Aureola marelui Voievod Mircea cel Bătrân

Ţara Românească – Prinţesa regală a Daciei Mari, era prin Vatra ei, un tărâm al tradiţiei, al frumosului, al credinţei, al omeniei, al artei, al ctitoriilor voievodale, al monahismului, al sihăstriei, al eroismului, al martiriului, al dorului, al dorinţei, al demnităţii, al legendei, al doinei, al curgerii spre izvoarele primare, al identităţii, al bunăvoinţei, al răbdării, al dragostei de Dumnezeu şi al iubirii de Neam, cu un popor trăitor întru dreptate, zămislitor de istorie, de cultură şi libertate, întruchipat într-o orânduire firească şi binecuvântată de Mântuitorul Hristos, de Fecioara şi Sfinţii lor. Primul Mare CAVALER creştin al întregii Europe a veacului al XIV-lea a fost valahul Mircea cel Bătrân. Atributul de Bătrân are de fapt semnificaţia de înţelept. În Pantheonul Daciei Mari, la care a fost mare ctitor, îl întâlnim sub diferite nume celebre: Mircea, fiul lui Radu I şi al Doamnei Calinichia, Mircea I, Mircea cel Mare, Mircea Basarab, Mircea cel Bătrân, Mircea Cozianul. („Revista pentru Istorie, Arheologie şi Filologie”, vol.XIV, Bucureşti, 1913, p. 84)

Mircea cel Mare a luat sceptrul domniei la vârsta de 28 de ani, în plină maturitate, tinereţe, frumuseţe, armonie, gândire, dreaptă măsură, curaj, credinţă şi voinţă.

Tatăl său Radu I (1377-1385) a fost asociat la domnie cu fratele său Vlaicu. Radu I l-a înfrânt zdrobitor pe regele maghiar Ludovic I d’Anjou, reuşind să recucerească Cetatea Severinului. Dan I (1385-1386), fiul lui Radu I a domnit puţină vreme alături de fratele său Mircea şi asemeni tatălui său în lupta cu ungurii a recucerit Cetatea Mihald, remarcându-se şi împotriva bulgarilor conduşi de ţarul Şisman, dar a căzut ca mare erou şi martir pe câmpul de luptă.

După moartea fratelui său Dan I, la 23 Septembrie 1386, Mircea Basarab urcă în scaunul domniei Ţării Româneşti pentru trei decenii, încununaţi de înfăptuiri măreţe.

În 1386, anul urcării pe tron a lui Mircea cel Bătrân, Sigismund de Luxemburg se aşeza pe tronul Ungariei, iar ducele Lituaniei Vladislav Iagello, pe cel al Poloniei. Cum maghiarul asemeni înaintaşilor săi râvnea Ţara Românească, Mircea s-a aliat cu polonul. La această alianţă a aderat şi Petru Muşat al Moldovei.

Cronicarul otoman Leunclavis îl aprecia ca pe un „Principe între creştini cel mai viteaz şi cel mai ager.” (c.f. Arhimandrit Gamaliil Vaida, stareţul Sf. Mînăstiri Cozia şi exarhul Sf. Mînăstiri din Eparhia Rîmnicului şi Argeşului, Mînăstirea Cozia, Vestita Ctitorie a lui Mircea Voievod Cel Mare, 600 de ani de existenţă, Tipărită cu binecuvântarea P.S. Gherasim Episcopul Rîmnicului şi Argeşului, 1986, p. 17)

După primele cuceriri musulmane în Asia din anul 1299, pericolul otoman s-a intensificat asupra lumii creştine mai ales după anul 1326, prin invazia în Anatolia şi Balcani, râvnind mai ales spre ţările dunărene fără ca Bizanţul să poată interveni.

Bătălia de la Kosovopolje – Câmpia Mierlei din iunie 1389, a adus înfrângerea sârbilor, ajutaţi de un corp de oaste valah şi victoria turcilor fără sultanul Murad I care a fost ucis în timpul luptei. Firuz-bei, un vestit comandant otoman a declanşat o campanie de pradă în Ţara Românească, către jumătatea anului 1389. În faţa acestei situaţii Mircea cel Bătrân şi-a organizat „oastea cea mare” întărindu-şi sistemul de cetăţi de-a lungul Dunării, încheind la Braşov şi un tratat cu Sigismund al Ungariei în primăvara anului 1395, împotriva otomanilor.

Răsunătoarea victorie a lui Mircea cel Bătrân de la Rovine

Invaziile otomane s-au întins înspre Europa, cuceririle lor părând ca un Potop care se revarsă şi acoperă pămâturile lumii, dar, înaintarea lor s-a oprit la Dunăre, izbindu-se de brava oştire română. Mircea în fruntea boierilor şi a vitejilor săi ţărani şi-a pregătit armata, şi mai întâi, „cu multă grijă, arată Laonic Chalcocondil, şi-a pus la adăpost în muntele Braşovului femeile şi copiii ţării.” (cf. Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2002, p. 89)

Voievodul valah a adoptat apoi tactica de hărţuire, slăbind şi descumpănind duşmanul. Natura îi era ca o soră geamănă. Când a considerat că turcii sunt aprig înspăimântaţi a ales locul potrivit pentru el, la Rovine şi le-a dat lovitura de graţie.

Neagu Djuvara tulbură puţin apele şi încurcă cu talazurile sale cumanice măreaţa victorie a lui Mircea cel Mare. El crede că la Rovine au fost două bătălii, în 24 Octombrie 1394 şi în 17 Mai 1395. Ceea ce raţional nu se putea fiindcă turcii cu toată insistenţa noastră strategică n-ar fi acceptat acelaşi loc pentru a se repeta acelaşi dezastru. Prima luptă o consideră izbânda românilor, dar cu a doua cade şi el în şanţuri (Rovine…), „în care Mircea, cu toate că a primit ajutor de la regele Sigismund al Ungariei, e învins.” (Neagu Djuvara, O Scurtă Istorie a Românilor povestită celor tineri. Ed. Humanitas, Bucureşti, 2007, p. 88)

Biruinţa de la 17 Mai 1395 a viteazului Domn Mircea cel Mare, de la Rovine a fost prin curaj, tenacitate, tactică, strategie şi victorie, de amploarea celebrelor bătălii istorice, precum cea a reginei messageţilor Tomyris (sec. VI, î.d.Hr.), de la fluviul Sîr Daria (529 î.d.Hr.) împotriva cotropitorului persan Cirus cel Mare (576-529 î.d.Hr.), pe care l-a ucis în luptă; a lui Dromichaites (sec. IV-III î.d. Hr.), împotiva regelui Traciei Lysimach, vărul său pe care l-a luat prizonier (300 î.d. Hr.); a lui Alexandru Macedon (356-323 î.d.Hr.), contra lui Darius al III-lea al perşilor, de la Gaugamela (331 î.d.Hr.); a lui Constantin cel Mare (306-337 d.Hr.) de la Pons Milvius – Podul Vulturului din 312 d.Hr.), asupra împăratului păgân Maxenţiu; a generalului Belizarie (504-565), biruitorul vandalilor, ostrogoţilor şi perşilor; a Fecioarei Maria – Fecioara-luptătoare din anul 626 de la Cetatea Blachernae asupra avarilor ce voiau să cucerească Cetatea lui Constantin cel Mare, în vremea împăratului Heraklios (610-641). „Haganul văzuse, în timpul luptei, <<o Femeie, frumos înveşmântată, alergând singură la ziduri>>. (Chronicon Paschale, ed. Bonn, I, p. 725). Pisides, diaconul Catedralei Sfânta Sofia, martorul acelui timp vede, „Mâna făcătoare de minuni a Precistei în acea biruinţă. Corăbiile dînsa le-a scufundat, hărăzind barbarilor drept locuinţă <<adîncurile mării>>”. (Bellum Avaricum, ed. Bonn, v. 456); a lui Ştefan cel Mare (1457-1504) de la Podul Înalt – Vaslui (1475), asupra lui Mahomed al II-lea cuceritorul Constantinopolului; a lui Mihai Voievod Viteazul (1593-1601) de la Călugăreni 1595, asupra armatei lui Sinan Paşa; a generalului Bonaparte de la Arcole (1796), împotriva austriecilor lui Alvinczy; ori a împăratului Napoleon I (1804-1814/ 1815) de la Austerlitz (1805) contra armatelor ruse şi austriece; sau cu cea a bravilor noştri generali şi ostaşi din 1917, la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz.

Baiazid în sinea lui îl admira pe Mircea cel Mare, dar faptul că putea frânge iureşul cuceririlor sale înspre Apus, a încercat să-l înlăture din cale, trecând Dunărea în anul 1395 şi prădând de o parte şi de alta. „Mircea îşi adună oştile bine alcătuite, trimiţând în munţi pe toţi cei ce nu puteau lupta alături de el, începând să-l urmărească pas cu pas pe Baiazid. Voievodul era favorizat în acţiunea lui de codrii seculari existenţi peste tot în acea vreme, făcându-le viaţa grea turcilor care le ieşeau în cale, reuşind să facă un coşmar din viaţa acelor trupe…” (Dan Lucinescu, Sfârşit întunecat de Ev. Căderea Imperiului Bizantin, Ed. Siaj, 2012, p. 74)

Hărţuit, zdrenţuit, fărâmiţat zi şi noapte fără răgaz Baiazid şi-a pierdut parte din oaste, parte din comandanţi, parte din flamurile verzi, parte din curaj, dar ambiţia nu l-a lăsat până nu a ajuns de fapt în locul pregătit cu multă răbdare de Mircea cel Mare. Jertfa de eroi şi martiri a Domnului valah a fost destul de mare, dar curată. O cronică bulgară relatând bătălia victorioasă a românilor, afirma că, „râul ce străbătea câmpul de bătălie, curgea roşu de sângele ce ieşea din mulţimea trupurilor căzute.” (cf. Florin Constantiniu, O istorie sinceră…, op. cit., p. 89)

„Acel<<Cavaler de al Credinţei>>, după expresia poetului Grigore Alexandrescu, Mircea << e întîi luptătorul pentru creştinătate, cel ce se află de santinelă în postul cel mai înaintat al Europiei…>>, pe care faptele lui şi eminesciana pană de aur l-au înveşnicit în cunoscuta poezie <<Scrisoarea a III-a>>”. (Arhimandrit Gamaliil Vaida, Mînăstirea Cozia, Vestita Ctitorie…, op. cit., p. 6)

Ecoul legendar al Victoriei de la Rovine l-a inspirat pe marele poet/ profet al nostru, Mihail Eminescu, să-i închine lui Mircea cel Bătrân celebra odă, SCRISOAREA III.

Mihail Eminescu, geniul nostru valah care citise toate operele importante de la Facerea lumii până la vremea profeţiei sale, inclusiv „Istoria creşterii şi descreşterii Porţii Otomane”, scrisă de prinţul-cărturar-academician Dimitrie Cantemir, ştia caracterul turcilor şi faptul că ei adorau deopotrivă pe profetul Mahomed şi drapelul lui verde vegheat de Semilună. La fel de bine ştia că Semiluna – simbolul atotputerniciei lor vremelnice nu este o Lună plină, de împlinire, şi deci visul de supunere a tuturor statelor creştine ori necreştine rămânea sub semnul întrebării ?

Hărăzit de Mântuitorul HRISTOS, de Crăiasa MARIA-VLAHERNA-CARPATINA şi de Duhul Străbunilor daci, Mihail Eminescu are o clarviziune profetică asupra momentului-fenomen care a fost în urmă cu aproape şase secole – Biruinţa de la Rovine. Îl ruga pe Bunul Dumnezeu, în tratatul său filosofico-teologic Sărmanul Dionis, să prisosească harul Duhului Sfânt asupra sa pentru a putea să iasă din spaţiu şi timp, prin cunoaşterea revelaţiei divine, ca să vadă vremea lui Mircea cel Mare şi pe cea a lui Alexandru cel Bun, „coborând în infinitatea sufletului meu până în acea fază a emanaţiunii lui”. (Eminescu, Opere, II. Proză…, Coord., acad. Mihai Cimpoi, Ed. „Gunivas”, Chişinău – Republica Moldova, 2008, p. 60).

Poetul a analizat fiecare clipă, detaliu, înfiorare, adiere, freamăt, nădejde, încleştare, sprijin al naturii, fiecare binecuvântare de la Dumnezeu, înspre partea armiei române şi a Marelui Mircea, nescăpând nici slava deşartă, îngâmfarea, păgânismul, setea de pradă, foamea de jaf, ispita de cucerire a sultanului cu întregul său Aliotman.

Eminescu în creaţia sa genială pogoară asupra somnului lui Baiazid, Semiluna profetului, decupată din Lună ca pe o seceră, sugerând caracterul otoman de migratori, de prăduitori, de cotropitori, tulburându-i profund visul grandomaniei de sultan şi transfigurând Semiluna într-o fecioară care-i stârnea neostoit pofta de glorie.

Dincolo, în realitatea sa valahă, creştin-ortodoxă, Mihail Eminescu opune sultanului păgân, crud şi hapsân, respectiv Semilunii sale hegemonice, SOARELE valah – Iubirea de Dumnezeu, de Patrie şi de Străbuni – ZIDUL MOŞIEI STRĂMOŞEŞTI, reprezentat şi apărat admirabil de marele Voievod MIRCEA cel MARE şi BĂTRÂN.

Semiluna-Fecioară dispare dintr-odată lăsând în urma ei un copac răsărit din inima sultanului care acoperea cu braţele şi coroana lui falnică întregul univers, simbol al unui imperiu pe care el îl râvnea cu toată fiinţa, orgoliul şi ambiţia sa fariseică.

Pentru a aşeza Victoria răsunătoare de la Rovine în aureola ei devenită legendară, Mihail Eminescu, a prefaţat-o cu Cruciada de la Nicopole, unde într-adevăr Apusul creştin prin cavalerii – cruciaţi, deveniţi paiaţe de operetă au înregistrat un dezastru asemănător cruciaţilor ioaniţi în bătălia finală cu musulmanii sultanului Saladin al Egiptului (1171-1193), asupra Ierusalimului din 1187, dezastru care a forţat restul de Cavaleri iniţiaţi să părăsească Ţara Sfântă stabilindu-se pe insule ale Mării Mediterana, cărora le-a împrumutat numele, precum: <<Cavalerii de Malta>>. (William Bramley, Die Gotter von Eden, Ed. In der Tat, 1990, p. 168-172)

Visul lui Baiazid

„… Toate se întind nainte-i… ca pe-un uriaş covor,/ Vede ţară lîngă ţară şi popor lîngă popor…/ Astfel ţară după ţară drum de glorie-i deschid…/ Pînă-n Dunăre ajunge furtunosul Baiazid…/ La un semn un ţărm de altul, legînd vas de vas, se leagă/ Şi în sunet de fanfare trece oaste lui întreagă;/ Ieniceri, copii de suflet ai lui Alah şi spahii/ Vin de-ntunecă pământul la Rovine în câmpii…

Înţeleptul Domnitor Mircea cel Bătrân, graţie caracterului şi conştiinţei sale creştine, imprimate de tradiţia ortodoxă l-a întâmpinat blând pe trufaşul Baiazid, care-i cerea imperios să i se închine, ştiindu-i pe valahi încăpăţânaţi în toleranţa lor interetnică.

– „Orice gînd ai împărate, şi oricum vei fi sosit,/ Cît suntem încă pe pace eu îţi zic: <<Bine-ai venit!>>/ Despre partea închinării însă, doamne, să ne ierţi;/ Dar acu vei vrea cu oaste şi război ca să ne cerţi,/ Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale,/ Să ne dai un semn şi nouă de mila măriei-tale…/ De-o fi una de-o fi alta… Ce e scris şi pentru noi,/ Bucuroşi le-om duce toate, de e pace, de-i război…

Mihail Eminescu surprinde consternarea sultanului care socotea că are cale liberă de supunere a micii Ţări de pământ, dar Mare prin Cerul ei de Eroi, de Martiri şi de Sfinţi, scoţând în relief şi avariţia fără margini a Pontifului roman de a stăpâni ca şi turcul pământul întreg, dar şi grandomania cavalerilor apuseni pe care îi mâna în luptă doar faima de odinioară a cavalerismului medieval, nu apărarea Moşiei ţării lor.

– Cum? cînd lumea mi-e deschisă, a privi gîndeşti că pot/ Ca întreg Aliotmanul să se-mpiedice de-un ciot?/ O, tu nici visezi, bătrâne, cîţi în cale mi s-au pus!/ Toată floarea cea vestită a întregului Apus,/ Tot ce stă în umbra crucii, împăraţi şi regi s-adună/ Să dea piept cu uraganul ridicat de semilună./ S-a-mbrăcat în zale lucii cavalerii de la Malta,/ Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta,/ Fulgerele adunat-au contra fulgerului care,/ În turbarea-i furtunoasă a cuprins pământ şi mare…

La Nicopole văzut-ai cîte tabere s-au strîns/ Ca să steie înainte-mi ca şi zidul neînvins…/ Am jurat ca peste dînşii să trec falnic, fără păs,/ Din pristolul de la Roma să dau calului ovăs…/ Tu te lauzi că Apusul înainte ţi s-a pus?/… Ce-i mîna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus?/ Laurii voiau să smulgă de pe fruntea ta de fier,/ A credinţei biruinţă căta orice cavaler.

Înţelepciunea lui Mircea cel Bătrân prelinsă din seva străbună, îi întărea credinţa, nădejdea, dar mai cu seamă dragostea întru Dumnezeu şi iubirea de Patrie, făcându-l astfel un Voievod cumpătat, demn, curajos, plin de onoare, înflăcărat.

Eu nu ţi-aş dori vreodată să ajungi să ne cunoşti,/ Nici ca Dunărea să-nece spumegând a tale oşti./ După vremuri mulţi veniră, începînd cu acel oaspe,/ Ce din vechi se pomeneşte, cu Dariu a lui Istaspe…

Eu? îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul…/ Şi de-aceea tot ce mişcă în ţara asta, rîul, ramul,/ Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este,/ Duşmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste;/ N-avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid/ Care nu se-nfiorează de a ta faimă, Baiazid!

Micii, dar vitezei sale oştiri Voievodul Mircea cel Mare îi pune în faţă ocrotirea lui Dumnezeu şi martiriul străbunilor, iar în spate CODRUL – FRATE CU ROMÂNUL.

Rîvna de hegemonie, revărsată ca un torent păgân dintre cele mai fioroase s-a izbit de ZIDUL valah pe care nu-l prevăzuse, producându-se astfel haos şi consternare.

Vîjîind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie…/ Urlă cîmpul şi de tropot şi de strigăt de bătaie./ În zadar striga-mpăratul ca şi leul în turbare,/ Umbra morţii se întinde tot mai mare şi mai mare;/ În zadar flamura verde o ridică înspre oaste,/ Căci cuprinsă-i de pieire şi în faţă şi în coaste…/ Şi, lovind în faţă-n spate, ca şi crivăţul şi gerul,/ Pe pământ lor li se pare că se năruie tot cerul…/ Mircea însuşi mînă-n luptă vijelia-ngrozitoare/ Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare…/ Ca potop ce prăpădeşte, ca o mare tulburată/ – Peste-un ceas păgînătatea e ca pleava vînturată,/ – Acea grindin-oţelită înspre Dunăre o mînă,/ Iar în urma lor se-ntinde falnic armia română.”(Eminescu, Opere, I. Poezii, Coord. acad. Mihai Cimpoi, Ed. Gunivas,2008)

Voievodul Mircea cu boierii şi oştenii săi au format o singură armă şi un singur scut în faţa barbarilor care au venit să ne prade, să strice rânduiala lui Dumnezeu şi a Neamului, iar sprijinul de Sus i-a făcut biruitori şi demni de ocrotirea cerească.

În anul de biruinţă 1396, Mircea a mutat capitala de la Târgovişte la Curtea de Argeş.

„Anii 1395-1396 au avut o însemnătate capitală în istoria Ţării Româneşti; ei au închis în sine evenimente cu valoare paradigmatică pentru desfăşurarea istoriei româneşti în secolele următoare.” (Florin Constantiniu, op. cit., p. 90)

Lasă un răspuns