Arhiva zilnică: 30 decembrie 2021

Șantierul „Spitalului de Urgență Iași” scoate la lumină și aspecte însemnate din preistoria țării noastre de acum 5.500 de ani

Data: 3 decembrie 2024 by Redacția

În cadrul cercetărilor arheologice preventive de pe amplasamentul viitorului Spital Regional de Urgență din Iași din Dealul de la Ciric, cercetătorii Institutului de Arheologie al Academiei Române, Filiala Iași, au descoperit mai multe complexe datând din preistorie. Echipa Institutului, condusă de Dr. Măriuca Vornicu, a reușit să atribuie vestigiile, pe baza resturilor ceramice descoperite în timpul săpăturilor arheologice, culturii arheologice Horodiștea-Erbiceni (cca. 3500 î.Hr.). Această cultură arheologică reprezintă o legătură importantă între sfârșitul culturii Cucuteni (Eneolitic) și începutul Epocii Bronzului. În acea perioadă au avut loc schimbări sociale importante în întreaga Europă și, de asemenea, în regiunea carpatică, prin afluxul de populații venite din zonele nord pontice, aflux care a remodelat harta genetică a acestei părți din Lumea Veche. De remarcat sunt gropile care, conform estimărilor inițiale, pot fi interpretate ca monumente funerare, conținând rămășițele a cel puțin 14 indivizi. Cel puțin o parte dintre înmormântări sunt înmormântări secundare.

„Aceste complexe sunt de fapt nişte gropi menajere, dar şi nişte complexe funerare în care au fost făcute înhumări şi reînhumări. Gropile menajere sunt importante pentru noi, arheologii, pentru că acolo găsim vestigiile culturii materiale. De exemplu, acolo oamenii preistorici îşi aruncau vasele din lut care se spărgeau, îşi aruncau oasele de la animalele pe care le consumau. Pentru noi, toate acestea conţin informaţii foarte importante, întrucât, în funcţie de decorul de pe vase de pe oalele lor sparte, putem să încadrăm cronologic şi cultural situl respectiv. Avem un arhezoolog care mai apoi determină speciile de animale consumate de oamenii din acea perioadă. Pe lângă gropile menajere, în situl respectiv am mai descoperit şi înmormântări ale unor indivizi care aparţin de cultura Horodiştea-Erbiceni. Cultura aceasta îşi începe evoluţia la mijlocul mileniului IV î.Hr., 3500 î.Hr”, a declarat Măriuca Vornicu, cercetător ştiinţific la Institutul de Arheologie din cadrul Academiei Române, filiala Iaşi, care este totodată şi responsabilul ştiinţific de pe şantierul SRU Iaşi. Ea a arătat că Horodiştea-Erbiceni este o cultură foarte puţin cunoscută în România, dar are analogii în Republica Moldova şi Ucraina, şi evoluează pe acelaşi areal pe care a existat şi cultura Cucuteni.

„La noi, cultura Horodiştea-Erbiceni e foarte puţin cunoscută. Mai mult de atât, tot ce am descoperit aici, pe situl de la Spitalul Regional de Urgenţă Iaşi, este unic, întrucât în România nu avem încă atestate înhumări şi reînhumări de mai mulţi indivizi într-o singură groapă. Ceea ce investigăm noi acum este unic şi inedit şi ne va ajuta să înţelegem ritualul lor funerar. Acum cercetăm arheologic groapa respectivă cu oseminte umane, dar ulterior vor interveni antropologii pentru a studia oasele respective. Ei ne vor spune de la câţi indivizi aparţin, vor determina sexul, vârsta la care au murit acei indivizi, dacă au avut diverse patologii. Ştim că în Republica Moldova şi Ucraina, unde a existat cultura Horodiştea-Erbiceni, în varianta Gorodsk-Usatovo, există şi morminte colective, şi morminte singulare. Ştim că îi înhumau pe oameni în gropi cu inventar mult. Noi nu avem aproape deloc inventar în mormintele cercetate”, a mai explicat Măriuca Vornicu. Fotografiile atașate documentează săpăturile care continuă conform graficului, beneficiind de tot ajutorul scontat al beneficiarului lucrării (firma NESS Project Europe) și finanțatorului (Ministerul Sănătății, Agenția Națională pentru Dezvoltarea Infrastructurii în Sănătate). În acest fel, construcția importantului proiect de infrastructură „Spitalul de Urgență Iași” scoate la lumină și aspecte însemnate din istoria țării noastre. După terminarea cercetărilor arheologice, resturile umane din gropile descoperite urmează să fie examinate în ceea ce privește modul lor de viață, cauza morții și bolile lor (patologie), folosind metode moderne de cercetare științifică (analize ADN, analize izotopice, examinări antropologice). Sperăm să aflăm secretele de acum 5.500 de ani. După aceea, cercetările vor fi publicate în lucrări de specialitate. (G.V.G.)

Parastasul primarului…

Data: 3 decembrie 2024 by Al. Stănciulescu-Bârda

Era în perioada stalinistă. La primării erau puşi primari fără o pregătire anume. Erau luaţi muncitori din fabrici sau indivizi care prezentau încredere pentru regim şi numiţi primari. Important era să execute orbeşte ordinele venite de la centru, fără să comenteze,fără să gândească. Partidul conducea în realitate toate sectoarele, aşa încât primarii, directorii şi toţi responsabilii de unităţi erau doar nişte marionete, nişte păpuşi manevrate din umbră sau făţiş de către puterea politică. În această vreme, părintele Izverceanu era anchetat pe la tot felul de birouri şi instituţii. Dăduse o masă înainte de război unui grup de legionari, care ţinuseră o adunare cu sătenii din Cernavârf într-una din zile. După adunare veniseră „să bea ceva la popa”, el fiind cel mai înstărit din sat. Acum venise nota de plată şi se părea că urmările erau dintre cele mai sumbre. Când avea probleme în Severin, venea de seara şi rămânea peste noapte la protoierie, unde era o cameră cu trei sau patru paturi. Protopop era părintele Nicolae Popescu. La protoierie veneau tot felul de reclamaţii şi sesizări din partea cetăţenilor sau oficialităţilor de prin comune. Părintele Nicolae Popescu era un om cu tact şi înţelepciune, care căuta să rezolve fiecare caz în parte în modul cel mai fericit şi să restabilească pacea între preoţi şi enoriaşi sau între preoţi şi oficiali, aşa cum era cazul. Dintr-o comună oarecare însă veneau mereu reclamaţii la adresa preotului din partea primarului de acolo. Fusese protopopul în anchetă de câteva ori şi înţelesese cu cine are de-a face. Primarul nu avea mai mult de patru clase, era o slugă credincioasă a stăpânirii şi voia cu orice preţ să-şi consolideze poziţia în administraţia locului. Pentru asta căuta orice prilej să arate autorităţilor de la raion cât este el de vigilent. Reclama în dreapta şi în stânga pe oricine şi pentru orice. Anchetele nu se mai terminau în acea comună. Toţi se temeau de acel om. Era cu adevărat periculos. Ultima reclamaţie trimisă la protoierie vorbea de faptul că în urmă cu câteva zile, la o sâmbătă a morţilor, se făcuseră parastase la cimitir, pe morminte. Preotul pomenise parastasele şi luase câte cinci lei plată pentru fiecare parastas. În finalul sesizării, primarul cerea transferarea disciplinară a preotului în Bărăgan sau în altă zonă depărtată. Părintele Nicolae Popescu, protopopul, era pus în mare încurcătură şi căuta să tergiverseze soluţia.

Într-o dimineaţă, când părintele Ilie Izvercenu de la Cernavârf era în dormitorul protoieriei şi se pregătea să plece la miliţia raională pentru interogări, numai ce intră pe poarta protoieriei primarul de care am vorbit mai sus. Protopopul nu sosise, singurul funcţionar prezent era Ionică Negrescu, care făcea pe casierul şi magazionerul. A intrat primarul în protoierie fără să mai bată la uşă, a schiţat un salut şi a întrebat de protopop. Ionică Negrescu era tânăr, dar trecut prin multe şi a avut atunci multă prezenţă de spirit. Primarul a spus pentru ce a venit şi a cerut să vorbească cu protopopul. „- Ştiu de cazul părintelui din comuna dumneavoastră, am văzut sesizarea pe care aţi făcut-o la protoierie, dar părintele protopop încă nu veni. V-aş propune însă ca să vorbiţi cu un inspector de la mitropolia din Craiova, care tocmai se găseşte acum la noi la protoierie, la camera oficială. E mai mare în grad decât protopopul şi poate lua măsuri mai aspre!”… „-Vreau să vorbesc cu el!” a zis primarul bucuros. „-Luaţi loc pe scaun şi aşteptaţi să merg să-l invit la birou!”

Ionică Negrescu s-a dus în dormitor la părintele Izverceanu. I-a spus în câteva cuvinte despre ce e vorba şi părintele a intrat în joc. A luat o reverendă nouă a protopopului, pe care acesta o ţinea acolo de rezervă pentru cazuri speciale, a luat o giubea peste reverendă şi culionul cel roşu al protopopului. Şi-a mai pus apoi şi brâul cel liliachiu al protopopului. Cum era el un bărbat înalt şi impunător, cu hainele cele noi şi cu culionul cel roşu, părea cine ştie ce inspector de la patriarhie. A intrat în biroul protopopului şi l-a chemat pe primar. Nu i-a răspuns primarului la salut, s-a ridicat în picioare cât era de înalt şi, pe un ton grav, baritonal şi hotărât, i-a spus primarului: „- Ştiu cine eşti şi cunosc situaţia dumneata, nu trebuie să-mi spui decât atât: câte parastase ai făcut dumneata la sâmbăta morţilor?”… Primarul numai la o asemenea întrebare nu se aştepta. S-a fâstâcit şi a răspuns cu timiditate: „- Păi, eu nu am făcut nici unul! Eu să fac parastase?”… „-Bineînţeles! Nu eşti dumneata primarul comunei? Dumneata trebuia să dai exemplu celorlalţi! Am venit cu mai multe probleme la Severin, ca să le discut cu autorităţile locale. Poate voi ajunge să vorbesc şi cu domnul prim secretar al raionului. Să ştii că voi discuta şi problema dumneata! Nu ştiu care va fi soluţia, dar cred că bine nu-ţi va fi! Îmi pare rău!”

Primarul a început să se fâstâcească. Lucrurile luaseră o întorsătură neaşteptată. „Inspectorul” acela de la Craiova îl înfricoşa. Parcă era săpată în piatră faţa lui, aşa de hotărât părea. Văzându-se încolţit, primarul a schimbat macazul. „-Părinte inspector, vă rog să nu mă băgaţi în urechile tovarăşului prim-secretar, că-mi faceţi un mare rău!” s-a rugat el. Părintele Izverceanu atât aştepta. I-a zis autoritar. „-Uite ce este! Nu am timp mult de discuţii. Ai o singură şansă. Dai aici o declaraţie că-ţi retragi toate reclamaţiile făcute împotriva preotului din comuna dumneata şi că tot ce ai scris în acele reclamaţii s-au datorat faptului că nu ai fost bine informat de subalterni. Faci asta şi mergi în pace, fără grijă!” Bucuros de soluţie, primarul a scris repede declaraţia, temându-se să nu-şi schimbe hotărârea inspectorul, l-a salutat şi a ieşit ca glonţul din protoierie. Pe acolo n-a mai dat şi nici reclamaţii nu i-a mai făcut preotului.

Aşa a reuşit părintele Izverceanu să rezolve un caz care părea protopopului foarte dificil.

Descoperit pe o plajă din Bulgaria un sarcofag antic dezvăluie numeroase simboluri geto-trace

Data: 3 decembrie 2024 by George V. Grigore

Un sarcofag antic de o valoare inestimabilă vechi de circa 1.700 de ani a fost descoperit într-un mod cu totul neobișnuit pe o plajă din Bulgaria. După părea specialiștilor ajunși la fața locului, obiectul valoros își are originile în perioada Imperiului Roman. Acum era folosit ca masă într-un bar local, care servea clienții pe această originală masă în mod obișnuit încă din 2020. Descoperirea, relatată de presa bulgară, a atras atenția arheologilor, care au rămas uluiți de faptul că un astfel de artefact antic se afla într-un loc atât de banal, fără ca nimeni să realizeze importanța sa istorică. Cum a fost el descoperit? Pe litoralul Mării Negre, lângă Varna, un fost oficial al Ministerului de Interne, aflat în vacanță pe plaja Sf. Constantin și Elena, a observat pe 24 iulie această masă neobișnuită, cu decorațiuni, în barul cu pricina. Acesta a alertat imediat autoritățile locale, care au venit în inspecție împreună cu specialiști de la Muzeul de Arheologie din Varna. Arheologul Alexander Minchev și echipa sa au stabilit că sarcofagul de piatră datează din secolul al II-lea d.Hr. Mai mult, arheologul a explicat că exteriorul sarcofagului a fost modificat, mai exact vopsit într-o culoare gălbuie, cu scopul de a-l face să pară o copie, nu un original.

Cele patru laturi ale sarcofagului sunt decorate cu ornamente stilizate caracteristice vremii: ghirlande cu ciorchini atârnați, capete de animale, rozete și topoare cu două tăișuri. Potrivit presei locale, sarcofagul nu este tipic pentru regiunea Mării Negre și probabil a fost adus din altă parte pentru a decora barul, probabil din regiunea bulgară a Dunării sau din vestul Bulgariei. Minchev subliniază că orice obiect cu valoare arheologică aparține statului și, indiferent cine l-a găsit, acesta ar trebui predat celui mai apropiat muzeu, relatează „The Sofia Globe”. „Este de datoria Poliției, și posibil a Parchetului, să investigheze cum a ajuns acest sarcofag la Varna și pe plajă. Este ceva ce trebuie făcut de către autoritățile competente, deoarece probabil acesta nu este un caz izolat”, a declarat el. Proprietarii barului au refuzat să vorbească despre originea sarcofagului roman. În prezent, sarcofagul antic a fost trasferat la Muzeul de Arheologie din Varna, unde așteaptă aprecierea altor specialiști.

Deschid aici o ipoteză posibil interesantă: simbolurile reprezentate pe acest sarcofag antic sunt de sorginte geto-tracă. Reprezentări cu ghirlande de flori în coarnele unor bucranii tauristice apar în arta geto-tracă, fiind reprezentate în piatră în Insula Samotrace (Grecia; Sanctuarul Marilor Zei), la Palatul de la Balcic al Reginei Maria (încastrat într-unul din zidurile vilei de aici), în mormântul lui Dromichete de la Sveștari (Bulgaria), sau pictat în Mormântul tracic de la Kazanlak (Bulgaria) în partea de jos a cupolei. Ciorchinii de struguri (viaț-de-vie) sunt symbol al lui Bachuss – Dionisoss, al „vederii duble”, al beției aparente de la sfârșitul timpului și începerea celui nou (pragurile timpului), când vin alaiurile fantastice (venirea îngerilor, etc.) ale acestor zei transformatori. De aceea libațiunile se făceau cu rhytonuri, care erau niște vase ce nu aveau suport spre a fi așezate. Ele se beau până la fund („Împărtășirea”, „apa se preface în vin” – beția ce vine fără să fi băut ceva). Capetele de bovine sau bucraniile (crania descărnate) ne arată diferența dintre viață și moarte și frumusețea vieții, ce așterne flori pe fiecare cărare, dacă ști să înțelegi rostul și sensul. Galaxia noastră se numește Calea Lactee (Calea Laptelui) și Drumul lui Trăian (de fapt „troian”) sau Calea Robilor, pentru că mergem cu o viteză fantastică pe autostrăzile universului, acolo unde mai devreme sau mai târziu ne întâlnim destinul. Roata se învârtește, iar la un moment dat lucrurile se repetă, noi fiind înlănțuiți, precum Prometeu prins de stâncă (materie)… Toporul cu dublu tăiș este un simbol al lui Zalmoxis (dubla lovitură cosmică ce va veni; „Întoarce și celălalt obraz!”). El poate fi văzut pictat în Mormântul tracic de la Alexandrovo, unde pe o frescă apare în stânga Cavalerul Trac, Danubian, Zamolxian, iar în dreapta Zeul Zamolxis cu toporul dublu, ambii aflați la vânătoare. Astfel acest sarcofag putea fi descoperit în Valea Regilor Traci din Bulgaria, într-unul dintre numeroasele morminte de aici, sau în cu totul altă parte. Important este faptul că simbolistica acestuia reflectă cultura spirituală a poporului geto-trac, sau a geților sudici de acum 2000 de ani. Nu văd de ce ar fi acesta declarat a fi un sarcofag roman, dacă simbolurile aparțin altui popor. Doar dacă ar copia – cu ce scop? – aceste elemente definitorii geto-trace. (G.V.G.)

Cum vor unii să ne ia sub „protectoratul” lor: Tăcerea corbilor (de) pe lângă merindele lăsate la îndemâna tâlharilor…

Data: 2 decembrie 2024 by Cezar Adonis Mihalache

Singurul lucru pe care CCR ar fi trebuit să-l analizeze, în contextul alegerilor electorale, ar fi trebuit să vizeze grava imixtiune a Comisiei Europene în treburile interne ale României. Pentru că riscul uriaș de confiscare a țarii, produs prin această intruziune fără precedent, era oricum în măsură să pună în umbră orice altfel de posibile nereguli și nepotriviri (incidentale, accidentale sau intenționate) electorale. De voturi furate ori nu, de „boți” digitali mult prea agresivi în campania electorală, dar fără consecințe dovedibile asupra procesului electoral, în sine, și al ierarhizărilor finale. În schimb, abuzul de decizie a CE, de a lua ea la întrebări „tik-tokul” (și orice altă platformă sau entitate), nici măcar în numele nostru, ci peste noi, ne trece din situația „a priori” de colonie economică, „a priori” de la acceptarea condițiilor de aderare, fără nici o opunere dinspre guvernele noastre de atunci, și a președinților tăind budinca de pe peretele CE (preludiu la o viitoare împărțire, peste ani, peste mandatele de guverne și președinți tot mai trădători), ne transformă, așadar, dintr-o colonie într-o țară aproape declarat neguvernabilă de ea însăși. Și care prezintă un risc, nu atât pentru sine, căci nu destabilizarea țării ca urmări nefaste asupra propriei populații interesează UE, ci pentru Europa, ca risc al pierderii accesului la resursele, bogățiile, piețele de consum, sinecurile create pentru atâția expați puși în funcții tot mai importante în România. În fapt, posibilitatea ca UE să scape din mâinile clicilor de la Bruxelles inclusiv controlul de neprofitabilitate impusă țării noastre prin neactivarea, în afara zonei de control european, a mecanismelor de producție industrial-comercială și de reluare a prezenței pe piețele de desfacere. Și, nu întâmplător, feluriți „experții UE” au ieșit tocmai acum cu acele declarații vizând jocul pierdut al dorinței noastre de reindustrializare, pentru că, „am avea nevoie de două decenii doar pentru a ajunge la momentul de industrializare la care eram acum 50 de ani!”… O analiză voit exagerată, fără a ține cont de progresul tehnologic și rapiditatea investițiilor prin tehnologiile de azi.

Asta ar fi trebuit să analizeze CCR: riscul ca țara noastră să fie declarată neguvernabilă de ea însăși, prin acceptarea „de facto” a intruziunii CE, după deciziile economice, fiscale, dar și cele cultural-istorice și sociale, de manifestare otova al „political correctnessului”, acum, iată, și la nivelul palierelor de stabilitate și securitate internă, ca precursori ai imposibilității de autoguvernare. Căci, singura care putea cere socoteală unor entități „de afară” despre imixtiunea ori nu în alegerile electorale, în treburile sale interne, era chiar România. Și nici o altă structură suprastatală, oricum mult prea acceptată în extinderea competențelor de imixtiune. Cele atât de aproape de declararea nulității exprimării noastre prin însăși absența mecanismelor legislative necesare (înlăturate masiv în ultimii zece ani), a existenței unor legi de protecție a securității noastre. Deja eliminate la nivel economic, fiscal, bugetar, social și cultural, și atât de aproape de a deveni forme fără conținut pentru cele vizând ultima barieră: securitatea și integritatea țării prin autoguvernare.

Aici trebuia să se manifeste CCR… Să analizeze posibilitatea săvârșirii unui exces de putere, și să vadă dacă nu cumva era vorba chiar de un abuz de putere a președintelui Iohhanis, convocând CSAT pentru noțiuni nelegate în mod clar de vreun risc de securitate, și graba de care a dat dovadă UE în a investiga o entitate pentru a vedea dacă a acționat la nivelul structurii electorale din România. Mai ales că amândouă acțiuni se leagă în mod tot mai clar.

Suntem dară la o muchie de a fi zdrobiți prin posibila declarare a incapacității noastre de țară. Nu a celei economice, nici a celei bugetare, și nici fiscale ori de gestiune bugetară, aflate deja sub controlul Bruxellesului, ci a celei de autoguvernare. Inclusiv prin incapacitatea de a ne organiza singuri circuitul electoral intern. La un pas de a fi declarați incapabili de autoguvernare și tot mai aproape de momentul în care alții să solicite „crotarea” României drept stat având nevoie de un protectorat extern. Pentru că Europa nu va renunța la beneficiile de pe urma noastră și nu va marșa spre (auto)excluderea noastră din UE, ci spre proiectele care există de mulți ani privind declararea României (pe scripte, „vremelnic”, dar așa s-a întâmplat și în cursul istoriei, nu?!) drept protectorat al unui „imperiu” (UE) sau al unui stat de grofi… Și da, tăcerea corbilor (de) pe lângă merindele atât de ispititoare, lăsate nesupravegheate prin decizia CCR, ar trebui să ne pună pe gânduri… Pentru că, în nici o altă situație de capotare în sine a eșichierului românesc, maghiarimea noastră politică și cea atât de ireverențioasă de la Budapesta nu au tăcut… Nu ca acum…

România eternă, dincolo de ideologii politice trecătoare!

Data: 2 decembrie 2024 by Ionuț Țene

Întotdeauna de Ziua Națională a României mă cuprinde o bucurie exterioară și o emoție lăuntrică! În această zi, de 1 Decembrie, sufletul meu vibrează și întinerește. Mă simt contemporan cu toți românii care au fost, cu cei ce sunt și cei care vor veni după noi. Mereu am perceput poporul român, ca suma tuturora, adică a înaintașilor, a celor prezenți și a celor ce vor veni după noi, desigur unii cu ajutorul Domnului vor fi nepoții mei de la cei trei copii pe care mi i-a hărăzit viața. Actul de la 1 Decembrie 1918 nu se putea face fără eroismul, suferința și inteligența înaintașilor noștri, care de la Mihai Viteazul până la sfârșitul primului război mondial, au avut un proiect de țară: unirea tuturor românilor într-o singură țară „dodoloață”, cum spunea poetul Lucian Blaga. Această țară am moștenit-o azi, dar cu granițele frânte, că așa au dorit marile puteri la un moment dat printr-un pact semnat de dictatori sângeroși în august 1939, care și azi, din păcate, funcționează rupând Basarabia de patria mama, România. 1 Decembrie este o zi a bucuriei și a recunoștinței pentru cei care în frunte cu regii și episcopii noștri, susținuți de o clasă politică vizionară în frunte cu Iuliu Maniu și Ionel IC Brătianu – alături de peste 100.000 români ardeleni – au votat la Alba-Iulia, pe 1 Decembrie 1918 „unirea veșnică a Transilvaniei cu România”. Am moștenit o țară pe care o iubim și, în ciuda criticilor, e una dintre economiile cele mai dinamice din UE, conform statisticilor internaționale. Dar azi, țara noastră în contextual european nu mai este România doar în granițele statale, ci mult mai întinsă, dacă luăm ad litteram expresia lui Nichita Stănescu „patria noastră este oriunde se vorbește limba română”. În acest cadru lingvistic și cultural, România este atât statul nostru în frontierele recunoscute internațional, dar și în comunitățile istorice de români din jurul granițelor țării noastre, dar și în Diaspora, pe tot cuprinsul Europei, unde trăiesc peste 6 milioane de români.

Nu întâmplător, 1 Decembrie – Ziua Națională a României este după sărbătoarea Sfântului Andrei, apostolul care a creștinat poporul nostru și este ocrotitorul României. Astfel, 30 noiembrie a devenit Ziua Națională religioasă a poporului român, care împlinește sărbătoarea noastră națională. Azi, de 1 Decembrie – ca niciodată, îi vedem pe românii noștri din Diaspora cum sărbătoresc pe stadioane, în lăcașuri de cult și în săli închiriate, cu ajutorul bisericii ortodoxe, în mii de evenimente culturale, spirituale, populare și patriotice: Ziua Națională a României. Am călătorit în Diaspora și am văzut dragostea cu care românii de acolo își păstrează limba, cultura și credința românească. Se înființează acolo permanent centre culturale, școli și biblioteci românești și se construiesc biserici. Se naște și renaște o nouă și, în același timp, o veșnică și unică țară cu numele România, din nou acasă și în Diaspora. România este acum mai mare, Țara noastră cuprinde statul român în granițele actuale și România de dincolo de granițe, același popor de o limbă și o lege. Să iubim România și românii dincolo de ideologii și platforme politice trecătoare: globalism, progresism, suveranism, liberalism, socialism sau alte „-isme”, care dezbină națiunea. Să înțelegem de Ziua Națională că noi românii suntem obligați moral de istoria strămoșilor noștri care și-au vărsat sângele în războaie și răscoale pentru independență, demnitate și progres ca să fim uniți în cuget și simțiri. Dușmanii noștri stau la cotitură și ne vor lovi doar dacă vom fi slăbiți de dezbinare și conflicte politice fără rost și sterpe.

Noi, românii trebuie să înțelegem că partidele și ideologiile sunt trecătoare, iar noi românii trebuie să ne păstrăm moștenirea comună cimentată în secole de lupte și sânge. Să înțelegem, la fel ca Barbu Ștefănescu Delavrancea că România, este dincolo de „-ismele” ideologice o țară formată din strămoși, cei vii și cei ce vor veni sub o singură lege creștină. Să nu lăsăm niciodată ca aceste conflicte politice inflamate de forțe externe să ne pună în conflict frate cu soră, părinți cu copii. De Ziua Națională eu votez cu inimă și credință pentru unitatea națională, libertate și democrație, pentru o țară puternică, unită și prosperă în Europa, cu conducători cu frică de Dumnezeu și de lege. Să nu lăsăm șarpele dezbinării să ne muște iar ca-n 1940. De aceea, în această zi de sărbătoare, cu bucurie, emoție și lacrimi pe obraji, le urez tuturor românilor de pretutindeni, cu gândul la Mihai Eminescu sau la înaintașii de pe Câmpul lui Horea de la Alba-Iulia, cu recunoștință și dragoste: La mulți ani România eternă, dincolo de ideologii, oriunde ai fi!”…

Homo Sapiens a fost „hack”-uit…

Data: 2 decembrie 2024 by Diana Maria Brăgaru

Îmi e din ce în ce mai clar un fapt care mă cutremură. Omenirea nu mai are niciun viitor. Cel puțin nu omenirea rațională. Viitorul este al AI. Inteligență Artificială. Atât la propriu, cât și la figurat. Roboții ne vor întrece. Iar umanoizii vor fi robotizați cu totul înainte chiar de a li se introduce microprocesoare sau chip-uri în trupuri. Procesul a început deja, se află în plină ascensiune, se întinde precum pecinginea. Nu o pandemie creată de un virus ne va ucide. Ci pandemia creată de virusul prostiei. Prostia este doar avangarda răului absolut. La umbra ei se creează condițiile necesare înfăptuirii celor mai îngrozitoare crime. Prostia generează frică, frustrare, brutalitate, impulsivitate, violență, atrocități. Cele sub zece procente de oameni neatinși încă de analfabetism și analfabetism funcțional vor fi reduse la tăcere, călcate în picioare, lapidate de către masele proaste, nervoase și foarte harnice în dorința lor de apartenență la „elită” cu orice preț.

Absurdul este promovat zilnic în aceeași măsură de către cele două tabere ideologizate, aflate în conflict. Susținătorii fanatici ai teoriei conspirației nu sunt cu nimic mai prejos față de fanaticii susținători „woke”, progresiști, ai Noii Ordini. Nonsensul, fracturile logice, lipsa de cultură generală, lipsa unui bagaj minim de cunoștințe și de bun-simț elementar afectează în egală măsură ambele tabere, îndoctrinate la extrem. De aceeași lipsă de cunoștințe „beneficiază” și acel procent din populație care își duce zilele neinteresându-se de absolut nimic în afară de „valorile” promovate de „industria de divertisment” drept „succes în viață”. Procent destul de semnificativ, care nu face altceva decât să mănânce, să copuleze, să defecheze, să înghită și să cumpere, să consume absolut tot ce i se oferă – fără picătură de raționament în acțiunile întreprinse. Crunta realitate de care ne lovim în mod cotidian ne înfățișează un viitor crunt: numărul de imbecili va atinge în curând masa critică. Iar în acel moment, omenirea (așa cum o cunoaștem noi acum) nu va mai exista. Este de ajuns să ne uităm la clasa politică, la reprezentanții ei din toate țările. Este de ajuns să ne uităm la susținătorii potențaților, vedetelor, influencerilor și mai-marilor zilei. Este de ajuns să observăm de la cine iau „lumina cunoașterii” membrii societăților pretins dezvoltate și ne vom da seama că ne aflăm într-un Ev Mediu tehnologizat, dar la fel de întunecat și de criminal precum cel prin care am trecut deja. Nici nu ne dăm seama că politicile actuale, atât cele pretins naționaliste, cât și cele pretins democrate, sunt de fapt politici neonaziste și neomarxiste într-o formă încă (ușor) diluată. Efectul Dunning-Kruger a lovit în plin populația lumii odată cu accesul larg al tăntălăilor plini de inițiative și idei la cârdurile de tolomaci aspiranți la cluburile pe care ei le consideră „creme de la creme”.

Lucrurile au „evoluat” într-atât, încât până și prostul satului a ajuns să sufere de o formă de narcisism care îl face să se considere special, treaz, inteligent, demn de a fi ales și considerat lider. Iar pretinșii „evoluați” îi preiau inepțiile și le propagă cu viteza luminii drept „adevăruri absolute, irefutabile”. Oameni care acum câteva decenii de-abia treceau clasa sau ar fi fost internați în spitale de boli mintale pentru deranj sever conduc lumea, programează viitorul, elaborează politici de gen, emit teorii fantastice și fantasmagorice cu lumi paralele, invadatori extratereștri, sunt formatori de opinie. Mai terifiant, reînvie atât nazismul cât și bolșevismul nu doar ca ideologii, ci și ca manifestări în spațiul privat, dar și public. Am ajuns să trăim, ca societate, o formă de autism sistemic de tip Asperger. Mimăm că ne pasă de toate, însă nu întreprindem nimic altceva decât executarea comenzilor învățate prin dresaj, nu prin înțelegere și nici prin conștientizare. „Treziți” și „adormiți” deopotrivă, nu ne manifestăm în alt mod decât cel în care se așteaptă să reacționăm, răspunzând cuminte (dar manifestându-ne visceral) tuturor întrebărilor cu răspunsuri sugestionate, care ne sunt induse prin metode psihologice primare. Metode care nu mai au absolut nimic subtil.

Totul este pe față pentru că ne-am idiotizat ca specie în așa măsură, că nimeni nici nu se mai gândește să se ferească. Mai grav decât toate, vocile cu reală autoritate sunt copleșite de răcnetele animalice ale prostimii care nici nu vrea să audă de rațiune. Prostime care neagă orice nu înțelege și va fi gata, cât de curând, și să suprime fizic pe oricine va îndrăzni să îi contrazică lozincile și sloganurile care i-au devenit crez, imn, religie.

Asistăm la nașterea unei altfel de crime. Aș numi-o „crimen laesae stultitiaetis” – crima de jignire a prostiei. Prostul, prin definiție, este lezat și ofensat de simpla existență a unei persoane care, din întâmplare sau nu, cunoaște mai multe lucruri decât el. Acest fapt nu este o noutate. Tertullianus, în „Ad Nationes”, spunea acum aproape două mii de ani următoarele: „Din cauza orbirii prostiei lor, ei laudă ceea ce știu, dau vina pe ceea ce nu știu și dau vina pe ceea ce știu pentru ceea ce nu știu”. Primul scriitor Patristic a surprins într-o singură frază modul de manifestare al prostiei vexate, care se manifestă și astăzi – poate mai vizibil ca oricând. Mai mult decât în Antichitate, mai mult decât în perioada medievală, mai mult decât în hitlerism, bolșevismului, comunism. Iar cum prostia are un profund caracter mimetic, ea se manifestă pregnant în spiritul de turmă. Practic, imbecilii se contaminează cu și mai multă neștiință și furie prin comportamentul de ciurdă. Cea mai contagioasă boală este stupizenia care trece de la unii la alții precum un virus informatic care, o dată pătruns într-un sistem, va prelua controlul asupra tuturor terminalelor pe care acel sistem operează.

Harari a avut dreptate. Homo Sapiens a fost hack-uit. Și de acum înainte, în lipsa posibilității reinstalării unui sistem de operare sănătos, omului i se vor arde toate circuitele care l-ar mai fi putut salva. În mod deloc neașteptat, acea Χάραγμα (tradusă drept „pecete”) despre care se vorbește în Apocalipsă, există deja în creierele multora. Si până să existe fizic ștanța la vedere nu mai este mult. Au fost îndeplinite toate condițiile nesesare. Omul imbecil s-a ridicat pe sine la rang de zeu, morala creștină a fost înlocuită de o listă de pseudo-libertăți de toate felurile, care ne transformă și ne reduc la statutul de animale și sclavi. Sensul Cuvântului s-a denaturat, s-a deturnat. Omul a început să nege chipul și asemănarea Lui Dumnezeu în propria ființă, considerându-se drept „greșeală genetică”. Adevărul nu mai contează. Contează doar omul și inepuizabila lui prostie.

Epigonii și impostura culturală: declinul literaturii române

Data: 2 decembrie 2024 by Lucian Ciuchiță

Când privesc spectacolul dezolant care se desfășoară în Uniunea Scriitorilor din România, simt o mare de frământări, aproape palpabile, care îmi agită sufletul ca o furtună. Mă bântuie o întrebare chinuitoare: cât vom mai îngădui să domnească mediocritatea literară în această țară? Până când vom continua să ridicăm pe piedestal o adunătură de scribi, care – ascunși în spatele unor titluri și privilegii – își arogă dreptul de a hotărî ce merită să fie numit literatură și ce nu? Această pretinsă elită, fără har și fără conștiință, și-a însușit funcția de arbitru suprem al valorii, dar verdictul ei e pătat de o judecată îngustă, de un simț artistic atrofiat, de o sete de putere și de o profundă nepăsare față de esența spiritului creator. Mă cutremură gândul că într-o zi, generațiile care vor veni își vor pune inevitabil întrebări amare: cum de am permis ca nonvaloarea să ne copleșească, să ne umilească și să ne impună drept „creații literare” opere lipsite de viață și substanță? Nu ne vom putea ascunde de judecata istoriei, o judecată implacabilă care ne va arăta slăbiciunile, compromisurile, lașitățile. Și mai mult decât atât, se va întreba de ce am ignorat strigătul autentic al creației, preferând să ascultăm o mână de „secretari” servili, prizonieri ai sistemului, interesați doar de statut și de beneficii mărunte. Acești „cavaleri ai mesei pătrate” – ale căror judecăți sunt la fel de strâmbe și de colțuroase ca și ambițiile lor – joacă un rol principal într-o piesă de teatru absurd, o farsă ieftină, al cărei final e tot mai previzibil. Ei sunt cei care au croit drum pentru toate compromisurile ieftine și laudele false. Sub masca unei îngrijorări pentru „valoarea literară”, au construit, de fapt, o cale pavată cu mititei, bere și… poate chiar manele! Da, manele literare, acest hibrid jenant între pretenție și lipsă de fond, care năclăiește totul în jur.

Vreau să fie limpede: sunt și voi rămâne un luptător. Nu fug de provocări și nu mă tem de niciun concurs, dar cer o singură regulă de aur: să fie respectat adevărul, să se joace după regulile integrității, nu după capriciile unei pseudo-elite care nu cunoaște nici onoarea, nici talentul autentic. Această literatură de duzină, care inundă librăriile și ne sfidează inteligența, este fructul unui dispreț profund pentru cititor și o insultă la adresa spiritului nostru creator. De multe ori, mă întreb, cu o nedumerire amară: ce ați făcut pentru țară, domnilor Liiceanu, Pleșu, Cărtărescu, Patapievici, ca să primiți atâta recunoaștere și sinecuri? Prin ce fapte mărețe sau idei de o rară profunzime v-ați câștigat renumele? Ce cuvinte ați așternut pe hârtie care să tresalte inima națiunii și să inspire generațiile viitoare? Nu văd altceva decât compilații seci, sinteze literare anodine, analize literare sterile, evadări filosofice fade, aluzii mărunte și pasaje care se vor profunde, dar, în realitate, golite de orice conținut. Fiecare propoziție pare un omagiu deșert, o exaltare formală, o lecție ortodoxă și… cam atât! Până și copilul cel mai nevinovat și-ar da seama că „împăratul e gol”!

Iată-i, pe acești notorii ai zilelor noastre, aclamați fără rost, umpluți de premii și titluri, la fel de inutile precum erau și cele acumulate de Elena Ceaușescu. Dar, la fel cum aceste recompense erau cumpărate odinioară cu banii poporului, se pare că și azi sunt obținute prin mijloace asemănătoare. Totul pare o ironie, o farsă jucată cu fast, dar fără niciun dram de substanță.

Acești „premianți ai Sistemului” au atins cel mai de jos nivel al prostituției literare. Și există, în această lume a literelor – un domeniu care ar trebui să fie fundamentul culturii noastre –, un personaj de-a dreptul dezgustător: scribul. Acesta nu scrie pentru a exprima adevăruri sau a împărtăși idei, ci doar pentru a-și servi stăpânul. Scribul modern, acel om de litere aparent respectabil, dar care își trădează constant conștiința pentru arginții oferiți de Sistem, nu este decât un mercenar cultural. Pentru acești treizeci de arginți, scribii României își laudă necontenit patronul, într-un joc sordid în care adevărul este sacrificat fără ezitare.

Aceștia sunt Iudele României – acei oameni care, în schimbul privilegiilor, au învățat să manipuleze realitatea, să flateze, să cosmetizeze orice inconvenient și să spele pe creier generații întregi. Cu sinecuri oferite de partid, cu cărți publicate de două-trei edituri de casă, fără a poseda vreo valoare reală, acești artiști ai iluziei și propagandei culturale prosperă, în timp ce România adevărată își duce viața de pe o zi pe alta. În ținutul literaturii române, în care tradițiile își șerpuiesc amintirea printre literele vechi și viitorul se zbate în mâinile câtorva spirite autentice, s-au înstăpânit niște figuri ce aduc a Cioclii unei culturi aflate în declin. I-am numit cândva „Cei Patru Călăreți ai Apocalipsei Culturii Române,” fiindcă nimic altceva nu li s-ar potrivi mai bine – o adunare de umbre literare, o „gașcă” înțepenită în spatele masticației acelorași idei sterile, perpetuând impostura sub pretextul promovării artei. Acești „critici”, împovărați de o slugărnicie sinistră, laudă fără reținere pe acei „stăpâni” cărora li s-au vândut fără rușine, asemenea bocitoarelor profesioniste ce jelesc, lacom și repetitiv, la căpătâiul unui sicriu gol. Și de ce această mascaradă? Pentru că, în vanitatea și oportunismul lor crud, acești epigoni se tem să scape din ghearele lor de fier pe acei scriitori și artiști autentici care, prin harul și viziunea lor, le-ar putea demasca impostura. Marii creatori, cei cu talent și spirit viu, sunt împinși la marginea obscurității, lipsiți de resurse, umiliți de un sistem ce refuză să-i hrănească spiritual sau material. Acolo, în umbră, acești titani sunt lăsați să moară de foame – o foame a recunoașterii, o foame a creației nesusținute –, doar pentru ca prostia și mediocritatea să troneze nestingherit, mascate într-un spectacol grotesc de „valoare” modernă, o veritabilă manelizare a culturii.

De ce, oare, nu își ridică nimeni întrebarea aceasta apăsătoare? Cum de, în ultimii treizeci de ani, nimeni nu a dat vreo creație cu adevărat memorabilă, ceva care să marcheze conștiința unui popor sau să-l poarte cu adevărat în alte zări? S-ar părea că asistăm la un blestem cultural, însă, poate, mai aproape de adevăr ar fi să vedem acest spectacol drept un eșec colectiv, o trădare a valorilor ce cândva ne înălțau. Acum, când literatura de duzină împânzește rafturile librăriilor, a devenit clar că aceasta este rezultatul unei lipse profunde de respect față de cititor. Acest tip de literatură este o gravă ofensă adusă inteligenței noastre colective, un afront pe care cei responsabili nu-l recunosc și, cel mai probabil, nu și-l vor asuma. E ca și cum ne-am aștepta să vedem o maimuță aprinzând un foc, mai degrabă decât să asistăm la un gest de scuze sincere din partea celor care promovează această stare de lucruri. Îngrijorător este nu doar că rafturile librăriilor sunt invadate de maculatură, ci și că tinerii riscă să-și piardă busola morală, lipsiți de repere autentice într-o cultură dezorientată. Cărțile de calitate îndoielnică care le sunt prezentate nu fac decât să le pervertească înțelegerea asupra vieții și să-i învețe să prețuiască altceva decât adevărata valoare. Totul este parte a unei strategii literare necruțătoare, axată, din păcate, pe promovarea nonvalorii. Oameni de cultură cu verticalitate – cei care mai au coloana vertebrală intactă – ar trebui să dezvăluie acest mecanism viciat, care pervertește cultura și îi subminează fundațiile. Ei ar trebui să tragă un semnal de alarmă către publicul care încă mai poate discerne și să ofere soluții reale pentru a scoate societatea românească din impasul cultural și moral în care se zbate.

Epigoniada, acea perpetuă glorificare a falselor valori, trebuie abolită! Spun acest lucru cu fermitate: un scriitor autentic trebuie să aibă har, o forță creatoare care vine din adâncul său și se manifestă printr-o imaginație debordantă. Din nefericire, scribul modern pare să interpreteze „harul” ca o simplă expunere superficială, o căutare nesăbuită a sponsorizărilor și susținerii financiare, fără să înțeleagă ridicolul care-l înconjoară atunci când producțiile sale lipsite de maturitate stilistică și substanță se expun în lumina criticii. Ne putem întreba, așadar, cine are nevoie astăzi de scriitori adevărați, independenți și neînfricați? Cine are nevoie de minți ascuțite într-o țară copleșită de o cultură dominată de superficialitate? Și unde se află valoarea literară autentică în România? Sunt întrebări al căror răspuns nu trebuie căutat prea departe; dar este nevoie de curaj pentru a aduce această valoare la lumină și pentru a demonta, bucată cu bucată, „epigoniada” care sufocă spiritul național.

Involuția…

Data: 2 decembrie 2024 by Grid Modorcea

Dezbaterile recente din jurul alegerilor prezidențiale și parlamentare s-au centrat pentru prima oară în jurul întrebării e mai bine acum ca în comunism? Au fost o serie de anchete, abordați fiind mai ales oamenii în vârstă, care au trăit și în regimul trecut, și concluzia a fost că „era mai bine când era mai rău”! Păi, s-a spus, se compară vreo unul dintre președinții post-decembriști cu Ceaușescu? El a adus independența României, acum România e vândută și ocupată cu tancuri și avioane străine, atunci toți aveau o slujbă și un acoperiș deasupra capului, acum românii umblă hai-hui, 5,4 milioane sunt ai nimănui, democrația ne-a adus „libertatea” de a pleca agale din țară, nu de a mai fugi, de a-l înjura pe președinte sau de a nu mai merge la vot… S-au făcut tot felul de comparații, de asemănări și deosebiri între cele două epoci. S-a ajuns la concluzia că revoluția ne-a adus involuția, la toate capitolele.

Și e suficient să ne oprim asupra culturii, unde acest fapt se vede foarte clar. Într-un editorial din „România literară” (nr. 45/30 oct. 2015), Nicolae Manolescu făcea o analiză a stării actuale a literaturii române pornind de la observația lui Albert Thibaudet că „literatura epocilor revoluționare nu reprezintă aproape niciodată și o revoluție literară”, comparând situația literaturii franceze de după 1789 cu aceea a literaturii române de după 1989. Raportul dintre revoluție și literatură l-a dus la concluzia că literatura ieșită dintr-o revoluție nu mai este una revoluționară. Dimpotrivă, spun eu, este o involuție. Și analizează starea precară a scriitorului de azi, soarta editurilor, a tirajelor, teatrul minimalist, jurnalismul ieftin care s-a transformat în literatură, răul adus de mass-media, de internet și televiziuni, care au omorât literatura bună, stilul cu adevărat literar. Iar cititorii s-au rărit, fiindcă 93, 5 la sută din populația Românei nu cumpără nici măcar o carte pe an! Scriitorul de azi își scoate singur cărțile, și nu mai este respectat. Decăderea ilustrează lipsa de identitate a țării. Nici un poet post-decembrist nu se poate compara cu poeți ca Nichita Stănescu sau Marin Sorescu. Deși majoritatea scriitorilor comuniști au fost înregimentați, cum am demonstrat în Istoria literaturii neînregimentate, totuși ei sunt mai buni condeieri decât mulți dintre scriitorii neînregimentați de azi. Și lucrurile stau la fel în toate artele. Se pot compara dramaturgi ca Horia Gârbea sau Lucia Verona, supranumiți „Pantalone și Colombina”, cu Theodor Mazilu sau Camil Petrescu? Sau ce pictor de azi, din mii de pictori ai Românei, se poate compara cu un Corneliu Baba sau Constantin Piliuță? Nu mai vorbesc de cinematografie, unde constatăm o involuție totală. Noul val este o umbră palidă față de filmele lui Sergiu Nicolaescu, Dan Pița, Mircea Veroiu, Doru Năstase sau Dinu Cocea.

Am revăzut recent Iancu Jianu, unde Adrian Pintea face un rol memorabil. E uluitor momentul când Iancu Jianu stă într-o cârciumă singur la o masă, în timp ce la două mese lungi se află, față în față, țărni români, haiduci, cu arnăuți. Primii cântă o baladă haiducească, fapt care îi deranjează pe soldații fanarioți. Și se produce o încăierare cumplită, ca în Răpirea fecioarelor. O revoltă, nu alta, cu strigăte de moarte. Dar Iancu Jianu nici nu tresaltă. El stă cu spatele la toată această mascaradă. E atitudinea unui erou român față de revoluție. E chiar scârba la care a ajuns după ce a luptat și s-a sacrificat pentru dreptate. Pentru ce și pentru cine a luptat Iancu Jianu? Pentru îmbuibații de la masa unor boieri ca banul Andronache (George Constantin) sau pentru acești haiduci plini de „mânie proletară”? Pribegia lui Iancu Jancu seamănă cu pribegia lui Mihai Viteazul după bătălia de la Mirăslău. Adrian Pintea realizează aici portretul unui rebel romantic. Asemenea realizări sunt unice, atitudini semnificative pentru istoria Românei, realizate când? În epoca cenzurii! Cine a mai realizat așa ceva? Azi se fac filme minimaliste, umbre palide, rușini pentru ceea ce înseamnă talentul românesc, cu cineaști compromiși, anti-români, bolnavi după premii politice, incapabili să realizeze un film istoric sau o ecranizare!

Involuția este alarmantă. Revoluția nu a dat nici un film notabil. A dat o comedie, A fost sau nu a fost?, a lui Porumboiu, un regizor care parcă a dispărut în neant. Opera regizorilor post-decembriști e aproape nulă, iar un actor ca Ion Fiscuteanu a fost compromis de un film penibil, opera unui regizor fără talent. Puse pe balanță, filmele epocii comuniste atârnă greu. Libertatea le-a adus noului val doar denudarea. Așa cum în teatru un anume Hausvater i-a dezbrăcat pe actorii de la Teatrul Odeon în fundul gol pe scenă. Imaginați-vă un Florin Zamfirescu fără chiloți vorbind despre miracolul revoluției! Marile „valori” ale epocii post-decembriste sunt între Șobolanii roșii și Babardeală cu bucluc, filme crazy, handicapate, o rușine inimaginabilă, o involuție strigătoare la cer! Revoluția a schimbat umorul cu bășcălia, a dat amploare limbajului lubric, fuckyou-cist. Și totul sub aripa unei puteri oarbe, fără cultură, care a dus la dispariția elitelor culturale.

O țară fără elite culturale e mediocră. Literatura și marea artă sunt produsul elitelor culturale. Azi valorile sunt desconsiderate fiindcă nivelul valoric depinde de nivelul moral al societății, azi total compromis, căci societatea s-a divizat radical între corupți, cu apariția de miliardari și milionari, și marea masă, aflată în sărăcie. Regele stă cu minciuna la masă. Să nu uităm că unul dintre candidații la președinție, umflat cu pompa ca posibilul președinte ales al țării, cu un cap de hipopotam, pe când era președinte al Camerei Deputaților, a votat pentru Autonomia Ținutului secuiesc. Ne-a salvat Senatul. Iar azi el stă la toartă cu Viktor Orban. Oare de ce acesta a anunțat că am intrat în Schengen? Ce mai pun la cale? Ce va urma? Ce alte minciuni? Ce alte trădări? Se pare însă că partidelor de gașcă de la putere, care se credeau nemuritoare, le-a sunat ceasul. Ca și Dulapului de la Cotroceni. Întotdeauna poporul s-a arătat mai orientat decât clasa politică și sondajele ei. Mereu el a arătat că e nevoie de o schimbare radicală. A venit ea oare? Să-i salutăm pe tineri și diaspora. Scepticii „analiști politici” să dispară odată cu predicatorii „gâzi”, care se îneacă în grăsimi, de la televiziuni!

Oricine vede că așa ceva nu se mai poate, că incompetența a depășit orice măsură! Sărăcia a înlocuit total clasa de mijloc, ea este cartea de vizită a involuției în care ne aflăm. O oboseală imensă a pus stăpânire pe voința de schimbare. Cum e posibil ca 5,4 milioane de români să plece din țară? Și cum mai poate fi salvată România dacă datoria imensă a îngropat țara? Breslele, uniunile de creație, din simboluri ale culturii, din călăuze spirituale ale neamului s-au transformat în găști, așa cum un dictator s-a transformat în sute de dictatori. Revoluția s-a transformat în involuție. Dovadă că decenii întregi viitorul a fost în ceață, evadarea din involuție părea doar utopică. Numai scriitorii și artiștii utopiști pot supraviețui, dar aceștia sunt puțini. Ca să nu fie și ei striviți, e nevoie ca noua clasă politică să fie culturală, să se termine cu semianalfabeții cu internet ca Iohannis, Ciolacu și Ciucă, repetenți în toate, care au transformat bruma de democrație în democratură. Dă, Doamne, să nu mă înșel, spiritul proaspăt al revoluției din decembrie să renască!

Tehnofobia lui Platon…

Data: 1 decembrie 2024 by Grid Modorcea

Oare dacă te cheamă Platon, ai asigurată celebritatea? Important e să impui un nume, nu să-l iei de-a gata, consacrat. Dar ce greu e să impui un nume! Dacă ți se dă prin naștere un nume faimos, ca Platon sau Socrate, bătălia cu viața e pe jumătate rezolvată. Însă și reciproca e valabilă. A te naște cu un nume consacrat, e grea povară. Dar iată că Obie Platon (n. Iași, 1987), un tânăr artist plastic, se bate cu tradiția. El este un talent solid, putenic, în contrast cu aspectul lui delicat și jovial (ca jocul dintre Obie și Oblio). Talentul său puternic nu are nevoie de proptele. Sigur, cu numele de Platon e mai ușor să defilezi în peisaj. Cel puțin pentru mine, când aud de Platon, mă închin în fața celui mai mare filosof al antichității și chiar al tuturor timpurilor (ceilalți filosofi ai lumii mi se par note de subsol la Opera lui Platon). Și mă întreb, văzând actuala expoziție a lui Obie, Metus Machina, de la Galeria Kulterra, oare ce ar zice Platon, filosoful antichității, despre ea? Sigur, n-ar înțelege ce sunt mașinăriile care invadează imagnile și sufocă omul, dar s-ar opri la Solaria, un fel de dinozaur care pare rupt din alegoria peșterii lui Platon, un fel de Godzila, ieșită dintr-un gigantic sloi de gheață, care amintește de era glaciară, și se întreabă unde a văzut Obie un asemenea monstru? Poate în vis. Sau a fost infleunțat de filmele americane, zicem noi, fiindcă există în expoziție și un persoanj dintr-un celebru film Home Alone, al cărui cap este prins într-o capsulă. Dar de ce este atât de înfricoșat? Peste tot, imagini ale unor ființe în stare de spaimă, de alarmă. Relația omului cu tehnologia te înfioară. O lăcustă gigantică se luptă să scape din lanțurile care o încătușează. Și ce e spațiul și timpul, cum se dilată și contractă, cum distrug ființa!

Platon filosoful se bucură poate când vede tabloul Mother Nature, întrunchipată de un cap arborescent de femeie care își astupă cu palma ochiul drept. Ne vede doar cu un ochi, cu ochiul stâng, exact ca Odin. Știa Platon de Odin? Dar Obie știe. Știe că Odin și-a scos un ochi, ochiul drept, să nu mai vadă lumea în care trăim. Mama Natura nu are nevoie de doi ochi ca să vadă tehnofobia, infernul digitalizat în care trăim. N-am reușit prin nimic să evadăm. Și Obie ne îngroapă în mașinării dezumanizatoare, prezentate cu un mare har artistic. Ba realizează și un gigantic tablou de fundal, circa 3/2 metri numit Factory, care pare o ilustrație la filmul Metropolis al lui Fritz Lang. Sau la super filmul Total Recall cu Colin Farrell. O masă de oameni stă îngrozită sub o gigantică mașinărie de tăiat capete. E poate o replică la celebra Factory a lui Andy Warhol, considerat Picasso al Americii. Cu Platon alături, expoziția lui Obie pare mult mai interesantă și originală. Dacă îl duci în America, Obie are sute de concurenți, fie în galerii, fie pe ecrane, mai ales în filmele SF, unde tema tehnofobiei este prioritară. Dar aici, arta vizionară a lui Obie nu are concurență. Este unică.

L-am remarcat pe acest magician al artei, la MoBU, primul Târg internațional de artă lansat de Kulterra, era și acolo unic, inconfundabil. Încă nu apăruse tehnofobia, dar viziunile aocaliptoice existau și îi izolau penelul. Te uimeau portretele la concurență cu Archimboldo, peisajele humanoide, sofisticate, ca și seria de dualități, totul la limita fatnasticului mitologic. La MoBU, m-a șocat varietatea și forța imaginilor care îmbinau tendințele de construcție și deconstrucție, pe varii teme. Și-a lansat acolo și un album formidabil Paintings, despre care am scris anterior, în cartea Vizitatorul, unde prezint istoria artei ca un roman, album în care își expune, în capitole distincte, o originală dystopie, în stilul surrealiștilor, apropiindu-l de Victor Brauner și Salvador Dali. Actuala expoziție, care îl are în titlu pe Metus, o personificare a terorii în mitologia romană și greacă, un fel de replică la celebra soluție dramatică „deus ex-machina”, din piesele lui Eschil și Sofocle, nu diferă ca stil, modalitatea de abordare a desenului și culorii este aceeași, diferă doar tema. Imaginați-vă un Bosch adus în actualitate, cu o vocație deconstructivistă, dar având aceeași temă, frica, spaima, angloasele, panica, infernul.

Viziunea poate fi apropiată și de teatrul cruzimii lui Antonin Artaud. În loc de spectre medievale, specte moderne, tehnologii, varii mașinării, de la mașina de tocat carne la sofisticate asamblaje digitale și SF. Numai în filmele SF mai există o asemenea vizune apocaliptică. Obie nu ne oferă nici o soluție, încă nu a descoperit utopia mea Civitas Innocentiae, el doar arată ce însemană tehnofobia, frica de invazia mașinăriilor care au invadat viața omului modern. Forța vizionară, prin fantezia de cuprindere monumentală a lumii în sofisticată expresie artistică, plină de vrajă și simbol, mă face să-l consider pe Obie Platon un Bosch al artei plastice românești. Vă îndemn din inimă să vizitați această deosebită expoziție.

Panonia – o vatră a etnogenezei românești.Teoria istoricului Stelian Brezeanu

Data: 1 decembrie 2024 by Ionuț Țene

Panonia este un teritoriu cu pământ mănos, extrem de bogat, cu pășuni grase și udat de ape mari pline de pești care oferă un loc propice vieții pastorale și agricole. Înainte de cucerirea romană aici trăiau triburile dacilor sub stăpânirea lui Burebista sau Decebal. În vremea imperiului roman Panonia a fost o provincie puternic romanizată, dar după retragerea aureliană carpo-dacii au venit în vestul Transilvaniei și în ținuturile dintre Tisa și Dunăre. Există o opinie istoriografică că de la carpo-daci ar veni denumirea munților Carpați. În acea perioadă, „panonii” devin sinonimi cu o populație autohtonă daco-romană, care au trăit în pace și prosperitate până la cucerirea lui Attila, conducătorul hunilor. Despre ei au scris cronicarii bizantini. La mijlocul secolul V retorul și istoricul grec Priscus din Panion este trimis de împăratul bizantin Teodosius al II-lea în vizită la curtea regelui Attila, aflată undeva la o zi de mers după trecerea Dunării spre Panonia. El ne lasă o descriere impresionantă despre „ausoni”, un popor de localnici latinofoni care au rămas în fosta provincie Dacia și în Panonia după retragerea imperiului roman din aceste ținuturi. Ei erau majoritari în aceste ținuturi. Conform istoricilor antici, ausonii vorbeau o limbă pre-latină. Priscus remarcă în drumul spre curtea lui Attila asemănarea limbii dacilor localnici cu cea a romanilor, sesizând însă și diferenţele. Grecul își formează astfel o opinie personală, faptul că dacii vorbeau o pre-latină asemănătoare cu limba ausonilor. Putem considera că ausonii sunt primii stră-români, popor nou format din amestecul triburilor traco-dace cu populații ale civilizației romane. Această populație localnică latinofonă a trăit în Panonia și după înfrângerea hunilor la Câmpiile Catalunice (451). Putem considera că daco-romanii au devenit populația majoritară în Panonia până la sfârșitul secolului IX, acest ținut dintre Tisa și Dunăre fiind unul dintre leagănele etnogenezei românești. Sigur că prin secolul VII aici au apărut populații slavo-bulgare, dar putem considera că populația localnică, de daco-romani era majoritară până la venirea triburilor maghiare conduse de ducele Arpad. Un istoric român Theodor Capidan din prima jumătate a secolului XX a studiat toponomia și în general numele localităților din jurul lacului Balaton, acestea în marea majoritate au o rădăcină semantică românească. De altfel, împrejurimile lacului Balaton sunt o vatră a etnogenezei românești din Panonia, conform istoricului român.

La venirea triburilor maghiare în Panonia (896), vechile cronici spun că actualul teritoriu al Ungariei era locuit de slavi, bulgari şi de o populaţie, care a iscat numeroase controverse istoriografice, populație numită „păstori ai romanilor”. Istoricii români susțin că este vorba de populaţii romanice localnice. Un istoric antic de origine greacă Zosimos, care a trăit la Constantinopol și a scris celebra sa operă „Historia Nova” descrie declinul imperiului roman, în jurul anului 500 d.Hr. spunând că Teodosie I, împărat între 379 și 395, i-a respins pe huni, skir și carpodaci. Potrivit cronicarului Eutropius, care a trăit în jurul anilor 340–390, un număr mare de federați au fost așezați în zonele de graniță. Mențiunea lui Zosimos despre carpodaci pentru sfârșitul secolului al IV-lea este ultima. Ei apar posibil în istorie doar apoi cu numele de „ausoni” sau „valahi”. Deci carpodacii erau deja localnici în Panonia, care vor deveni celebri „ausoni” în descrierea lui Priscus în vizita sa la curtea regelui Attila. „După ce însă fiii lui Attila au pierit aproape cu toții, împreună cu poporul scitic, în războiul Crumbelt, Pannonia a trăit zece ani fără de rege, rămânând în ea numai străinii: Sclavii, Grecii, Teutonii, Messianii și Vlahii, care, în timpul vieții lui Attila, îi serveau ca robi”, scria cronicarul maghiar Simon de Keza în secolul XIII. Chiar și istoricii maghiari la începuturi recunoșteau că românii sub diversele lor denumiri vechi trăiau în Panonia, după prăbușirea imperiului hun. Se remarcă un fenomen de aculturație interesant.

Sublinez că particula latină „ac” a creat multe bătăi istoricilor de-a lungul timpului într-un text de cronică medievală maghiară. Expresia citată ce utiliza conjuncţia „ac” nu cu rol copulativ, ci explicativ, deci nu „şi” ci „deci”, prin urmare textul cronicarului maghiar Anonymus ar suna așa tradus „slavi, bulgari şi valahi adică păstori ai românilor”, iar altă traducere cu „și” ar fi astfel: „slavi, bulgari şi valahi și păstori ai românilor”. Se observă cum două modeste părţi de vorbire, conjuncţiile „şi” şi „deci” (et sau ac) au o contribuţie hotărâtoare la interpretarea textului. „Quam terram habitarent Sclauij, Bulgarij et Blachij ac pastores Romanorum…” scria cronicarul maghiar de la curtea Regelui Bela al II-lea în secolul al XII-lea în lucrarea sa „Gesta Hungarorum”, care se traduce astfel: „Pe care pământ locuesc Slavi, Bulgari și Vlachi …și păstorii Romanilor…” Acel „și” sau „deci” lasă impresia existenței înaintea năvălirii triburilor maghiare în Panonia a două tipuri de populații romanice: valahii autohtoni proveniți din triburile dacice romanizate și „păstorii romanilor”, care prin transhumanță au venit din zona Alpilor, din Raeția sau mai de de la sud din Alpii Dinarici sau Haemus. Aceste două populații traco-romane: valahii și ”păstorii romanilor” controlau Panonia când a descălecat Arpad venit din nordul Mării Negre. „Că această ţară o locuiesc slavii, bulgarii şi blachii, adică păstorii romanilor. Fiindcă, după moartea lui Attila, pământul Pannoniei romanii îi ziceau că este păşune, fiindcă turmele lor păşteau în ţara Pannoniei. Şi cu drept cuvânt se spunea că pământul Pannoniei ar fi păşunile romanilor, fiindcă şi acum romanii pasc pe moşiile Ungariei”, arăta Annonymus. Inclusiv alt cronicar maghiar Simon de Keza, precum şi cronica rusească a lui Nestor fac referire la stră-românii din Panonia. „Se apucară (n.n.- ungurii) să lupte cu valahii şi cu slavii care locuiau acele ţări”, se arată în respectiva cronică. tot la Anonymus, dar şi în alte jurnale de călătorie medievale, se vorbeşte despre „păstorii romanilor” sau de „romani” alungaţi de maghiari din Pannonia, Anonymus povestind o întâmplare prin care o garnizoană „romană” era alungată din castrul „Beszprem”, situat undeva în vestul Pannoniei. „A patra zi însă au ajus la fortăreţa Bezprem. Atunci Usubu şi Eusee, orânduindu-şi armata împotriva soldaţilor romani ce păzeau fortăreaţa Bezprem, au început să lupte cu îndârjire”, se arată în cronica lui Anonymus. Enigmaticii „romani” sau „păstori ai romanilor”, despre care se vorbea la aproape 500 de ani de la căderea Imperiului Roman de Apus, au declanşat dispute în rândul istoricilor. „Et mortuo iloo (Attila) preocupassent Romani principes terram Panonie…”, romanii, adică, au venit în Panonia după moarta lui Attila. „…Panoni autem, qui inhabitatabant tunc panoniam, omnes erans pastores romanorum…” Anonymus certifică astfel că Arpad, când a venit în Panonia s-a întâlnit cu urmașii hunilor și vlahii (blachi). „Mai rămăseseră dintre Huni trei mii de bărbați, care au scăpat cu fuga din războiul Crimildin și care, temându-se de popoarele din Apus, au rămas tot timpul în câmpia de la Chigla, până în vremea lui Arpad. Aceștia aici nu s-au chemat Huni, ci Zaculi (Secui). Căci acești Zaculi sunt rămășițe ale hunilor care, când au aflat că Ungurii se întorc din nou în Pannonia, le-au ieșit în cale, când se întorceau, în Ruthenia și, după ce au cucerit împreună Pannonia, au dobândit o parte din aceasta, însă nu în câmpia Pannoniei, ci, vecini cu Blackii (românii), au avut aceeași soartă în munți. De aceea, amestecându-se cu Blackii, se spune că se folosesc de literele lor”. Asistăm la o fenomenologie de aculturație etnică. Ungurii au fost puțini la venirea în Panonia, circa 150 mii, conform unor istorici maghiari, posibil ca ei etnic, mai ales după înfrângerea catastrofală de la Lechfeld din 955 să se fi contropit în masa localnicilor. În acest context complex, majoritatea istoricilor români, dar şi unii germani şi chiar maghiari sunt de părere că „păstorii romanilor” şi „romanii” de pe teritoriul Pannoniei erau populaţii stră-româneşti care convieţuiau cu slavii şi migraseră după retragerea aureliană în aceste zone mai ferite ale imperiului până la invazia hunilor şi mai apoi a avarilor. Anonymus le spune „blacki” adică „vlahi”, termen german preluat şi de slavi şi unguri sub forma „olahi”, atribuit populaţiilor româneşti.

Unul dintre cei mai importanți istorici români medieviști și bizantinologi, Stelian Brezeanu în cărțile sale publicate imediat după revoluția din decembrie 1989 susține o teorie interesantă despre etnogeneza românească din Panonia și conexiunea valahilor cu acei „păstori ai romanilor” pe care i-a întâlnit ducele Arpad la venirea în Panonia, la sfârșitul secolului IX. Teoria istoricului român s-a cristalizat în mai multe cărți și studii, nu neapărat imperativ, ci extrasă din cercetările sale exhaustive și scrise cu acribie. „Originea și continuitatea românilor. Arheologie și tradiție istorică” (în colaborare cu L. Bârzu), București, 1991 (Premiul Academiei Române), „Romanitatea orientală în evul mediu. De la cetățenii romani la națiunea medievală”, București, 1999 și „Identități și solidarități medievale. Controverse istorice”, Editura Corint, București, 2002. Stelian Brezeanu a fost un istoric poliglot și longeviv profesor de istorie medievală la Universitatea din București, recunoscut academic pe plan european. În studiile sale istoricul a clarificat termenele de vlahi și „păstori ai romanilor” din cronicile maghiare. El spune clar că particula latină „ac” se referă la o subliniere a etnicității valahilor ca „păstori ai romanilor”, în textul lui Anonymus și Simon de Keza El respinge teoria istoriografică maghiară că „păstorii romanilor” ar fi o populație latină occidentală din imperiul carolingian sau o referire la o ocupație pastorală a supușilor împăratului bizantin. Chiar și în această ultimă interpretare se știe că termenul de valah era identificat în cronicile bizantine cu funcția socială de păstori. Deci „păstorii romanilor” din Bizanț erau de fapt tot valahi. În interpretarea lui Stelian Brezeanu tocmai alăturarea termenului de valah cu cel de „păstor al romanilor” are un caracter de subliniere a etnicității acestora, în corelație cu funcția și atribuția socială a ocupației, aceea de păstori. De fapt Anonymus și Simon de Keza subliniază etnicitatea și ocupația acestor locuitori autohtoni ai Panoniei, care sunt valahi și „păstori ai romanilor” în același timp. Deci în interpretarea cronicilor medievale maghiare putem afirma documentat că Panonia la venirea triburilor conduse de Arpad era un ținut preponderent valah, în care localnici se ocupau cu păstoritul ca ”păstori ai romanilor”. Această populație localnică majoritară a reușit să asimileze pe slavi și bulgari, dar a fost dislocată de năvălirea maghiarilor în Panonia. Și în această ocupare a Panoniei valahilor, istoricul Stelian Brezeanu vine cu o teorie interesantă. Regii maghiari după două secole de la cucerirea Panoniei, ca să-și justifice ideologic stăpânirea susțineau prin istoricii de curte ca Anonymus sau Simon de Keza – că triburile lui Arpad au cucerit Panonia ca să recupereze vechea stăpânire a strămoșului lor „totemic” Attila, dintre Dunăre și Tisa. Regii maghiari își inventează evident o genealogie hunică și o descendență din Attila pentru a justifica stăpânirea prin forță, răpind de la populația localnică stră-română, acest teritoriu panonic. Crearea legendei originii hunice a maghiarilor și a liniei dinastice de la Attila la Arpad a regilor maghiari reprezintă o justificare ideologică a cuceririi unui teritoriu – Panonia luat cu forța de la autohtonii daco-romani latinofoni. Regii maghiari au simțit nevoia să-și justifice astfel stăpânirea Panoniei răpite de la carpi, ausoni, valahi și „păstorii romanilor”.

Arpad și regii maghiari au considerat Panonia cucerită de la valahi ca o recuperare și o moștenire de la Attila și huni. Cronicarii de curte au simțit necesitatea ca să justifice astfel cucerirea unui teritoriu al valahilor și al „păstorilor romanilor”. Contrastul vine atunci când Tuhutum vrea să cucerească țara unui „dux Balchorum” din Ardeal și nu s-a lăsat impresionat de Arpad. Este credibilă interpretarea lui Stelian Brezeanu privind atacul lui Tuhutum asupra lui Gelu românul. Ducele Tuhutum, care era un apropiat de Arpad, îi cere conducătorului maghiar dreptul de a cuceri pentru el „Țara lui Gelu”. Stelian Brezeanu consideră că Panonia era cucerită de Arpad ca parte a moștenirii legendare a hunilor și a regelui Attila, ca o recuperare ideologică a vechilor ținuturi, dar însă Transilvania nu făcea parte din cucerirea istorică a imperiului hun. Așa că Tuhutum doar astfel a putut cere lui Arpad să cucerească pentru el ducatul lui Gelu, pentru că acesta nu făcea parte din imaginarul moștenirii imperiale asupra hunilor lui Attila. Gelu românul este înfrânt de Tuhutum, devenind stăpânul țării Ardealului, care de la începuturi a fost altceva decât regatul regilor maghiari, nefăcând parte din proiecția canonică a mitului hunic. Prin cucerirea lui Arpad a Panoniei și a unei părți a Transilvaniei de către Tuhutum romanitatea panonică se frânge, creându-se o cezură etnică între românii din Transilvania și cei de dincolo de Tisa și lacul Balaton, care se retrag înspre Alpii austrieci și Alpii Dinarici. Românitatea panonică dispare astfel la presiunea regilor Ungariei, rămânând doar toponimele inventariate de Capidan în jurul lacului Balaton, iar dincoace în Ardeal se dezvoltă liber o românitate care era eliberată de mitul imperial hunic al lui Attila. La acestea aș putea adăuga și faptul că nobilimea maghiară ardeleană nu a achiesat la restaurarea moștenirii lui Attila în Transilvania. Astfel, Panonia a rămas în imaginarul românesc un arhetip al unei etnogeneze din vremurile când vlahii și „păstorii romanilor” hălăduiau liberi prin pășunile bogate de pe malurile Tisei și lacului Balaton până la venirea triburilor maghiare conduse de Arpad.