Atitudine

Nu este nimic nou: dacă o schimbare te slăbește, revii la ceea ce te făcea, fie și cu nemulțumiri punctuale, cu adevărat tare. În lumea politică de la noi sau de oriunde, schimbările de regim sunt, concret, înlocuiri de oameni. Dacă ai noroc, așa-zicând, oameni competenți urmează altora incompetenți, cei cinstiți hoților, cei de cuvânt celor fără. În cazul situației de la IICCMER, devenită explozivă și de neacceptat, să ne întrebăm cum a fost condusă această instituție de prim ordin, aflată nici mai mult și nici mai puțin în subordinea nemijlocită a Primului-ministru al Guvernului, în anii anteriori catastrofei pe care o vedem azi. Concret, sub cea mai longevivă conducere de până acum, cea asigurată de teologul și acum preotul Radu Preda, profesor recunoscut inclusiv pe scena internațională – am avut ocazia, personal, să văd cum se raportează la el figuri importante despre care citeam doar din cărți -, am avut parte de două avantaje aduse de pregătirea și perspectiva șefului instituțional: IICCMER avea o viziune și, în consecință, proiecte: de la continuarea cercetărilor de teren și a misiunilor arheologice, începute de la Marius Oprea și în care m-am implicat imediat cu sufletul și fapta, la publicarea a numeroase titluri editoriale, de la sesizări penale pregătite și bazate pe cercetări solide la o reprezentare publică ireproșabilă și chiar de invidiat.

Nu laud pe nimeni și nu mă pun bine cu nimeni, dar calitatea liderului este decisivă. Au văzut și acceptat asta inclusiv unii care l-au contestat la început sau pe parcurs. Cu Radu Preda în frunte, IICCMER părea să aibă mai mulți cercetători decât avea în realitate și un buget mai mare decât îl primea concret de la Guvern. Sigur, bugetul de atunci, ca să nu mai vorbesc despre cel de acum, nu se compară cu cel inițial, de la momentul înființării de către Marius Oprea. Motiv să preiau apelul acestuia din urmă și să afirm, la rândul meu, că revenirea lui Radu Preda la conducerea acestui institut al statului este cu adevărat soluția cea mai bună. În ultimii doi ani de când institutul a încăput pe mâini nepricepute, părintele profesor nu s-a amestecat, nu a băgat bățul prin gard, nu a pus gaz pe foc. În discuțiile noastre ocazionale am simțit doar îngrijorarea cuiva pentru care politica memorială contează, care își dorește pentru propriul copil o Românie cu adevărat educată, nu doar prin sloganuri, ci prin fapte. Spun toate acestea în urma celor trăite, văzute și acumulate în anii mulți petrecuți acolo, unde, fără modestie, pot să zic că am putut să fac ceva cu adevărat important pentru recuperarea și cinstirea memoriei multor victime ale fostului regim.

Ajută-ne Doamne, să fim drepți, și să umblăm pe calea celor înțelepți!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*