Era directorul Editurii „Scrisul Românesc” din Craiova în perioada 1972-1990… S-a întâmplat de am depus și eu la acea editură manuscrisul unei cărți, Nicole Iorga. Concepția istorică. Deși avea prefața și referatul favorabil al regretatului Acad. Ștefan Pascu, deși editura o propusese în planul editorial în vreo trei ani, de la București era mereu tăiată din plan. Mde! Eram preot! Vreo cinci-șase ani mersesem mereu acolo, dar nu reușisem să ajung decât până la redactorul de carte, când Ion Rusu-Șirianu, când Miu Florea. Directorul era undeva prea sus pentru mine. În 1985 se părea că manuscrisul are toate șansele să obțină aprobarea de la București. Verbal se primiseră vești bune. Mai trebuia să vină aprobarea oficială.
La 10 aprilie 1985, tăiam la vie cu tăticu. Aproape amurgise. La poartă a oprit o mașină. Era unchiu-meu, Prof. Ion Pârvănescu, împreună cu Domnul Ilarie Hinoveanu, directorul Editurii „Scrisul Românesc” din Craiova, poet și membru supleant în Comitetul Central, membru în Marea Adunare Națională. De dimineață avusese loc la Severin lansarea cărții sale Călăreț stingher(București, Editura „Cartea Românească”, 1984). Participase și unchiu-meu. Cumpărase două exemplare din carte și se dusese cu ele la Domnul Hinoveanu să-i dea autograf. Când i-a spus că „una e pentru nepotu-meu, Al. Stănciulescu-Bârda!”, Domnul Hinoveanu a tresărit și a scris pe carte: „Cercetătorului istoric Alexandru Stănciulescu-Bârda, aceste zboruri lirice, împreună cu urarea de a avea noi și frumoase succese în viață și activitatea de cercetare a istoriei neamului românesc. Ilarie Hinoveanu”.
L-a întrebat pe unchiu-meu: „- Unde îl pot întâlni pe pandur?” I-a spus unchiu-meu. Acesta abia aștepta să intre pe sub pielea directorului în vederea unei eventuale publicări. Seara a avut loc o întâlnire cu cititorii. Hinoveanu n-a intrat în sală. Când intraseră toți cei prezenți, i-a făcut semn lui unchiu-meu să se apropie și i-a spus: „– Hai să-i facem o vizită pandurului de la Bârda!” Și mi-au făcut-o!
Pe la ora 0.30 a reușit unchiu-meu să-l ia de la Bârda. A băut 1,5 litri vin bisericesc și a mâncat dintr-o ceapă. Restul din ce pregătisem pentru masă a spus să i le punem în pachet ca să le mănânce la hotel.
Domnul Hinoveanu mi s-a revelat într-o ipostază pe care n-o cunoscusem până atunci. Părea un om copleșit de grijile neamului, de faptul „că neamul românesc este în derivă, că instituțiile de prima mână în frunte cu Biserica Ortodoxă Română sunt aservite politicului”. De altfel, relația aservit-neaservit devenise obsedantă în limbajul său. Ne-a povestit multe și de toate. A intrat în istoria universală și românească, într-a Imperiului Roman și a celui Bizantin, în istoria papalității. A încurcat datele și numele foarte adesea. Uneori mai reușeam să-l mai corectez, dar se supăra. Din toate însă scotea în evidență continuitatea și statornicia prin veacuri a poporului român. În acest sens sunt demne de remarcat mențiunile sale despre Acad. Ștefan Pascu, filozoful Constantin Noica, scriitorii Pompiliu Marcea, Marin Preda și chiar Ion Bodunescu.
Într-o seară, Domnul Hinoveanu a primit un telefon. Domnul Acad. Ștefan Pascu se afla la Hotelul „Jiul” din Craiova. Și-au dat întâlnire la restaurantul hotelului. Au stat până dimineața. „– Domnule Hinoveanu, îi spunea Domnul Pascu, m-au umilit până la lacrimi bucureștenii. N-am putut să trec Carpații înecat în plâns. Clujul nu mă poate primi în felul acesta. Am venit la Craiova ca să văd starea Olteniei. Prin dumneata pot să fac acest lucru!”. Au vorbit toată noaptea și dimineața Domnul Pascu i-a spus: „– Domnule Hinoveanu, mă bucur că mi-am recăpătat tonusul! Mă bucur că starea Olteniei e bună și e sănătoasă. Acum pot să mă întorc în Ardeal cu speranță și încredere!”. Despre Domnul Ștefan Pascu spunea că „e mare, dar e foarte bruiat de când fiica și ginerele i-au rămas în străinătate”.
Despre Constantin Noica, Domnul Hinoveanu a spus că a primit o scrisoare de la dânsul împreună cu numeroase manuscrise încă din septembrie anul trecut. Nu-i răspunsese încă. Citea însă noapte de noapte din clasicii filosofiei universale, pentru a putea întreține apoi o discuție cu titanul. Oricum, zicea Domnul Hinoveanu, „încrederea pe care a avut-o Constantin Noica de a-și încredința moaștele pandurilor olteni spune extraordinar de mult!”
Despre Pompiliu Marcea, marele critic și istoric literar, a spus că era omul care nu a ezitat să se ia de piept cu rușii, care au atentat cu pumnii împotriva istoriei românești la apariția romanului lui D. R. Popescu (Pumnul și palma-n. n.). Domnul Hinoveanu ne-a adus trista veste a morții lui Pompiliu Marcea. L-au găsit înecat în Herăstrău, într-o porțiune de apă unde, dacă piciorul intra până la genunchi. Avea leziuni puternice la cap și pe trup, leziuni care numai la căderea în apă nu le-ar fi putut primi. Pompiliu Marcea se luase de ruși și de evrei în ultima vreme.
Despre Marin Preda a spus că soția sa a doua fusese soția unui agent sovietic. În toate cercurile se știa că Marin Preda a fost asasinat. La capul catafalcului, primele două gărzi de doliu au fost făcute de Domnul Hinoveanu, care se afla întâmplător în București și de două dactilografe. La înmormântare a fost foarte puțină lume. În cimitirul Belu, Marin Preda n-are la căpătâi nici măcar o piatră. Este o brazdă peste mormântul lui. Parcă intenționat, de undeva de sus, vor să-l lase pradă uitării.
Ion Bodunescu, scriitorul aflat la a zecea carte, este în prezent comandantul general al Miliției și Securității în Mehedinți. El a publicat câteva cărți împreună cu fostul redactor de la Editura „Scrisul Românesc”, Ion Rusu-Șirianu. Hinoveanu a spus că e prieten foarte apropiat cu Domnul Bodunescu și că nu peste multă vreme vor face împreună o vizită „pandurului” de la Bârda.
Hinoveanuse revolta pentru faptul că noi, creștinii, „ne închinăm unui evreu”, ci nu unui Orfeu sau lui Daniil Sihastru. I-am explicat că nu ne închinăm unui evreu, ci lui Dumnezeu, care putea să se nască în Palestina, în Groenlanda sau Tanganyka. Degeaba! A ținut-o pe-a lui! Hinoveanu a ținut să-mi reamintească faptul că nu m-a primit până atunci și nici n-a stat de vorbă cu mine, pentru că nu erau șanse de publicare a cărții mele. Acum nu mai este nici un impediment și în câteva săptămâni cartea va putea pleca la tipar. Din păcate, cartea a mai stat la editură până în 1994, când am dat-o la altă editură și a apărut în același an…
Lasă un răspuns