De la ultimul Copac, de la ultimul etaj…

Bucureştiul, micul Paris de altă dată, astăzi devorat de interese meschine, a devenit peste noapte un oraş gri, cu oameni trişti păşind apăsat cu capul plecat în pământ din cauza neputinţei, a lipsei locurilor de muncă şi a pandemiei, speriaţi la început, sceptici pe parcursul a doi ani şi ceva; încet-încet, am adoptat cu toţii Coronavirusul ca pe un nou membru al familiei. Trăind la extreme în fiecare zi, ne mai asumăm un risc cu vaccin sau fără vaccin, trăim sau murim, e legea firii. Îmbrăcată lejer, dar cu masca pe figură, străbat oraşul în căutarea unui centru de radiografii dentare, nostalgia mă izbeşte din plin la Gara de Nord, semaforul având culoarea roşie las privirea să hoinărească în voie preţ de câteva secunde, tristeţea mă îndeamnă să fotografiez blocul abandonat cu un copac la ultimul etaj.

Au trecut atâtea ierni de la revoluţie, aproape că le-am uitat şi numărul, dovadă vie fiind copacul crescut pe acoperişul fostului Hotel DUNĂREA din zona Gării de Nord. O zi de sâmbătă mult prea însorită, cu ceva grade în plus faţă de perioada în care ne aflăm, altădată în luna februarie era frig, gerul muşca cu putere şi oamenii arătau aidoma unor roboţei înfofoliţi în paltoane cu fulare şi căciuli cu forme şi culori diferite, îmi amintesc cu drag de acele vremuri în care nămeţii de zăpadă tronau pe caldarâm cu doar o potecă atât cât se putea păşi la semafor sau în staţiile de autobuz, apoi zecile de militari îmbrăcaţi cu vestoane din postav kaki, la brâu având celebrele centuri cu stema republicii gravată pe cataramă, completând uniforma cu bocancii imenşi; înarmaţi cu lopeţi, încărcau cât era ziua de mare basculantele cu zăpadă, urmând a fi descărcate la margine de Bucureşti. În autobuze era frig, dar fiecare purta pe chip bucuria anotimpului, cu bune şi rele. Eram copil, iarna era anotimpul meu preferat, nu conta gerul, căutam cu privirea comorile, nasturii bombaţi din metal impregnaţi cu stema republicii pierduţi de la vestoanele ostaşilor harnici angajaţi în curăţatul zăpezii. Hm, ce tablou am zugrăvit în minte, ce vremuri şi ce oameni!

Dar să revin la blocul abandonat pe care se mai află şi astăzi sigla ruginită cerşind parcă un strop de vopsea, la parter era un magazin foarte mare, de fapt erau mai multe magazine într-unul singur, papetărie, drogherie, articole sportive, încălţăminte, jucării etc., dar şi celebrul magazin de unde se puteau cumpăra costume de haine, rochii, lenjerie pentru adulţi şi copii, toate cu banii în rate. Desigur, cu adeverinţă de la serviciu orice salariat şi credeţi-mă nu prea existau persoane fără loc de muncă, îşi putea îmbrăca familia dintr-un singur loc plătind apoi rate lunare oprite direct din salariu. Am mers şi eu o dată cu părinţii mei, aveam vreo șapte sau opt ani, mi-am ales singură o rochiţă de culoare grena din catifea, dar şi o pereche de pantofi din lac cu fundiţă, ce amintiri, ce vremuri! Oare câte suflete pline de dorinţe au păşit în acel magazin, dacă nu mă înşală memoria, se numea „MAGAZINUL SORA”, şi câţi oameni fericiţi au plecat cu braţele încărcate bucurându-i pe cei dragi. Hotelul avea intrarea laterală, privit de afară părea foarte luxos, se zăreau prin geamurile de la parter mocheta roşie cu simboluri regale, fotolii imense şi măsuţe pentru cafea, uşa de la intrare era păzită de un majordom îmbrăcat în uniformă de aceiaşi culoare cu mocheta, pantaloni cu vipuşcă, veston asortat, iar pe cap un chipiu cu ciucure, copil fiind eram fascinată de acea intrare la hotel, nu am trecut niciodată pragul, dar îmi doream nespus să mă pot aşeza pe una din canapelele îmbrăcate în catifea. Se zvonea că acel hotel găzduia o sală de cazinou foarte luxoasă, unde persoane din înalta societate îşi petreceau serile friguroase de iarnă şi nu numai.

Astăzi, frumuseţea există doar în spatele ochilor mei, la fel şi amintirile, păstrate vii în bagajul permanent. Simt o rană care nu se mai închide în oraşul nostru, simt nepăsare faţă de trecut, faţă de ceea ce s-a construit cu sudoare şi ambiţia arhitecţilor, valori inestimabile zac în mizerie şi mucegai în spatele ferestrelor şi a uşilor ferecate cu table ruginite, acele clădiri falnice, cu trepte din marmură şi candelabre cu zeci de lumânări, s-au pierdut în nepăsare. La doi paşi de magazinul Sora şi Hotelul Dunărea, pe locul unde erau alte magazine şi cinematografe, tronează coloşi din sticlă, fier şi beton, totul construit haotic, fără bun gust. Cu ochii aproape lăcrimând, privesc zona Gării de Nord, închid cutia cu amintiri, sperând că, într-o zi, cineva va însufleţii acea clădire care agonizează de peste trei decenii.

Un vânt călduţ adie uşor pe străzile din Bucureşti, schimbările climatice şi vremea neobişnuit de frumoasă mă poartă cu gândul la o primăvară timpurie, zâmbesc şi îmi spun în gând: „mai bine o vară fierbinte, decât o iarnă care să ne ardă sufletele pe dinăuntru, dar în acelaşi timp să ne îngheţe sângele în vene din pricina facturilor la utilităţi şi a grijii pentru ziua ce vine”. Să fim mai responsabili şi mai prietenoşi cu natura este gândul care mă frământă, cu privirea plecată păşesc peste umbra ce îmbracă Gara de Nord, din interior de aude aceiaşi melodie inconfundabilă de-o viaţă, de aceasta dată doamna de la biroul informaţii CFR face anunţul bilingv, român-englez, anunţând sosirea trenului la linia… din direcţia… mă pierd zâmbind amar prin mulţime încercând să nu-mi uit scopul.

2 răspunsuri la “De la ultimul Copac, de la ultimul etaj…”

  1. Fiindcă știu magazinul Sora și pentru că am dormit în acel hotel, mă alătur de autoareq articolului cu aceeași indignare.
    Începând cu copacul Gicu și până la Sora denunț și eu crimele edililor din București, care sunt la fel de odioase că și ale lui Ceaușescu și Iliescu.
    Felicitări pentru articol!

  2. Gabriel spune:

    Cineva bate campii:
    1.”cu oameni trişti păşind apăsat cu capul plecat în pământ din cauza neputinţei, a lipsei locurilor de muncă”?! Tanti Coca stie ca somajul in Bucuresti este de 2%. Adica nu este?
    2.”Desigur, cu adeverinţă de la serviciu orice salariat şi credeţi-mă nu prea existau persoane fără loc de muncă, îşi putea îmbrăca familia dintr-un singur loc plătind apoi rate lunare oprite direct din salariu” o aberatie, se cumpara cu bani cash.
    3.”papetărie, drogherie, articole sportive, încălţăminte, jucării etc., dar şi celebrul magazin de unde se puteau cumpăra costume de haine, rochii, lenjerie pentru adulţi şi copii,” alta aberatie, gaseai numai produse de proasta calitate
    4.”tronează coloşi din sticlă, fier şi beton, totul construit haotic, fără bun gust” mda gusturile nu se discuta, dar totusi nu se compara

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*