Lichelismul „căldiceilor”…

Lumea este cu gaibaracele în sus nu numai din cauza globaliștilor, a trusturilor farmaceutice (via pandemia), a descurcăreților fără frontiere morale și a falșilor culți fără pic de obraz, ci și din pricina căldiceilor, despre care citim următoarele cuvinte în Apocalipsa lui Ioan, 3/16: „Dar, fiindcă ești căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea”.

În pofida acestui categoric avertisment, pe care apostolul iubirii îl adresează căldiceilor în urmă cu aproape două mii de ani, istoria n-a dus lipsă de asemenea ipochimeni nici în veacurile de consolidare a creștinismului de la sfârșitul Antichității (memorabila perioadă de întrajutorare și de deplină egalitate, în primele comunități creștine, a femeilor cu bărbații) și nici în timpul Evului Mediu, lunga perioadă când, ne informează gânditorul Petre P. Negulescu în tratatul Destinul omenirii (vol. II, Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, București, 1939), popoarele europene erau, la sfârșitul marilor migrații etnice, „mai diferite decât sunt astăzi”, însă cultura lor, „câtă exista pe acele vremuri, era, în schimb, mai unitară”.

De atunci, continuă ilustrul nostru filosof, „lucrurile s-au schimbat” în sensul că, prin inevitabilele progrese ale diferențierilor generate de diviziunea muncii, „individualitatea fiecăruia dintre popoarele europene s-a accentuat, progresiv, de la Renaștere înainte, iar conștiința națională a tuturor s-a dezvoltat”.

Însă globalismul zilelor noastre de pomină a impus într-un atare hal păcătoșenia numită „corectitudine politică”, încât sunt rău văzuți (evident, de către gardienii/idioții acestei lumi anapoda) termeni referențiali, precum: patrie, patriotism, naționalism, conștiință națională.

Ba și mai și, în Uniunea Europeană și Statele Unite, adică acolo unde neomarxismul deja își arată colții, cu dementă insistență se dorește imbecilizarea maselor atât prin „arestarea” unor cuvinte de-o vârstă cu omenirea (mamă, tată, femeie, bărbat, fată, băiat, familie tradițională etc.) și înlocuirea lor cu făcături de felul „părintele 1” și „părintele 2” (cică din grijă față de sensibilitățile împerechiaților împotriva firii), cât și halucinanta propunere a unei comisărese malteze ca, pe viitor, să nu se mai întrebuințeze termenul Crăciun, termen de-o vârstă cu creștinismul, deoarece i-ar putea deranja pe indivizii de alte confesiuni!

Păi, bine nenicilor și cucoană comisăreasă, potrivit (i)logicii voastre, majoritatea are obligația demonocratică să accepte fără crâcnire spurcatele pofte ale minorității LGBT, iar creștinii, la ei acasă, n-au dreptul să se simtă vreodată deranjați sau ofensați de tot mai frecventele derapaje și excese la care se dedau migranții de alte confesiuni, în primul rând musulmanii?!…

Vasăzică, pe lângă circul din belșug și pâinea pe sponci (în fiecare oră mor de foame peste 500 de semeni de-ai noștri!), pământenii mai au parte de atâta tiranie mascată și anarhie dezlănțuită tot acuși-acuși, încât – zic eu – nu ajunge să ne consolăm cu subtila ironie din butada „Tirania este anarhia canaliei de sus, iar anarhia este tirania canaliei de jos”, chiar dacă am ajuns în situația să o rostim din ce în ce mai des și cu tot mai mult năduf.

Ei bine, taman în aceste vremuri de mare cumpănă și deznădejde pentru omenire, în primul rând pentru truditorii onești, tagma lichelelor căldicele a început, cel puțin la noi, să înflorească (!) și să se îngrașe ba cu inși care și-au făcut un crez în viață din a sta cuminți în pătrățelele lor meschine și a nu deranja pe nimeni niciodată nici măcar cu privirea (ăștia sunt perfect convinși că sabia nu taie capul plecat!), ba cu politruci ce se înfoaie și, la o adică, își iau la refec foștii tovarăși de pungășii, dar și atunci doar cu o jumătate de gură, ba cu jurnaliști care toată viața au jucat cum li s-a cântat, inclusiv în perioada antedecembristă, așa că și-au dezvoltat nedemna abilitate de-a spune nimicuri agreabile despre apropiați și/sau sus-puși și de-a compune generalități ce nu-i angajează cu nimic și nu ajută nimănui la nimic, ba cu artiști (scriitori, pictori, sculptori, muzicieni) cu înzestrare precară, dar care crezându-se geniali de la prima plăsmuire scremută, pe urmă dau zdravăn din coate ca să nu fie uitați de unii contemporani  (premii nemeritate, diplome și tinichele la plesneală, găunoase titluri de cetățeni de dezonoare ai locului, chiar ai planetei dacă ar fi cu putință).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*