că nu e un om rău, dar poate că oboseala, țigările din care trăgea aproape necontenit, băutura de care nu era străin, zecile de cafele consumate ziua și noaptea erau cauzele ce-l făceau să pară ca un leu zbârlit. La acestea se mai adăugau nenumăratele conflicte pe care le avea cu superiorii pe marginea cărților ce le propunea pentru publicare, ale celor respinse de stăpânire. Îți dădea impresia, de la primele vorbe, că e un om stresat, tracasat, extenuat. Primea „peșcheș” de la autori, dar cea mai mare parte dintre cele primite le dădea mai departe celor mai mari ca el.
Pe 18 apr. 1981, Domnul Marin, redactorul, m-a rugat insistent ca să vin a doua zi la editură să vorbesc cu directorul, Domnul Mircea Sântimbreanu. Cererea mea pentru volumul Un veac de cugetare românească trebuia să primească viza directorului. Mi-a recomandat să duc directorului de vreo 100 lei votcă. Ca să mă convingă, mi-a spus că preotul din Bolintin a publicat trei cărți, dar obișnuiește să facă chefuri dese cu Domnul Sântimbreanu. Nu știu dacă a fost o aluzie…
La 20 apr. 1981, după o lungă așteptare în anticamera biroului său, am ajuns la Domnul Mircea Sântimbreanu. I-am dus un litru de coniac „cinci stele”. Cu ușurință mi-am dat seama că e un foarte bun psiholog. Mi-am dat seama, totodată, că se gândise atent și la propunerea mea. Nu i-a plăcut ideea lucrării Un veac de cugetare românească. Aceasta pentru că perioada 1848-1944 e prea întinsă; pentru că nu pot fi cuprinși toți gânditorii români(unii sunt încă ținuți „la sertar”; alții au publicat atât de puțin înainte de 1944, încât, având în vedere limitele de spațiu editorial, nu vor putea fi incluși, ceea ce va stârni nemulțumiri; alții sunt factori de răspundere înaltă în conducere și vor trebui reprezentați mai…., ceea ce va face ca să nu se mai păstreze proporționalitatea valorică). Lucrarea cu N. Bălcescu nu-l interesează. Editura Albatros „nu se ocupă de istorie”.
A mers cu mine în biroul Domnului Gheorghe Marin. Era bine dispus, chiar pus pe glume. Redactorul aproape se intimidase. Directorul a strigat la el foarte puternic: „- Mă, Marine, mă! La ce trimiseși tu la mine omul ăsta, mă?” „- Ca să discute cu dumneavoastră, tovarășe director, în legătură cu oferta dumnealui!” „- Păi, eu de unde pot să știu, mă, Mărine, de ofertă?” „- Omul a făcut o ofertă anul trecut și acum o săptămână a făcut o revenire. Eu de fiecare dată am făcut câte o notă explicativă.” „- Bravo, mă, Mărine! Ai făcut tu o hârtie! Mare lucru ai făcut! Tu știi, mă, Mărine, că de anul trecut până acum au trecut peste mine sifilisul, ciuma, holera, leii și tigrii? De hârtia ta aveam eu timp? Amintește-mi, domʼle! Eu azi de cinci ori mă dusei până la WC și când mă dusei acolo nu mai știui pentru ce mă dusei!” „- Tovarășe Director, aveți în mapă pe birou oferta tovarășului Stănciulescu și referatul meu. Uitați copia!” „- Nu, n-am citit-o încă! În orice caz, problema trebuie studiată bine. Ăsta are niște planuri, așa, stil Iorga și Hașdeu, să cuprindă toată Biblioteca Academiei între tâmple și-ntre coperte. Tu știi, însă, că eu am alergie la lucrările mari!”
S-a întors spre mine și mi-a zis: „- Apoi, domʼle, lumea trece la ora actuală printr-o criză foarte serioasă. Trebuie să înțelegem acest lucru și să ne revedem proiectele prea optimiste și fantastice. Oricum. Ții legătura cu „poetul” Mărin. Noi trebuie să-ți dăm un răspuns la ofertă. Ne vom mai gândi și-ți vom răspunde!”…
