A fi orb și surd în vremurile tale…

Anul 2021 a fost un an greu pentru întreaga omenire, pentru poporul român în special. În primul rând, „pandemia”, felul în care acest virus, dușman invizibil, a întors pe dos, și la propiu, și la figurat, pe oricine, de la vădică până la opincă, ne-a încurcat ițele. Apoi evenimente politice care mai de care, cu nuanță, pentru că și aci, dintr-o oarecare perspectivă stăruie o anume filosofie, au bulversat și pus pe gânduri vrând-nevrând. Pentru ca tabloul să fie complet, pe lângă altele, musai sarea și piperul, bâlbâielile la tot pasul în zona comunicării și a respectării legilor. În zona comunicării politice, în primul rând! Vorba lui Moș Gheorghe, un vecin de-al meu, de pe la țară, care, cică, într-o seară, când îl căuta moartea, ar fi scuipat-o și s-a îmbătat aia, de la cât alcool avea el în salivă:  „una vorbim și bașca ne înțelegem”. Vorbă de duh, nu glumă, greu de trecut peste, dacă avem în vedere că, în contingent, la nivelul realității crude, una se spune și alta se face. Chiar pe la case mari, pe la palate, ce să mai spunem?. „Chestii, socoteli!” cum ar spune tot bătrânul sau un fel de bălmăjeli la nivelul obiectiv-subiectiv, cât să amețești prostimea.

Iar dacă tot a venit vorba despre obiectiv-subiectiv, trebuie zis, înainte de orice, că, personal, nu m-am amestecat niciciodată în discuții ce vizează limite în zona aceasta, cum, de altfel, nu m-am aventurat nici în zona științelor de graniță. A făcut-o Kant, afirmând că adevărurile subiective au valoare universală. A greșit. Neocantienii, Școala de la Baden au corectat acest fals introdus eronat în gândirea umană. Prin urmare, în ceea ce voi spune mai jos, voi aduce argumente puse în scenă de istoria gândirii umane. Așadar, porunca biblică, lege sau cum vreți voi să o numiți, (din perspectiva mea, Tabla cu legi cu care coboară Moise de pe Muntele Sfânt, este prima constituție de organizare a statului Israelian), „iubeste-L pe Dumnezeu […] și pe aproapele tău ca te tine însuți” este o dorință împinsă spre absolutizare, este, dacă vreți, un imperativ absolut kantian: fă acel bine încât binele făcut de tine să fie bine pentru întreaga omenire, este, mai degrabă, drumul ascetic spre care tindem fiecare dintre noi, de-a lungul vieții. Nu, nu putem dărui și nici nu putem avea acces la dragostea semenilor, în conformitate cu sintaxa textelor biblice. Ca oameni, suntem cel mult la nivelul „omului hodorogit, uzat, ca să nu zic decăzut”, a omului care a făcut cea mai nefericită afacere a sa în istorie, dând Raiul, nemurirea, pe chin, otravă și moarte sigură.

Întrebarea mea e: dacă nu suntem în stare să ne iubim aproapele ca pe noi înșine, de ce nu suntem măcar îngăduitori cu el așa cum suntem cu noi? …Mai ales că nouă ne iertăm orice, căutând cu disperare vina în celălalt, în oricare din jur? Dacă nu suntem capabili de iubire din conservatorism sau din instinctul de conservare, cum crede J.J Rouseau, în Contractul Social, lipsa de îngăduință vine din egoism, din lipsa empatiei, din lipsa acceptabilității celuilalt etc. V-ați pus vreodată întrebarea: cine sunt eu? Nu eu, Nicolaie Bălașa, ci eu, termen ce generalizează? Psihologia practică, Teoria Acțiunii Sociale, dar mai ales fenomenologia, în termeni deloc metaforici, ne spune că eu sunt tu, căruia i-am ratat (i-am dat la o parte) ceea ce îți este specific. Mai simplu spus, eu sunt tu cu micile diferențe.

Ce ne face să gândim altfel, să ratăm ceea ce ar trebui să avem toți ca trăsături generale (empatie, răbdare, ascultare, acceptabilitate etc) ? Frica! Frica, neproductivă, cel mai puternic sentiment uman analizat până la conceptualizare de către Nietzsche. Noi fugim de noi înșine din teama de a nu cădea în disgrația cuiva, din neputința de a ne adapta și readapta etc., dar mai ales dintr-un narcisism istoric, împins, pas cu pas, spre patologic. Din narcisism, preaplinul nostru, apoi supraevaluarea, gradual, patologie etc. Din locul în care ne-am plasat singuri sau ne-a plasat societatea (ne-a plasat acel „tu”),  nu mai putem vedea realitatea vremurilor în care trăim. Nici măcar o fărâmă din acel eu-tu.

Prin urmare, orbit de propria-mi imagine idealizată, orbit de propria-mi conștiință falsificată de mine, de către familie, de statusul social, fără rezerve proclam: cine nu este după calapodul meu, este devianță, e decădere . „Cine nu este cu mine este împotriva mea”… Expresia, „eu sunt un altceva decât sunt cei din jurul meu” orbește.. În aceeași expresie a crezut și Nietzsche și a afirmat: „Dumnezeu este omul nordic, de rasă ariană, Dumnezeu este omul puternic […] doar el are dreptul la viață. Îl prefer pe Dionis (zeul plăcerilor), în locul Răstignitului!  Dumnezeu a murit!”.

Cât ai clipi, cât ai pocni din degete, în discuții publice, ideea s-a rostogolit și a căpătat forță. Poporul german, din vremurile respective, s-a asimilat arianismului și s-a crezut salvatorul omenirii. Hitler a preluat sloganul, îl transformă și îl folosește politic, apoi aruncă omenirea în cel mai mare dezastru al modernității: Al Doilea Război Mondial. Înaitea lui Nietrzsche, un alt gânditor European, Hobbes, divizează și el omenirea.

Povestea e lungă. Mă rezum  la afirmația comform căreia adevăratul om este doar Sălbatecul nobil. La doar un lat de palmă, absurdul manifest. Utopie în numele egalitarismului și binelui universal. De aici, anarhia și consecințele din vremurile respective. Amintesc doar revoltele și sângele vărsat de pe baricadele ridicate pe străzile Parisului în preajma lui 1789, până spre 1798.  O idee mai târziu, Războaiele Napoleoniene. Peste un million și jumătate din soldații  lui Napoleon mor înghețați sub zidurile Moscovei, alte milioane, ciuntite de mâini sau picioare, se târăsc și își roagă moarte în drumul înapoi spre țară, în timp ce aproape întreaga Europă rabdă de boli și foame. După Hobbes, cum am văzut, Nietzsche proclamă Omul cu voință de putere, evident, după ce îl pune pe picior de egalitate cu divinitatea. Ce a ieșit se știe. Vai de mamă de om și de toată istoria sa, tot o vărsare de sânge!

Nici nu se încheiase bine Primul Război Mondial și, în Răsărit, Lenin, Buharin, apoi Stalin și acoliții săi, proclamă „Omul nou”.  Politicul din România  de dinainte de ’89, în parte, și cel de acum, a  tot fabricat și încă mai fabrică la el.  „Omul nou”, înainte de a fi om? …Sau omul nou fără a fi vreodată om?! Nici nu știi cum să o dai și cum să o prinzi, câtă vreme din această fugă de el însuși și din falsa grijă față de semeni, din lipsa de empatie, din lipsa de acceptabilitate etc., din frică, omul, în general, dar mai ales „Omul nou”, în marea sa parte, politic, nu poate privi în jos.  …Sau dacă o face, privește cu aroganță, aspru, neîngăduitor, prin raportare  la legi, la norme de el inventate doar pentru a sta sus, cât mai sus posibil, însă orb. Orb și surd la toate. În aceste condiții, în acest 2021,  tentația de a îngrădi fără noimă, de a cenzura oriunde, pe oricine, oricând, ține loc de discurs, în numele binelui pentru om și omenire.

Metaforic vorbind, sălbaticul nobil, omul cu voință de putere, omul nou, orb și surd, trecut lapidar în revistă adineauri, cu voia sa,  pune lațul oriunde și oricui de gât, fără a fi în stare să vadă că și l-a pus și lui însuși, lui și alor săi. Doar când se văd în ștreang, el, omul nou,  își aduce aminte că și el este muritor.  Mda, pe scurt, cam așa ne-a fost în 2021… Între a fi și a nu fi, agățați de o sfoară-laț, întins între cer și pământ, între Dumnezeu și neamul românesc, cu frica, din creștetul capului până în vârful unghiilor de la picioare, că ne va impinge, te miri care, scaunul de sub picioare.

O fi altfel în 2022?! O fi!  O fi, însă cu resetarea asta sau cu „marea resetare”, cum se tot bate toba de la Washington până la Moscova, pe oricare meridian ai lua-o, tu, eu, voi, numai orbi și surzi să nu fim!  Nu de alta, dar sunt destui.

Lasă un răspuns