Creştinismul ca sursă de inspirație pentru artiști (2)

Aşezând cele două planuri faţă în faţă în aceeaşi carte, Mihail Bulgakov reuşeşte să creeze un simbol de mare efect artistic şi cu extraordinare implicaţii conceptual-educaţionale: Osânda şi supliciul Mântuitorului, în fond un nevinovat, nu conţine doar conotaţii creştine, ci ele se constituie într-un protest deghizat împotriva unei lumi nedrepte şi absurde, în care este nevoie de intervenţia demonilor pentru a se face niscaiva ordine şi dreptate.

Şi culmea culmilor! Însuşi Woland, suprema negaţie a divinului, ajunge să-L mărturisească activiştilor burduşiţi cu ateism: Da, El există şi El a fost crucificat în vremea procuratorului Pilat din Pont! În zadar, însă, căci îndoctrinaţii au ajuns mai neîncrezători ca păgânii şi mai negativişti ca Satana…

Înainte de-a intra în romanul Dumnezeu s-a născut în exil, se cuvine să spunem câteva cuvinte despre viaţa religioasă a geto-dacilor, adică să fixăm cadrul spiritual în care se desfăşoară acţiunea acestei incontestabile capodopere a lui Vintilă Horia.

Religia geto-dacilor n-a fost nicicât monoteistă, ci henoteistă, întrucât panteonul insuficient cunoscut al acestora cuprinde şi alţi zei (Diana, Bendis, Diana mellifica etc.) în afara celor două zeităţi principale – Zalmoxis şi Gebeleizis (îndeosebi prima), „iar henoteismul geto-dacic”, ne informează Emilian Vasilescu în Istoria religiilor, „a putut înlesni pătrunderea creştinismului în spaţiul carpato-danubian”.

Tot Emilian Vasilescu emite următoarele două opinii în lucrarea mai sus amintită:

1)Având la început un caracter htonian, este de presupus că Zalmoxis a evoluat cu timpul spre o înfăţişare uraniană, până la sincretizarea sa cu Gebeleizis în perioada romană;

2) Cât priveşte spiritualismul superior al geto-dacilor (ca de pildă credinţa lor puternică în nemurire), este posibil ca acesta să fi depăşit „formele de viaţă religioasă ale popoarelor antice aflate pe aceeaşi treaptă de dezvoltare, dar nu putea depăşi cu totul limitele politeismului antic”. Altfel spus, adaugă E. Vasilescu, „ei nu se puteau ridica până la înălţimea spiritualismului întâlnit în monoteismul evreu şi în cel creştin”.

Romanul Dumnezeu s-a născut în exil este conceput de autor ca jurnalul apocrif al lui Ovidiu, jurnal ţinut de marele poet, după exilarea sa la Tomis de către împăratul Octavian Augustus.

Care a fost motivul exilării lui Ovidiu? După unii istorici şi biografi, se pare că poetul făcea parte dintr-o sectă pitagoreică, faţă de care împăratul manifesta serioase suspiciuni. După alţii – versiune, de altminteri, acceptată şi de Vintilă Horia – împăratul era pur şi simplu scandalizat de amoralitatea operelor poetului şi de amorul acestuia cu Iulia, nepoata lui şi cititoarea fidelă a lui Ovidiu.

Romanul este structurat pe opt capitole, fiecare capitol descriind câte un an din viaţa ilustrului surghiunit în această garnizoană romană din lumea getică. Astfel, la un înalt nivel artistic, avem posibilitatea să ne familiarizăm cu opiniile, dorinţele, simpatiile şi antipatiile lui Ovidiu din ultimii săi opt ani de viaţă.

Poetul are prima „întâlnire” cu Dumnezeu în cel de-al patrulea an al exilului său, adică atunci când el urcă în Poiana Mărului de pe Cogaionon, muntele sfânt al dacilor, pe vârful căruia trăia marele preot înconjurat de călugări. Aici, în acest spaţiu central, preotul dac îi dezvăluie poetului semnificaţia exilului din perspectiva apropiatei sosiri a adevăratului Dumnezeu, sosire anunţată atât de profeţii israeliţi, cât şi de Zamolxe, unicul zeu al dacilor. Zamolxe apare astfel ca un precursor şi un atribut al lui Dumnezeu…

Vestirile poetului dac se dovedesc cu atât mai impresionante cu cât ele vor fi confirmate de scrisorile bizarului medic Teodor, ale cărui istorisiri despre naşterea lui Iisus şi sosirea celor trei crai de la Răsărit, precum şi despre persecuţiile lui Irod, constituie pe de o parte o superbă repovestire a respectivelor episoade biblice, iar pe de altă parte ele îl ajută pe Ovidiu să înţeleagă semnificaţia visului cu peştele şi lumina, vis avut de el cu un an în urmă, mai exact atunci când adormise în barca lui Mucaporus.

„Şi astfel”, este de părere Monica Nedelcu de la Universitatea Complutense din Madrid, „are loc substituirea progresivă a axei orizontale şi spaţiale a lui Ovidiu, cu axa verticală şi spirituală – aşteptarea lui Dumnezeu”.

Romanul Fata din Nazaret doar tangentează cu creştinismul de-nceput, întrucât elementele sale alcătuitoare (personalitatea încărcată de magie a Mariamnei, interesul manifestat de Roma augustană în legătură cu iminenta venire a lui Mesia, atrocităţile la care se dedă Irod cel Mare pentru a-şi menţine şubreda poziţie de rege-client al romanilor) sunt admirabil îmbinate de Petru Popescu într-o acţiune captivantă, care-şi poartă apele tulburi şi vijelioase ale timpurilor evocate înspre punctul de cotitură din istoria omenirii: căsătoria Fecioarei cu Iosif şi zămislirea adevăratului Rege al iudeilor!

Este adevărat că Petru Popescu urmează firul evenimentelor biblice, ba chiar citează copios din Genesa şi pe ici-pe colo şi din scrierile profeţilor iudei. Dar respectivele citate, îndeosebi cele referitoare la facerea Evei din coasta lui Adam, dobândesc o atare notă acuzatoare în cugetările pe care Mariamne le îndreaptă spre Creator, încât dacă n-ar fi vorba de ea, aleasa cu care deseori Adonai conglăsuieşte (ba chiar i se arată pe muntele Barak sub chipul lui Şadai – Dumnezeul de pe munte), imputările ei curajoase în legătură cu soarta nedreaptă a evreicei din acele timpuri, ar putea fi taxate drept blasfemii: „Ce crud ai fost cu mine, Adonai! Ce crud ai fost cu noi, femeile, de ne-ai făcut aşa lipsite de apărare şi de neputincioase, chiar dacă ne-ai dat putere prin frumuseţea noastră, fiindcă uite că bărbaţii ne pot învinge fără nici un efort, numai trântindu-ne la pământ”.

Conştientă de înalta misiune cu care a fost binecuvântată de Creator („Dar vreau să fiu eu aceea care-i va da naştere celui ce ne va mântui pe toţi. Celui ce va veni într-o bună zi şi ne va lua suferinţele asupra lui!”), Mariamne se vădeşte nu doar o inspirată, ci şi o luptătoare în adevăratul sens al cuvântului: Este profund revoltată de cruzimea de care dau dovadă coreligionarii ei atunci când, apăraţi de inumanele legi şi tradiţii mozaice, ei îşi permit nu numai să terfelească o mireasă considerată nevirgină în ziua căsătoriei, ci realmente să o ucidă cu pietre, fapt pe care ea i-l reproşează atât lui Aristobol, fiul lui Irod, cel vinovat de moartea unei mirese curate, dar nedorită din punct de vedere politic, cât şi lui Adonai însuşi; luptă din răsputeri pentru supravieţuirea tribului lui Ioachim, tribul făgăduielii, după ce acesta – sub acuzaţia că a încercat să-l ajute pe Aristobol să ocupe tronul – a fost alungat de Irod în deşert, unde după trei ani de vieţuire miraculoasă, este aflat de Apella (trimisul special în Orient al împăratului Augustus) şi readus la Nazaret; luptă cu toate forţele pentru împlinirea dragostei sale, adică pentru căsătoria ei cu Iosif, dar o căsătorie făcută mai degrabă cu mintea decât cu inima, conştientă fiind de existenţa acelui teribil înscris de despărţire al evreilor numit get, „pe care nici o femeie nu-l poate contesta, în faţa căruia nici o femeie nu mai are nimic de spus, dacă nu mai este pe placul bărbatului”…

Dar Petru Popescu îşi permite pe parcursul romanului şi anumite libertăţi de reinterpretare a informaţiilor evanghelice, poate condus de intenţia ca, după modelul lui Dan Brown, să-şi şocheze niţel cititorii: Iosif nu mai este venerabilul bătrân pe care ni-l prezintă Scripturile, ci un tânăr zdravăn şi chipeş. Mai exact, în momentul căsătoriei, Mariamne are 17 ani, iar Iosif 23!

Deşi este bănuit de neputinţă la femei după ce fusese lovit de fulger pe muntele Barak (Iosif este descoperit şi salvat providenţial de însuşi rabbi Ioachim, tatăl Mariamnei!), totuşi, căsătoria celor doi protagonişti se consumă cât de poate de natural, chiar întrucâtva romantic într-o cocioabă de păstori de pe acelaşi Mons Fulminis (Muntele Fulgerului), iar îndată după aceea, Mariamne nu numai că simte sămânţa în pântecul său (deci nici vorbă de Duhul Sfânt!), dar ştie prea bine ce rod va ieşi din ea, căci i se adresează cu cuvintele: „Te port în mine, sunt mama ta, nu te poţi descurca fără mine, aşa că fă bine şi stăvileşte moartea şi durerea, opreşte-le…imediat!”

Dar cum poate fi stăvilită moartea şi durerea într-o lume guvernată de ambiţie şi cruzime, o lume în care „Nu poţi avea încredere în nimeni, fiindcă puterea şi încrederea se exclud reciproc”, o lume în care Irod îşi ucide cu sânge rece soţia şi pe toţi fiii ei, iar împăratul Augustus scapă ca prin urechile acului de atentatul condus de fiul său vitreg Tiberius, după ce el însuşi ordonase azvârlirea de pe Stâncă a tuturor duşmanilor reali ori bănuiţi, inclusiv părinţii lui Apella, astfel încât „Stratul alburiu de oase sfărâmate, care se formase la poalele Stâncii, avea o grosime de câţiva coţi”, în sfârşit, o lume care câţiva ani mai târziu îl va crucifica pe Însuşi Acela ce aducea cu El pacea şi iubirea?!

Ce interes aveau romanii, îndeosebi Apella, să apere tribul ioachimiţilor de furia lui Irod? Interesul practic de a-şi reînnoi religia prin ridicarea împăratului la rangul de zeu, căci în concepţia lui Augustus, politeismul avea iz de republică, pe când un singur Dumnezeu, aşa ca Dumnezeul evreilor, „e totuna cu un singur imperiu, condus de un singur împărat”.

Iată de ce Apella, numele de împrumut al faimosului Pontius Pilatus, este trimis în Iudeea în calitate de spion al împăratului pe lângă regele Irod, dar şi cu misiunea secretă şi precisă de-a face rost de-o teofanie, care – ingenios regizată şi interpretată la Roma, în văzul şi auzul a mii de cetăţeni – i-ar putea conferi lui Augustus aura intangibilă de zeu.

Teofania sau gestul divinităţii este descoperită de Apella la Mariamne, îndeosebi atunci când un groaznic cutremur de pământ pornit de pe Barak o salvează pe aceasta din ghearele prigonitorului Aaron, temutul şef al unuia dintre clanurile ce-i terorizau pe  nazaretani.

Având ca model cutremurul real şi după indicaţiile date de Apella (cel care se simte puternic atras de Mariamne), o calamitate artificială (prăbuşirea unor catacombe) este provocată de ingineri şi artificieri la Roma, împăratul este coborât cu frânghii la momentul potrivit şi, aidoma unui zeu binevoitor, opreşte catastrofa, fapt care lui îi asigură de îndată aura divină, iar lui Pilat titlul de procurator al Iudeii şi promisiunea de a-i urma lui Augustus pe tronul cezarilor. (A doua promisiune nu s-a mai împlinit, căci succesorul lui Augustus este desemnat Tiberius, evident, cu sprijinul generos al mamei sale. Dar procurator tot s-a văzut, că doar în vremea lui a fost crucificat Mântuitorul…). (sfârșit)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*