Atunci când plâng icoanele e semn prevestitor de necaz, lacrimi, nevoi și de nevoință pentru popor. În tradiția bisericii ortodoxe există o întreagă hagiografie a icoanelor care plâng. Icoane și, mai ales, statui lăcrimate există și în tradiția romano-catolică, dar nu s-a ajuns la trăirea de masă ca în rândul popoarelor creștin-ortodoxe. Mai ales, în anii 1917 și 1918, când s-a instaurat bolșevismul în Rusia s-a petrecut un fenomen de masă al icoanelor care plâng în bisericile și schiturile fostului imperiu țarist. Preoții și călugării ruși puneau lacrimile icoanelor pe seama vremurilor grele, apocaliptice și antihristice, prin care trecea poporul rus. Oamenii de știință și fizicienii au încercat să explice științific epifenomenul icoanelor care plâng. Unii au pus pe seama unui anumit tip de vopsea folosit la pictura icoanelor, un fel de praf de stică în acuarelă, care la un anumit grad de umiditate ar evapora apa. La o atentă observație, această analiză științifică nu ține, pentru că numeroase icoane lăcrimează fără să conțină acuarelă și praf de sticlă. Sunt icoane pictate cu alte tipuri de vopsea.
În epoca post-sovietică, în anii `90, cei mai mari academicieni ruși de la Moscova au înființat o comisie de a studia „lacrimile” icoanelor și nu au ajuns la nicio concluzie științifică. Se știe că pe lângă lăcrimarea icoanelor există și cazul atunci când ele emană mir. Numeroase icoane din România au izvorât mir și nu se poate găsi o explicație științifică în acest sens. Toate acestea țin de acel ”numinos” indefinibil descris de Rudolf Otto în cartea „Sacrul”. Nu toate lucrurile și fenomenele se pot explica științific în lume, acest lucru nu pot înțelege ateii și savanții. Sund imponerabilități care nu pot fi explicate prin legile fizice. La Cluj-Napoca, cel mai progresist și european oraș din România, cu cele mai puternici universități din țară și o armată de activiști neo-marxiști, se întâmplă o minune cu o icoană care lăcrimează și nu se poate oferi o explicație științifică de către autorități. O icoană a lui Iisus Hristos de la Biserica cu Hramul „Învierea Domnului” din cartierul Zorilor din Cluj-Napoca a început să lăcrimeze de câteva zile. Credincioșii cred că este o minune și un semn venit din partea Mântuitorului. Femeile care se ocupă de curățenia din biserică ar fi observat prima dată că icoana a început să lăcrimeze, conform stirileprotv.ro. După răspândirea veștii, credincioșii au început să vină în număr tot mai mare pentru a vedea cu ochii lorminunea.Preotul paroh spune pentru sursa citată că urma de lacrimi a apărut acum cinci zile şi de atunci s-a tot extins pe icoană, aceasta fiind o fotografie imprimată pe pânză.„A doua zi m-am gândit că locul icoanei pentru ceea ce s-a întâmplat este în altar. Am venit, am luat icoana, am dus-o. Am verificat-o pe partea cealaltă cu ocazia aceasta şi este perfect uscată”, a declarat preotul paroh, Nicolae Dură.
Fenomenul, poate nu întâmplător se întâmplă tocmai cu ocazia Zilei Naționale. Românii încercați au nevoie de minuni și semne, așa cum s-a întâmplat în istoria noastră grea. Iată ce spune preotul paroh într-un interviu pentru jurnalistul Cătălin Andrei: ‘Pe 1 Decembrie, cu ocazia Zilei Naționale, am oficiat Sfânta Liturghie, Te Deum, parastasul pentru eroi și seara – slujba Vecerniei. Pe data de 2 decembrie, după Sfânta Liturghie, preoții s-au retras, iar gospodinele parohiei au început curățenia în biserică, după rânduiala obișnuită. Două dintre doamne au primit sarcina să curețe în pridvor, una dintre ele este profesor universitar. Au luat icoana de pe perete, au șters-o pe față, pe spate, nu era niciun semn. De asemenea, s-a luat și candela din fața icoanei, a fost dusă la pangar. Acolo s-a spălat, curățat și i s-a pus un nou fitil. Apoi au pus icoana la loc. Nu avea absolut nimic’, a spus părintele Dura. ,În clipa când au adus candela au văzut că, din ochiul stâng al Mântuitorului, din pleoapa de jos, deja curgea ceva, până la nivelul nasului Mântuitorului. Le-au chemat pe toate doamnele care făceau curățenie în diferite locuri ale bisericii, au făcut fotografii, au spus rugăciunile pe care le știau și s-au retras. Biserica a fost închisă până seara. La ora 18 am ajuns pentru Vecernie și m-au chemat să văd. A fost un fapt discret, nu au spus nimănui.’ Zilele acestea sute de clujeni merg să se închine la icoană. Are loc un adevărat pelerinaj. Icoan e pictată pe lemn de Sorin Albu. De data acesta lacrimile icoanei sunt ale Mântuitorului, de obicei lăcrimează reprezentarea Fecioarei Maria ca Maica Domnului în iconografie. Pare un semnal transcendent dramatic pentru românii aflați în suferință, pandemie și restricții. Un cunoscut călugăr de la Sihăstria Rarăului, atunci când a plâns icoana de la Neamț dăruită de Alexandru cel Bun explica teologic însemnătatea larimilor, plâng „pentru păcatele oamenilor”. S-a urcat la inima cuiva, a coborât la inima cuiva acest cuvânt? De ce plânge icoana? Pentru păcatele mele plânge icoana, nu așa, „de obște”, undeva, pentru că trăim într-o lume păcătoasă, de aceea plânge icoana, dar eu n-am de-a face cu lumea asta păcătoasă. De ce plânge icoana? Pentru că noi suntem, într-adevăr, duhovniceste încercați, și. încetul cu încetul. ajungem într-o nesimțire duhovnicească.
Dacă ne punem așa problema, atunci s-ar putea să ne fie de folos. N-a fost prea bine primit părintele atuncea de către alții de-acolo, ba chiar, nu pot să pun că izgonit, dar n-a mai fost așa de mult dorit acolo, în mănăstire. Pentru că în momentul în care mi se spune că trebuie să-mi schimb viața într-adevăr, să mă dezbar de obiceiurile mele proaste, de gândurile mele urâte, de înclinațiile mele urâte, vicioase, atunci, vorba atenienilor către Sf. Apostol Pavel, te vom asculta altădată! „Hai să ne vedem fiecare de drumul nostru”. Pentru că este această rezistență și această inerție a omului vechi în noi, care nu vrea să se schimbe sub nici un chip. Aici este și structura lui de om vechi și ispita lumii, și ispita diavolului. Și astfel, de pildă, ajungem să vedem minuni cu ochii noștri, cum a fost aicea icoana care a plâns, cum este acum icoana care plânge, și de fapt să nu ne schimbăm. Să rămânem același om vechi, mirându-ne oarecum, uimindu-ne de ce se întâmplă în afară, lăsând toate acestea în afară. Și dacă sufletul nostru nu se schimbă, atunci trăim degeaba.” În accepția transcendentă și metafizică a numinosului religios, atunci când icoana plânge este un semn pentru recunoașterea păcatelor și de spălare prin înnoire și îndreptare. E un semn că românii trebuie să se îndrepte în vremurile acestea grele pandemice, în care opresiunile de tot felul ne schimonosesc sufletul.
De ce a ales divinitatea ca la Cluj-Napoca, cel mai dinamic și progresist oraș din România să dea semnul prin icoana înlăcrimată a lui Hrisots, trebuie să ne dea de mult de gândit.Poate aici, în inima Ardealului, în mijlocul avântului „europenizării” e mai multă nevoie de îndreptare, rugăciune, jertfire, penitență și pocăință. Ne-am rupt de Biserică și credință mai mult decât ceilalți? E un semn că trebuie să ne rugăm mai mult în postul Crăciunului, iar faptul că o icoană a lui Hristos plânge este și un semn că nimeni și nimenea nu are dreptul să îngrădească accesul la Sfânta Liturghie prin metode administrative și certificate, care nu au legătura cu Biserica și credința. Fiul Omului s-a frânt pentru toți oamenii, săraci sau bogați, sănătoși sau bolnavi în vederea mânturii. Să ne rugăm mai mult, să postim și să cerem să ni se ierte păcatele, parcă acest lucru ne spun lacrimile icoanei care plânge din biserica ortodoxă din cartierul clujean Zorilor. Noile propuneri ale statului privind metode laice de a înlocui credința sunt subsidiarități lumești care se spulberă ca praful câmpului, cum ar spune psalmistul. Mântuirea este numai în Hristos.
Lasă un răspuns