Arhiva zilnică: 9 decembrie 2021

Mamutul de la Săpoca…

Data: 11 iulie 2026 by Redacția

Muzeul Județean Buzău a prezentat, pentru prima dată de la descoperirea sa, un incisiv superior al unui mamut lânos, specie care a coexistat cu populațiile de Homo sapiens, alături de cea mai mare pepită de chihlimbar de tip rumanit din lume, cu o greutate de peste 3,4 kilograme. „Amândouă se regăsesc în spaţiul expoziţional care funcţionează în cadrul centrului de informare turistică al Muzeului Judeţean Buzău, refuncţionalizat în 2018. Acolo am organizat o expoziţie temporară, numită „Poarta de intrare către judeţul Buzău”, care conţinea mai multe panouri, precum şi vitrine cu elemente importante conţinând bucăţi de recif fosilizat, o bucată mare de rocă ce păstra amprenta unui peşte fosilizat, o altă vitrină cu mai mulţi bolovani de sare şi o a treia vitrină cu pepita de chihlimbar”. Cele două piese unicat sunt expuse împreună pentru prima dată, având o valoare deosebită atât din perspectivă muzeală, cât și științifică. „Sunt două obiecte unicat, vorbim de pepita tip rumanit, unicat la nivel mondial, cea mai mare din lume cunoscută până la ora actuală şi fildeşul unui mamut de stepă descoperit la Săpoca. Mai sunt astfel de exemplare, dar acesta este cel mai mare din sud-estul României şi unul dintre cele mai importante din punct de vedere ştiinţific din spaţiul românesc”, a precizat managerul muzeului Iulian Manea.

Muzeul Județean Buzău și-a îmbogățit colecția paleontologică cu această piesă de o importanță excepțională, un fragment de istorie geologică, o relicvă a unui timp în care titanii în blănuri groase cutreierau pământurile. A fost descoperită pe raza comunei Săpoca din județul Buzău, ca urmare a unei semnalări anonime. Specialiștii Muzeului Județean Buzău însoțiți de primarul comunei, Iulian Manea, s-au deplasat la fața locului, echipați cu unelte speciale și delicate, dar și cu inima plină de speranță, pe marginea unei ravene deschise de către apele pluviometrice. Ajunși la sit, cu grijă, au început să dezgroape obiectul semnalat. Stratul de pământ umed a cedat, iar din adâncuri a ieșit la iveală un incisiv superior, un fildeș care a aparținut unui mamut lânos din Pleistocenul târziu. Cu un respect aproape solemn, specialiștii au ridicat relicva – respectiv fildeșul – și au analizat-o atent, pentru că este o piesă unică în patrimoniul muzeului buzoian și cu atât mai valoroasă cu cât astfel de descoperiri sunt extrem de rare în sudul și sud-estul României. Mamutul lânos – numit Otto -, acest colos al epocilor glaciare, aduce cu sine povești îngropate sub milenii de uitare. Fildeșul străvechi a fost pregătit pentru expunere, pentru a da mărturie vie a unei lumi de mult apuse.

La solicitarea Muzeului Județean Buzău, într-un proiect inedit și demn de lăudat, după câteva săptămâni de lucru, elevii de la „Arte” , conduși de sculptorul Ciprian Dominoschi, profesor la binecunoscutul liceu „Margareta Sterian” din Buzău, au finalizat o copie fidelă a fildeșului de mamut, care a fost trimis la primăria Săpoca unde va fi expus permanent. Pentru ca evenimentul să fie marcat cum se cuvine, cei care au lucrat la „sosia lui Otto” au primit diplome din partea primarului din Săpoca. Replica fildeșului de mamut a fost realizată în mai multe etape, urmând ca în limita timpului disponibil să mai fie făcută o copie, care să fie expusă la „Liceul de Arte”, spre aducere aminte a participării unor elevi de la liceu la un proiect inedit împreună cu Muzeul Județean. După ce momentul a fost imortalizat pentru posteritate, „replica lui Otto” a fost preluată de cei de la primăria Săpoca și transportată la noul „domiciliu”, mai întâi la școală pentru o vreme și apoi în sala de Consiliu Local al localității unde a fost descoperit. Încă o copie a fildeșului „Otto” ar trebui amplasată în Muzeul Chihlimbarului de la Colți – Buzău. O astfel de idée poate fi preluată și de către alte muzee ce își pot dota secțiile cu copii ale unor piese unicat. Până și Coiful de la Coțofenești poate fi recreat și expus în muzee, pentru a nu pierde – ca imagine și prezență – un asemenea artifact valoros. Dar cum totul se află în mișcare și la Săpoca, în ravena fosiliferă unde a adormit Otto au mai fost descoperite noi fragmente osteologice de mamut și au fost aduse astăzi la Muzeul Județean Buzău, ridicând întrebări captivante despre trecutul preistoric al regiunilor. Domnul Marius Tatu, cel care a semnalat inițial prezența fildeșului de mamut a revenit cu noi fosile, care ar putea aparține aceluiași mamut lânos sau – și mai spectaculos – unui alt exemplar. Echipa de specialitate va analiza fosilele pentru a determina vechimea lor exactă și dacă aparțin aceluiași mamut. Domnului Marius Tatu i se cuvine un ropot de aplauze pentru spiritul dumnealui de observație și pentru contribuția dânsului la salvarea acestor fragmente preistorice. Fără implicarea dumnealui, aceste noi piese ale puzzle-ului paleontologic ar fi putut rămâne nedescoperite sau trecute cu vederea, dar așa, istoria prinde viață chiar sub ochii noștri! (G.V.G.)

Despre adevărul consensul, Marea Adunare Naţională și singurul Parlament de consens la români

Data: 11 iulie 2026 by Nicolae Bălașa

Toată lumea este supusă unei reţele de gân­duri şi emoţii, ale unuia sau mai multor sisteme de idei, presupuneri, credinţe şi idealuri. Aceste sis­teme au fost mai mult sau mai puţin cristalizate în doctrine, operând la niveluri diferite ale vieţii şi în nenumărate scopuri. În ceea ce priveşte chestiunile majore ale vieţii – cele mai vitale şi hotărâtoare judecăţi şi decizii – ne punem întrebarea : este mai bine să studiem conştient şi să dezvoltăm o doc­trină pentru a o testa în practică, decât să lăsam totul mai mult sau mai puţin la mâna întâmplării ? Majoritatea oamenilor (românii, în special), devin eclectici, cel puţin o perioadă a vieţii, pentru că adesea se trezesc supuşi unui foc încrucişat de dogme, doctrine şi teorii. Din câte s-a văzut (şi se vede chiar şi la noi), până în prezent, eclectismul nu este soluţia problemelor importante ale adevă­rului şi nici soluţia cea mai bună de viaţă, deoa­rece, chiar prin natura sa indeterminată, generează frecvente dileme şi confuzii. Nevoia noastră de adevăr insistă că unele explicaţii trebuie să fie false şi că trebuie să existe tot timpul, măcar, o expli­caţie adevărată. Simţul de adevăr şi de veridicitate este considerat a fi ori inerent structurii minţii omeneşti, sau doar dezvoltat prin experienţă. Unitatea în înţelegere sau „cunoaşterea ca întreg”, de factură holistică, este un scop de la care nu se poate abate nici un căutător al adevărului. Totuşi, sunt motive foarte bine întemeiate în favoarea concepţiei conform căreia sunt şi între­bări la care niciodată nu putem găsi un răspuns adevărat, clar şi complet. În ciuda acestui fapt, umanitatea continuă în mod necesar să caute adevărul, atât în chestiuni lumeşti, cât şi în altele. În consecinţă, raţiunea umană susţine, cu insis­tenţă, că trebuie să existe un răspuns adevărat la orice întrebare. Chiar şi credinţele false şi doctri­nele greşite conţin o fărâmă de adevăr şi de bine. Logica, adesea, demonstrează, indiscutabil, că o concluzie adevărată poate rezulta din două premise false. Sarcina unificării înţelegerii este de a extrage grăunţele de adevăr din rapoartele preju­diciate şi teoriile distorsionate, şi să arunce pleava. Dacă, bineînţeles, se şi vrea! Pe la noi însă… chestiunea cu „ciocul mic“ e un fel de doctrină naţională.

Pe de altă parte, cunoaşterea porneşte, de cele mai multe ori, din conflictul de idei sau puncte de vedere şi interacţiunea lor reciprocă. Progresul vine din spicuirea a ceea ce rămâne întreg şi consistent după conflictul acestora sau după sepa­rarea analitică a sistemelor teoretice de eroare. Conţinutul de adevăr trebuie mereu extras şi tre­buie să primească noi forme expresive adecvate schimbării lumii, fără a pierde esenţa universală a lui. Cam asta ar fi, în mare, ţinta unităţii în înţele­gere, la nivel intelectual, în timp ce, la nivelul înţe­legerii interglobale, ţinta este respectul reciproc şi reconcilierea graduală spre binele tuturor. Vechea problemă a adevărului constă în între­barea : este ceva care poate fi cunoscut ca o idee, calitate sau esenţă neschimbătoare ? Poate exista această idee, calitate sau esenţă, pentru cei care vor să o testeze spre folosul lor ?

Desigur, nu ne-am propus trecerea în revistă a teoriei adevărului. Nici nu ar fi posibil în câteva rânduri, câtă vreme există specialişti care susţin că întreaga filosofie s-ar reduce la aceasta. Reamintim doar câteva chestiuni ce ne permit o anume logică în demersul nostru. În acest spirit spunem, că, de exemplu, adevărul ştiinţific este doar cunoaşterea unei ierarhii de fapte, generalizată în teorie. Ade­vărul juridic este asemănător, deoarece caută să ştie ce este sau nu, real. Ambele discipline judecă doar afirmaţiile care stau sau nu, în picioare, pe baza observării stărilor relevante. Cele afirmate anterior sunt un standard destul de important pentru orice tip de studiu juridic sau tehnologico-ştiinţific, însă testul decisiv, spune Habermas, îl reprezintă şi ajungerea la un consens general prin­tre experţi şi apoi în cadrul societăţii.

Gânditorul german a arătat, în detaliu, cum se întâmplă aceste chestiuni, afirmând că acordul la care se ajunge printr-un proces de discurs este adevăr şi invers. Teoria adevărului la Habermas este, în primul rând, o delimitare de teoria onto­logică a adevărului (a adevărului corespondenţă) şi, totodată, o delimitare faţă de alte teorii, cum ar fi cea utilitaristă, analitică etc. Gânditorul german fundamentează teoria consensuală a adevărului, după ce face precizări care delimitează cele două forme fundamentale ale comunicării : acţiunea co­municativă şi discursul, afirmând faptul că „un discurs în care se tratează pretenţia de adevăr a enunţurilor este un discurs teoretic, iar un discurs în care se tratează pretenţia de justeţe a normelor este un discurs practic” (A. Marga, „Acţiune şi raţiune în concepţia lui Jürgen Habermas”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1985, p. 233). Având în vedere toate argumentele formulate de către filosoful german în volumul „Teorii ale adevărului”, ne dăm seama că, în principiu, teoria consensuală a adevărului constă în atribuirea unui predicat unui obiect, atunci şi numai atunci când fiecare altul care ar putea intra într-o convorbire cu cel care atribuie predicatul, să atribuie acelaşi predicat aceluiaşi subiect.“ Pentru a descoperi enunţurile adevărate de cele false, spune gândito­rul german, „eu mă raportez la judecata altuia, şi anume la judecata tuturor celorlalţi cu care aş putea purta o convorbire (în care includ contra­factual toţi partenerii de convorbire pe care i-aş putea afla, dacă istoria vieţii mele ar fi coestensivă cu istoria umanităţii). Condiţia adevărului enunţu­rilor este acordul potenţial al tuturor celorlalţi […] îmi este permis să susţin p despre x, dacă oricare alt om care judecă competent ar fi în această pri­vinţă de acord cu mine. Într-o formulare sintetică : adevăr înseamnă promisiunea de a atinge un con­sens naţional” (J. Habermas, „Cunoaştere şi comuni­care”, Editura Politică, Bucureşti, 1983, p. 417).

Într-un alt context, pentru a explica ce înseamnă a „judeca competent“, Habermas leagă competenţa judecării de capacitatea de verificare adecvată ; aceasta, de responsabilitatea subiecţilor, de raţionalitatea şi veracitatea lor, deoarece, spune autorul, „în orice convorbire, efectiv suntem încrezători în capaci­tatea noastră de a distinge un consens adevărat, de unul înşelător. Fără această capacitate, comunica­rea curentă nu ar fi posibilă” (J. Habermas, Cunoaştere şi comunicare, Editura Politică, Bucureşti, 1983, p. 218-19). Cu alte cuvinte, teoria adevărului la Habermas păstrează adevărul la nivelul enunţurilor întemeiate şi nu al experienţelor evidente empiric. Numim adevărate, enunţurile pe care le putem întemeia. Sau altfel spus, dincolo de oricare altă formulare, o problemă majoră a adevărului lumesc este de a şti ce înseamnă un proces de dialog intersubiectiv, corect.

Domnule, cum nu se poate mai limpede! Numai că Habermas era neamţ! În plus, când a gândit el şi formulat teoria, din care am spicuit şi noi, a trăit în Germania şi nu aici, în Cetatea carpatină, veşnic unduită de te miri ce fluierat de pe nu mai ştiu care colină, când orientală, când mai apuseană. Acolo, la nemţi, se putea vorbi, ehe, din ăle potoape, despre reconcilierea graduală spre binele tuturor, despre competenţa judecării, capacitatea de verificare adecvată, responsabilitatea subiecţilor, despre raţionalitatea şi veracitatea lor. Şi nu în ultimul rând, despre faptul că cei aleşi să te reprezinte ştiau bine ce înseamnă un proces de dialog intersubiectiv corect. Bine­înţeles, că şi mulţimea, adică poporul alergător, în condiţiile respectării înţelegerilor, ştia la fel. De aici şi pacea socială, a lor, a germanilor, pentru ei şi pentru cei din jur. La noi, aci, în spaţiul în care Evei i se agaţă iarăşi frunza (că, de, cică ar fi iar fată mare!), grija pentru popor, tradus în binele pentru cei mulţi (evident, la nivel formal), şi-a asumat-o, de la al doilea Război Mondial încoace, „doar tovarăşul“ şi Marea Adunare Naţională. Mai nou, adică acum, în zilele în care trăim, şi nu pe vremea unui alt Pazvante…, „binele tuturor“ a fost înlocuit cu „interesul naţional“ împărţit pe găşti (că altfel nu se putea gestiona!). Şi asta, nu la colţ de stradă, ci în Parlamentul României, ca să vezi, din Casa Poporului! Mare comedia dracului! Mare, dar altfel nu am mai fi români!

Despre celelalte, enumerate mai sus, are rost să mai zic ? Ar mai fi câte ceva, pe ici, pe colo, prin părţile esenţiale, dar lipsesc cu desăvârşire, vorba Maestrului. În concluzie : până una, alta, tot Marea Adunare Naţională rămâne „parlamentul“ în care se putea vorbi despre consens, la români (de, tovarăşii erau to’arăşi!). Cât despre adevăr, pe aici, parcă nu ar fi existat de când lumea! Păcat! Au trecut decenii şi încă nu ne-am dezmeticit! E, ar mai fi! Avea dreptate Brucan! Mira-m-aş, să se mai întâmple ceva! Dar mai şti ? O fi având şi pentru noi Dumnezeu o minune care măcar să ne trezească din „sclinteala vremurilor”, un fel de somn de încă o mie de ani (sau poate unul de veci) în care, din nou, am intrat, ca după retragerea romană, din Dacia. Că altceva nu văd! Dumnea­voastră, cititorii acestor rânduri, ce ziceţi ?

Voievodatul Maramureșului, formațiune politică românească până la sfârșitul veacului al XIV-lea

Data: 11 iulie 2026 by George V. Grigore

De documentele scrise am cam dus lipsă de-a lungul istoriei noastre medievale. Astfel că apariția unuia din secolul XIV este ca descoperirea unei adevărate comori de aur. Este vorba despre un izvor scris ce atestă existenţa localităţii Bârsana din Maramureș, la anul 1326 (sec. XIV) când, la 26 septembrie, regele Carol Robert emite o diplomă prin care întăreşte drepturile de posesiune asupra moşiei Bârsana cneazului Stanislau Bârsan care stăpânea deja această moşie cu drept de moştenire. Acest izvor scris reprezintă şi cea mai veche „diplomă” de confirmare a rangului nobiliar a unui român din provinciile româneşti, de la începuturile istoriei. Carol Robert de Anjou acordă această diplomă lui Stanislau Bârsan, stăpânitor al Cnezatului Strâmturii (Bârsana) din Ţara Maramureşului pentru serviciile aduse. În continuare redau textul integral de donaţie a lui Carol Robert de Anjou, către Stanislau Bârsan. „Carol, din îndurarea lui Dumnezeu regele Ungariei, Dalmaţiei, Croaţiei, Ramei, Serbiei, Galiţiei, Lodomeriei, Cumaniei şi Bulgariei, principe de Salerno şi stăpân al Ţinutului şi Muntelui Sant’Angelo, tuturor credincioşilor lui Christos care vor vedea scrisoarea de faţă, mântuire întru Mântuitorul tuturor. Vrem să ajungă la cunoştiinţa tuturor, prin cuprinsul scrisorii de faţă, că luând seama la faptele de credinţa şi la slujbele merituoase ale cneazului Stanislău, fiul lui Stan, de asemenea la statornicia credinţei sale şi la devoţiunea sa sinceră, pe care ştim ca a avut-o mereu faţă de noi şi faţă de sfânta coroană regească, simţim că o are şi în prezent, şi credem cu tărie că o va avea şi în viitor, şi, văzând noi să-l răsplătim cu favoarea regească pentru atâtea fapte de credinţă şi slujbe am dat, am dăruit şi am hărăzit un anumit pământ numit Zurduky (Strâmtura; Bârsana), aflător în districtul Maramureşului, ţinând de dreptul nostru de danie, împreună cu toate folosinţele şi dependinţele sale, între semnele de hotar şi hotarele dinainte, aceluiaşi Stanislău cneazul (kenezio – în original) şi prin el, moştenitorilor săi şi urmaşilor moştenitorilor săi, pentru a-l stăpâni, a-l ţine şi a-l avea cu drept deplin, de necurmat şi de moştenire, scutind şi absolvind acelaşi pământ de orice jurisdicţie, judecată şi dare regală care vor fi exercitate de noi sau de oricare dintre slujbaşii noştri, sau, va fi percepută în orice timp şi am cedat aceluiaşi cneaz şi moştenitorilor săi toată datoria şi darea aceluiaşi pământ sau a oamenilor care locuiesc pe el, ca să o perceapă după obiceiul şi legea nobililor regatului. Prin urmare, să nu-i fie îngăduit nici om să încalce prevederea prezentei scrisori sau să o contrazică cu îndrăzneală necugetată şi să nu existe vreunul care să îndrăznească să pretindă vreo dare de la oamenii numitului pământ Zurduky (Strâmtura; Bârsane), iar dacă va îndrăzni vreunul, atunci să atragă asupra lui mânia regească. Întru pomenirea şi tăria veşnică a acestui lucru, noi am dat această scrisoare de faţă, întărită cu semnul peceţii nostre duble, noi şi autentice. Dată de mâna chibzuitului bărbat, magistrul Andrei, prepozitul de Alba (Regală), vicecancelarul curţii noastre, iubitul şi credinciosul nostru, în anul Domnului 1326, în ziua a zecea înaintea calendelor lui octombrie, în acelaşi an al domniei noastre, adică al douăzeci şi şaselea, pe când guvernau în chip fericit bisericile lui Dumnezeu venerabilii părinţi domnul Bolezlău, arhiepiscopul de Strigonium şi fratele Ladislau, arhiepiscop de Kalocșa, Ioan, episcop de Nitra, Benedict, episcop de Cenad, Nicolae, episcop de Gyor, Gheorghe, episcop de Sirmiu, Ladislau, episcop de Pecs, fratele Petru, episcop de Bosnia, Ivanca, episcop de Oradea, Andrei, episcop de Transilvania, Henric, episcop de Veszprem, Laurentiu, episcop de Vac şi Chanadin, episcop de Eger, iar Filip era palatin, Dumitru, mare vistier, Alexandru, jude al curţii noastre, Toma, voievod al Transilvaniei, Mych, ban al întregii Slovenii, Pavel, ban de Mako, Ioan, mare vistier şi Deseu, mare comis al doamnei regine, soţia noastră, Nicolae, comite de Posonium, şi alţii, cât mai mulţi deţineau comitatele şi dregătoriile regatului.” (Ioan Mihaly de Apşa – „Diplome Maramureşene din sec. XIV si XV”, pag. 7-9, Culegere de text: Cornel Bîrsan).

Voievodatul Maramureșului a fost o formațiune politică românească în perioada medievală, care a ocupat teritoriul geografic al Țării Maramureșului și care a existat până la sfârșitul veacului al XIV-lea când s-a transformat în comitat al Coroanei Ungare, prin eforturile abile ale regilor din dinastia de Anjou. Pe plan intern Voievodatul Maramureșului era o uniune de formațiuni autonome, cnezate de vale, conduse de cnezi locali, urmași ai giuzilor (jude de sat) aleși de obști din rândurile țăranilor. Funcția de voievod al Maramureșului era de asemnea electivă, dar alegerea se făcea dintre cei mai vrednici și mai puternici cnezi de vale. Despre începuturile acestui voievodat se știe prea puțin, însă transformarea lui în comitat a fost un proces îndelungat și complex, realizat prin acordarea de titluri nobiliare cnezilor maramureșeni și integrarea lor în nobilimea regatului, și prin atribuirea demnității de comite chiar voievodului Maramureșului. Este greu de precizat timpul în care apare Voievodatul Maramureșului, probabil undeva între secolele XI-XIII, în urma coagulării unor structuri de organizare la baza cărora stătea obștea sătească, condusă de un jude ales, și unde hotărârile importante erau luate de sfatul bătrînilor. Prima mențiune documentară a „pădurii Maramureșului” datează din 1199 cu ocazia unei vânători a regelui Emeric al Ungariei. Denumirea de „pădure regală” cu care este atestat în secolul XIII ne arată că înainte de 1300 acest ținut nu intra în Regatul Ungar, ci se afla la marginea sa, iar asupra lui nu se exercita autoritatea nici unui stat feudal. Prima atestare a unui voievod maramureșean datează din aproximativ anii 1320-1330, atunci când poate să fi fost activ „Erdeu Woyvode”, menționat precis în 1345 într-o scrisoare a Papei Clement VI către regele Ludovic I ca tată al lui „Aprozye voyuoade de Zopus”. Este vorba despre voievodul Codrea, originar din cnezatul de vale al Sarasăului / Câmpulungului (probabil din Sarasău sau din Săpânța), tată al voievodului Oprea de Săpânța. În veacul al XIV-lea populația Maramureșului era estimată la 8.000 – 10.000 de locuitori, grupată în 100 de așezări identificate și localizate cert, ceea ce înseamnă mai puțin de 1 locuitor/ km2. Cu toate acestea, Maramureșul a dat pe toată perioada voievodatului, dar și după aceea, oșteni de seamă Regatului Ungar, Poloniei și Haliciului, iar oastea voievodului a participat alături de armatele regale în cele mai importante bătălii care s-au dat în estul regatului cu tătarii, cu lituanii, cu turcii sau cu moldovenii. Oamenii se ocupau cu agricultura, culturile predominante fiind secara și ovăzul, dar și hrișca și cânepa, principalul material textil folosit pentru îmbrăcăminte. Locuitorii creșteau vite (40% din oasele găsite la reședința din Cuhea le aparțin, precum și 50% din cele găsite în vatra Sarasăului) – cel mai adesea din rasa Mocăniță, bine adaptată condițiilor aspre din această zonă. Oile erau duse vara la munte pentru pășunile bune pe suprafețe imense, iar porcii – rase primitive, asemanătoare celor sălbatici, erau mînați în turme la marginea satelor. Populația fiind rară și pădurile ocupând zone întinse, vânatul și culesul ciupercilor și a fructelor de pădure erau încă surse importante care completau hrana maramureșenilor. Satele erau mici, 20-25 de case, iar la o medie de trei membri pe familie acestea nu puteau depăși 70-80 de locuitori. Obștile sătești stapâneau în comun apele, pășunile, și pădurile, iar pămîntul arabil era împărțit periodic membrilor obștii de către Sfatul Bătrînilor, care deasemnea lua hotărîrile importante pentru comunitate. Economia s-a bazat întodeauna pe munca țăranilor liberi, iobăgia a fost cunoscută târziu în Maramureș, și chiar atunci era mai degrabă o excepție la curțile cneziale. Iobagii sunt pomeniți mai ales începând din secolul XV pe domeniile feudalilor străini și a oaspeților regali. Această organizare va duce, odată cu creșterea populației, la fărâmițarea atât de măruntă a pământurilor prin împărțire între urmași, încât locuitorii satelor, deși liberi prin lege vor fi în mare parte săraci, fiind obligați să trăiască din puținele produse ale gospodăriei, sau să lucreze la cele câteva familii mai înstărite din sat.

Perioada de dezvoltare și afirmare a voievodatului a corespuns cu importante schimbări sociale și politice. Organizarea în obști sătești și teritoriale, care a dominat vremurile preistorice dar și perioada migrațiilor a început sa se schimbe. Din interiorul ei s-au ridicat juzii aleși, care în timp vor cîștiga o poziție socială mai înaltă, și pînă la urma și o bunăstare materială superioară, devenind cnezi. Aceștia nu erau alții decît fruntașii satelor, membrii ai obștii de țărani liberi, care nu s-au separat de aceștia ca interese și mentalitate, ci au fost susținători și apărători ai obștilor. Când Maramureșul a fost cunoscut și satele lui menționate în documentele cancelariei ungare din veacul al XIV-lea, poporul român de pe aceste văi a ieșit la iveală cu o organizare care presupune o temeinică evoluție în timp. Dar aceste atestări arată în același timp tocmai apropierea stapînirii ungare de hotarele voievodatului. In vremea apariției cnezilor maramureșeni în documente, instituția cnezială lua contact cu feudalismul și intra intr-o fază de descompunere. Regii Ungariei vor oferi titluri nobiliare cnezilor de vale, și mai apoi celor de sat, și îi vor întări prin diplome asupra moșiilor pe care de fapt le stăpîniseră și pînă atunci, tranformîndu-i din fruntași ai satelor aleși de obște, în stăpîni feudali cu drepturi nobiliare atestate chiar de regalitate. Pe de altă parte, încă din secolul XIII a început pătrunderea de „oaspeți regali” (coloniștii germani, sașii) pe valea Tisei, în partea de vest a Maramureșului unde întemeiază 5 târguri: Visc, Hust, Teceu, Câmpulung și Sighet. Acestă ofensivă a feudalismului ungar nu putea să nu afecteze situația locuitorilor Maramureșului, la toate nivelurile. Declinul voievodatului maramureșan se datorează destrămării relațiilor sociale care au stat de sute de ani la baza lui, prin avansul feudalismului ungar înspre acest teritoriu. Viața obștilor libere a fost afectată de transformarea cnezilor, reprezentanți ai obștii, în nobili, reprezentanți ai regalității. Dar nici cnezii nu au putut accepta ușor noua stare de lucruri, deoarece titlurile nobiliare îi făcea supuși ai regelui, și îi priva tocmai de avantajul cel mai mare de care se bucurau până atunci, libertatea și autonomia locală. Voievodul Maramureșului era stăpânitor peste întreg ținutul, conducător al armatei maramureșene când acesta mergea la luptă, dar și judecător în pricinile importante pentru cei pe care îi conducea. După venirea oaspeților regali în valea Tisei, așezările lor ies de sub stăpânirea voievodului. De asemnea strângerea oastei când aceasta se făcea pentru ajutorul regelui, va deveni sarcina castelanului de Hust, iar judecarea cazurilor cele mai importante va trece în atribuția unui reprezentant regal. În aceste condiții, o parte din cnezii maramureșeni vor trece munții pentru a se stabili în regatul Poloniei, unde s-au remarcat prin fapte de vitejie și au primit moșii și titluri nobiliare, dar și dreptul de a stăpâni după datinile străvechi românești domeniile dăruite. Alții vor trece înspre sud, în Năsăud, Țara Lăpușului sau Chioar. Dar evenimentul de cea mai mare însemnătate istorică a fost trecerea în Moldova a voievodului Bogdan I și întemeierea statului medieval independent al Moldovei. Voievod al Maramureșului din 1342, intră în conflict cu regele Ungariei și după 17 ani de rezistență hotărăște să treacă munții chiar în anul când moare voievodul Sas, fiul lui Dragoș I. Bogdan I a învins oastea lui Balc, urmașul lui Sas devenind primul voievod al Moldovei de sine stătătoare. Balc trece munții în Ardeal și cere sprijinul regelui ungar Ludovic I, dar armata regală este înfrântă de oștile lui Bogdan. Balc va primi însă, ca recompensă pentru credința lui, domeniile lui Bogdan, iar în 1365 și conducerea voievodatului Maramureșului, aflat în acest răstimp în stăpânirea nepoților lui Bogdan, Ștefan și apoi Ioan. Balc va conduce Maramureșul timp de 30 de ani în dubla calitate de voievod și comite, perioadă în care populația și cnezii se vor obișnui cu noile instituții feudale, făcându-se astfel trecerea lină la structura de comitat. Cnezii maramureșeni vor face alianțe și căsătorii cu membri ai nobilimii ungare, iar unii dintre ei se vor integra acesteia. Un nepot al lui Balc, pe nume Dragoș, se va converti la catolicism, și va pune început familiei Dragfi care va juca un rol important în istoria regatului ungar. Balc a continuat însă politica tradițională de autonomie a Maramureșului, iar spre sfârșitul veacului al XIV-lea se împacă cu moldovenii și face chiar alianță cu aceștia. În luna august a anului 1381 Balc, împreună cu fratele său Drag, vor merge până la Constantinopol pentru a obține pentru mănăstirea ortodoxă din Peri statut episcopal. Patriarhul Antonie al Constatinopolului de la acea vreme va răsplăti osteneala lor, acordând egumenului mănăstirii rangul de exarh patriarhal, cu autoritate peste Maramureș, Ugocea, zona Oașului și Medieșului din Sătmar, Sălaj, Ciceu și Almașul Bihorului. Este cea dintâi mențiune sigură a unei structuri bisericesti episcopale românești la nord de Dunare. Aici se vor traduce și primele texte bisericești în limba română. Lista Voievozilor de Maramureș cuprinde după cum urmează pe: Codrea de Câmpulung (1320 – 1330); Bogdan de Cuhea (1330 – 1342); Oprea de Săpânța fiul lui Codrea (1343 – 1345); Ioan de Cuhea și Rozavlea, fiul lui Iuga (1345 – 1355); Bogdan de Cuhea (1355 – 1359); Ștefan de Cuhea și Săliște, fiul lui Iuga (1359 – 1365); Sas de Bedeu (1365 – 1368); Balc de Bedeu (1368 – 1387; 1400 – 1402); Drag de Bedeu (1387 – 1400) etc.

Voievodatul Maramureșului a contribuit semnificativ la consolidarea și înființarea statului medieval românesc de la est de Carpați, a constituit un centru al ortodoxismului românesc, a lăsat în urmă o nobilime mica, dar puternică, precum și câteva familii nobiliare maghiarizate, importante pentru istoria Ungariei și a Transilvaniei, un exemplu în acest sens fiind familia Drag, devenită Dragfi. Moștenirea voievodatului a fost importantă și pentru mișcarea de renaștere națională a românilor din Regatul Ungariei, din Partium și din Principatul Transilvaniei. Perioada voievodatului a lăsat în urmă și o serie de vestigii arheologice, precum ruinele reședinței voievodale de la Cuhea. Comitatul Maramureșului, continuatorul voievodatului, a păstrat un oarecare grad de autonomie și în secolele care au urmat, mai ales că în fruntea lui s-au aflat cel mai adesea comiți de origine românească. Istoria a fost trecut și a devenit present, căutând acum drmul către viitor…

„Lista” lui Pfizer… Pe viitor; generație după generație…

Data: 10 iulie 2026 by Cezar Adonis Mihalache

Despre asta s-ar putea să fie vorba în agresiunea juridică a companiei Pfizer împotriva României… În demersul acesteia de a popri, prin decizia unui tribunal belgian, a conturilor Romatsa, singurele pe care le putea bloca rapid, în seama Statului Român, acestea fiind deschise în străinătate și, practic, „atacabile”. Și este cât se poate de posibil ca „afacerea Pfizer” să ne coste cu mult mai mult decât ceea ce ni se cere acum… S-ar putea să ne coste, nu doar banii din trecut, care ar fi trebuit dați atunci pentru ceea ce România a adus în timpul pandemiei, nu doar banii din prezent, pentru ceea ce nu am mai adus din ceea ce idioții (ne)utili ai sistemului public guvernamental de la noi, de interese și caste politice au semnat pentru a fi „cumpărat”, dar și banii pe viitor… Aceia sub forma unor contracte pe care Statul Român se va obliga să le secretizeze de la prima discuție, nici măcar după momentul de parafare a deciziilor contractuale, ca învățământ (punitiv-juridic) al trecutului pandemic… Ca pedeapsă pentru că nu și-a strunit funcționarii publici, miniștrii, oficialii, cu toții parte a unei omerte guvernamental-politice… Pentru că, deloc întâmplător, Pfizer a anunțat că, de fapt, poprirea conturilor Romatsa, pentru datoriile Statului Român, s-a făcut ca răspuns față de neobrăzarea unor politicieni și foști guvernanți de a fi dat „pe surse” detalii și date contractuale… Iar asta ar fi deranjat compania Pfizer și a determinat-o, vezi Doamne!, să pună poprire pe conturile Romatsa (în sarcina datornicului Stat Român). Ca un soi de drepturi morale și de imagine… Și nu-i de colea… Pentru că, nu ar fi de mirare ca, pe lângă acești bani, pe care Pfizer îi solicită în numele unei reparații morale, sau cel puțin așa și-a motivat pentru public acțiunea de a se fi îndreptat atât de rapace spre conturile operatorului aerian al României, să mai tot ceară… Pentru trecut, pentru prezent, dar și ca bani în viitor… Și nu contează că, prin poprirea conturilor Romatsa și afectarea activității acestuia, Pfizer a periclitat serviciile de trafic aerian și, implicit, siguranța pasagerilor! Un motiv bun pentru autoritățile noastre de a ataca decizia tribunalului belgian! Dar nu ai cu cine!… Nu ai juriști și avocați care să reprezinte România, ca stat… O fac doar pe factură de clienți ai castelor politice și guvernamentale care au intrat într-un bucluc… Și acela cu efecte insignifiante și, oricum, temporare, pentru că, în mod faptic, nici un guvernant, nici un politician, nu a răspuns vreodată pentru deciziile periculoase luate în sarcina României, nimeni nu a plătit în toate aceste decenii de jefuire a țării pentru astfel de gafe, erori, dar și rea-voință ori chiar acțiuni evident premeditate (deși, cel puțin în cazul guvernanților și a funcționarilor publici, există o clară răspundere administrativă).

De aceea, dincolo de banii ce vor fi plătiți, fie pe de-a întregul, ca suma integral cerută de Pfizer, fie numai ca plată strict a contravalorii vaccinurilor livrate fizic, fie ca achitare a unor daune (a)morale pentru limba lungă și nevoia personală de imagine a unor politicieni, rămâne transformarea întregii afaceri Pfizer într-o periculoasă speță de impunere pe viitor a unei omerte cvasigenerale, politic și guvernamental, în cazul următoarelor (evident, obligatorii și asumate ca extensie a deciziilor de acum) a contractelor cu această companie. Cert este că vom ajunge a plăti pentru nemernicia unor guvernanți… Ba, poate va fi nevoie să apelăm, și la FMI, și la Banca Mondială, și la instituțiile europene pentru a putea plăti… De vom achita, din banii împrumutați de la cămătarii bancari internaționali, în cont deschis în formă continuată (iată!, de peste trei decenii) pentru a-i putea mulțumi pe ceilalți cămătari, cei de vaccinuri, seruri și viitoare presupuse medicamente ce vor fi necesare (obligatoriu necesare!) populației României. Nu atât ca „hapuri” pentru sănătate, ci pentru a tot plăti… Pe viitor, generație după generație… Căci, nu!, nu banii ceruți acum de Pfizer sunt cu adevărat importanți… Nu ei sunt miezul acțiunii declanșate împotriva Statului Român (și cel din trecut-prezent, dar mai ales cel din viitor), ci toate acele condiții pe care compania le va impune ca parte a unei omerte contractuale cu Statul Român… Cu obligarea acestuia de a nu mai furniza (nici măcar „pe surse”!) informații contractuale către public (cel plătitor de seruri, de vaccinuri viitoare și medicamente – dintr-o listă care, aflăm acum, era deja stabilită)…

Istoria în mers: „Let the oil flow!”

Data: 10 iulie 2026 by Tiberiu Tudor

La 14 iunie 2026, zi care a coincis cu împlinirea vârstei sale de 80 de ani, președintele Trump a postat pe platforma sa socială, Truth Social, în termeni neobișnuiți stilului său, mesajul asupra acordului cu Iranul: „Acordul cu Republica Islamică Iran este acum complet. Felicitări tuturor! Autorizez prin prezenta deschiderea fără taxe a Strâmtorii Ormuz și, simultan, autorizez ridicarea imediată a blocadei navale a Statelor Unite. Nave ale lumii, porniți motoarele. Să curgă petrolul!”. La 17 iunie Memorandumul de Înțelegere în 14 puncte între SUA și Iran a intrat oficial în vigoare, fiind semnat la cel mai înalt nivel, dar de la distanță, de către președintele american Donald Trump și președintele iranian Masoud Pezeshkian (de profesie chirurg cardiovascular). Trump l-a semnat în cursul unui dineu care a urmat summitului G7 de la Paris, la Palatul Versailles, iar Pezeshkian la Teheran. Ambele semnări au fost mediatizate în direct. De-a lungul celor trei luni de război, ultimatumurile și amenințările postate pe Truth Social, inclusiv cel de ștergere a Iranului ca civilizație de pe harta lumii («A whole civilization will die tonight, never to be brought back again» ̶ 7 aprilie 2026), au urmat un curs paralel cu eforturile diplomatice ale diferitelor state, în primul rând ale Pakistanului (Republica Islamică Pakistan), de a media un compromis rezonabil între Statele Unite și Iran. Cu excepția întâlnirii directe de la Islamabad din 11-12 aprilie (un eșec total), la care delegația americană a fost condusă de vicepreședintele J. D. Vance, negocierile s-au purtat prin intermediari, într-o diplomație a navetei și transmiterii versiunilor de acord ale celor două părți, ambele refuzând contactul oficial direct. Un rol deosebit în păstrarea canalelor diplomatice deschise l-a avut mareșalul pakistanez Asim Munir, liderul de facto al Pakistanului (secondat de premierul Shehbaz Sharif), ale cărui eforturi pentru continuarea negocierilor au fost considerate de către președintele Trump „fantastice” (slide 2). O relație deosebit de călduroasă s-a stabilit între vicepreședintele Vance și mareșalul Munir. A stârnit reacții de simpatie în presă afirmația lui Vance că are două persoane extrem de importante în viața sa: soția (Usha Vance, de origine indiană) și Field Marshal-ul pakistanez. Vance și Munir au menținut linii de comunicare constante, inclusiv discuții telefonice maraton pe parcursul nopților, pentru gestionarea crizelor geopolitice din regiune. Vicepreședintele american l-a numit pe Munir un „diplomat extraordinar” și a subliniat că avansarea discuțiilor de pace dintre SUA și Iran nu ar fi fost posibilă fără implicarea directă și abilitățile strategice ale șefului armatei pakistaneze. J. D. Vance ̶ fără nicio distanțare explicită față de linia belicoasă a președintelui Trump ̶ s-a păstrat, sau a fost păstrat, într-o detașată rezervă diplomatică. Având în vedere perspectivele lui J.D. Vance pentru următorul mandat prezidențial și rolul de lider regional pacificator al mareșalului Munir, relația aceasta poate va aduce soluții ale unei stabilități viabile în Orientul Mijlociu însângerat de aproape un secol de extremismul islamic și de cel sionist deopotrivă.

Intens mediatizat imediat după atacul americano-izraelian de la 28 februarie 2026, punctul de vedere al președintelui Trump a fost capitularea necondiționată a Iranului («There will be no deal with Iran except UNCONDITIONAL SURRENDER!» ̶ postare pe Truth Social la 6 martie 2026, în grafia originală Trump). Capitularea necondiționată a Iranului, cerută de către președintele Trump în martie 2026 avea următorii termeni: – demantelarea totală a programului nuclear iranian; – ridicarea stocului de uraniu îmbogățit al Iranului de către forțele militare americane; – distrugerea completă a programului și industriei de rachete balistice și drone iraniene; – schimbarea de regim prin alegerea unor „lideri noi și acceptabili”; – încetarea imediată a finanțării, înarmării și controlului iranian asupra tuturor milițiilor și grupărilor aliate Teheranului din Orientul Mijlociu (Hamas, Hezbollah, rebelii Houthi din Yemen și milițiile șiite din Irak); – predarea controlului militar asupra strâmtorii Ormuz.

Memorandumul de Înțelegere (iunie 2026) reflectă o retragere a președintelui Trump dincolo de „liniile roșii” inițiale, acceptând concesii majore, fapt cere a fost criticat la Washington, inclusiv de către unii senatori republicani, în special de aripa susținătorilor priorităților Israelului. Democrații ̶ care ceruseră anterior oprirea războiului ̶ condamnă acum, în bloc (se apropie alegerile parlamentare parțiale), „capitularea lui Trump”, „predarea absolut uluitoare și oribilă” în fața Teheranului (Susan Rice). În Israel, Netanyahu a subliniat în mod repetat că memorandumul este „decizia Americii”, nu a Israelului, și că țara sa nu este legată juridic de acest text. Răspunsul lui Trump la toate criticile: „Aceasta este capitularea necondiționată”.

Cele 14 puncte ale Memorandumului sunt, de fapt, rezonabile; ele prevăd, în esență: „1. Încetarea imediată și permanentă a operațiunilor militare pe toate fronturile, inclusiv în Liban… garantând totodată integritatea teritorială și suveranitatea Libanului. Acordul final va confirma încetarea permanentă a războiului pe toate fronturile, inclusiv în Liban…; 2. Statele Unite ale Americii și Republica Islamică Iran se angajează să respecte suveranitatea și integritatea teritorială a celeilalte și să se abțină de la orice amestec în afacerile interne ale celeilalte; 3. Statele Unite ale Americii și Republica Islamică Iran se angajează să negocieze și să încheie un acord final într-un termen maxim de 60 de zile…; 4. … Statele Unite ale Americii vor începe să-și ridice blocada navală …și vor pune complet capăt blocadei navale într-un termen de 30 de zile… Statele Unite ale Americii se angajează, în plus, să-și retragă forțele din jurul Republicii Islamice Iran în următoarele 30 de zile de la acordul final…; 5. Încă de la semnarea prezentului protocol de acord, Republica Islamică Iran va lua măsurile necesare, depunând cele mai bune eforturi pentru a asigura securitatea trecerii navelor comerciale, fără cheltuieli numai timp de 60 de zile, din Golful Persic către Marea Oman și invers…; 6. Statele Unite se angajează, împreună cu partenerii lor regionali, să elaboreze un plan definitiv, convenit de comun acord, în valoare de cel puțin 300 de miliarde de dolari, destinat reconstrucției și dezvoltării economice a Republicii Islamice Iran…; 7. Statele Unite ale Americii se angajează să pună capăt tuturor tipurilor de sancțiuni impuse Republicii Islamice Iran, inclusiv rezoluțiile Consiliului de Securitate al ONU, rezoluțiile Consiliului Guvernatorilor AIEA [Agenția Internațională pentru Energie Atomică] și tuturor sancțiunilor unilaterale americane, primare și secundare, după un calendar convenit în cadrul acordului final….; 8. Republica Islamică Iran reafirmă că nu-și va procura și nici nu va dezvolta arme nucleare. Statele Unite ale Americii și Republica Islamică Iran au convenit să soluționeze soarta materialelor îmbogățite acumulate, după un mecanism care va fi convenit reciproc și conform calendarului menționat la paragraful 7, metodologia minimală constând într-o metodă de diluare la fața locului sub supervizarea AIEA. Cele două părți au convenit, de asemenea, să discute despre problema îmbogățirii și despre alte subiecte convenite în comun legate de nevoile nucleare ale Republicii Islamice Iran, pe baza unui cadru satisfăcător care urmează să fie stabilit în acordul final. Acordul final va confirma dispozițiile prezentului paragraf….; 9. În așteptarea acordului final, Statele Unite ale Americii și Republica Islamică Iran convin să mențină statu-quoul. Republica Islamică Iran va menține statu-quoul actual al programului său nuclear, iar Statele Unite ale Americii nu vor impune nicio nouă sancțiune și nu vor desfășura forțe suplimentare în regiune; 10. Statele Unite ale Americii se angajează ca, încă de la semnarea prezentului protocol de acord și până la ridicarea sancțiunilor, Departamentul Trezoreriei americane să elibereze derogări pentru exportul de petrol brut iranian, de produse petroliere și derivate și pentru toate serviciile asociate, inclusiv tranzacții bancare, asigurări, transport etc; 11. Statele Unite ale Americii se angajează să facă deplin disponibile și utilizabile fondurile și averile Republicii Islamice Iran înghețate sau supuse unor restricții, încă de la punerea în aplicare a prezentului protocol de acord. Statele Unite ale Americii și Republica Islamică Iran se vor pune de comun acord asupra procedurilor referitoare la eliberarea acestor fonduri în timpul negocierilor; 12. Statele Unite ale Americii și Republica Islamică Iran convin că un mecanism de punere în executare va fi stabilit în vederea supravegherii bunei puneri în aplicare a prezentului protocol de acord și respectării viitoare a acordului final; 13. După semnarea prezentului protocol de acord și sub rezerva începerii punerii în aplicare a paragrafelor 1, 4, 5, 10 și 11 ale protocolului de acord și a continuării punerii în aplicare a acestor măsuri, Statele Unite ale Americii și Republica Islamică Iran vor începe negocieri referitoare la acordul final exclusiv asupra celorlalte paragrafe; 14. Acordul final va fi aprobat printr-o rezoluție cu caracter constrângător a Consiliului de Securitate al ONU.”

Urmare a semnării Memorandumului, în stațiunea Bürgenstock din Alpii Elvețieni au început lucrările comisiilor de experți pentru fundamentarea tehnică a acordului final. Startul acestor lucrări a fost dat la 21 iunie, prin prima sesiune de negocieri politice directe la nivel înalt. Liderii negocierilor politice sunt: J.D. Vance, Steve Witkoff, Jared Kushner (SUA); Mohammad Ghalibaf, Abbas Araghchi (Iran); Asim Munir, Shehbaz Sharif (Pakistan); Mohammed bin Abdulrahman (prim-ministrul Qatarului) ̶ ultimii trei în calitate de mediatori.

Negocierile din 21-22 iunie au fost extrem de tensionate din cauza situației din Liban. Primul punct al Memorandumului prevede încetarea operațiunilor militare și în Liban, dar acestea nu sunt ale americanilor sau iranienilor, ci ale aliaților acestora, respectiv Israelul și Hezbollahul, care, ambele, refuză să înceteze războiul din sudul Libanului. Aripa militară a grupării șiite (parlamentare) libaneze Hezbollah a considerat asasinarea de către Israel, la 28 februarie 2026, a liderului suprem iranian (a cărui autoritate ideologică, religioasă politică și militară ̶ conformă doctrinei Velayat-e Faqih – se extinde și asupra șiiților Hezbollah), ca depășire a unei „linii roșii absolute”. Hezbollahul a ripostat prin valuri masive de rachete și drone asupra nordului Israelului, dar și, în premieră, spre centrul Israelului. Israelul a interpretat riposta ca pe o declarație de război și a declanșat o campanie aeriană generalizată în Liban (lovind Beirut, Valea Bekaa și sudul țării). Ulterior, pe 16 martie 2026, armata israeliană (IDF) a declanșat o nouă ofensivă terestră în sudul Libanului, mobilizând cinci divizii, bombardând sudul Libanului și ocupând o fâșie de 10 km, ca zonă tampon de securitate. Deși pe parcursul primăverii s-au încercat negocieri diplomatice, mediate de SUA, ostilitățile nu s-au oprit.

Presiunile președintelui Trump asupra premierului Netanyahu au fost extrem de dure, dar fără alt rezultat decât răcirea severă a relației lor. Netanyahu a afirmat recent: „Vom rămâne în zona tampon din sudul Libanului atâta timp cât va fi nevoie”, la care lideri din aripa militară dură iraniană (IRGC) au răspuns că vor reînchide strâmtoarea Ormuz. În acest context, președintele Trump, în cadrul unui interviu acordat canalului de televiziune Fox News, în 21 iunie ̶ ziua începerii negocierilor de la Bürgenstock ̶ s-a adresat direct negociatorilor politici: „Închideți-o și nu veți mai avea o țară. Nici nu vă veți mai întoarce în blestemata voastră de țară” (textual: «You close it and you won’t have a country. You won’t even make it back to your fucking country»). Delegația iraniană a părăsit imediat lucrările. Intervenția insistentă și plină de tact a mediatorilor pakistanezi a evitat ruptura, negocierile politice fiind reluate a doua zi, cu câteva rezultate de principiu ̶ stabilirea unei foi de parcurs de 60 de zile pentru implementarea Memorandumului și înființarea unui mecanism oficial de monitorizare, denumit „celulă de deconflictualizare” («de-confliction cell»), pentru Liban ̶ după care au rămas să lucreze grupurile de experți. Amenințările lui Trump contrastează cu tonul vicepreședintelui său, J.D. Vance, care a spus că președintele l-a mandatat să folosească discuțiile pentru „a da un curs nou relațiilor cu Iranul” (« to turn over a new leaf with Iran»). Pentru un tablou complet al situației la ora actuală, este notabilă și afirmația lui Ghalibaf, președintele Parlamentului iranian și conducătorul delegației iraniene: „Nu-și dau ei seama că, dacă amenințările lor ar fi avut vreun efect, nu ar fi ajuns la disperarea lor de astăzi? Noi nu luăm deloc în calcul amenințările americanilor”.

Bulă, sultanul și inelul…

Data: 10 iulie 2026 by Petru Jipa

Capul înclinat, buzele atingând aurul rece, un gest repetat în tăcere și ratificat în spectacol.„Noi mergem la vot să votăm un președinte, dar președintele pupă inelul unui sultan”. Sentința aterizează ca o piatră aruncată în apă liniștită: valurile se lărgesc, se distorsionează și refuză să se așeze. Aici, democrația nu mărșăluiește, îngenunchează. Nu în fața legii, nu în fața poporului, în fața unui simbol al puterii „moștenite”, fără răspundere și nealesă, învelită în catifeaua unei ierarhii vechi de secole. Aceasta nu este ironie; este inversiune. Poporul suveran votează; funcția suverană se înclină. Să numim disonanța clar: legitimitatea și loialitatea nu mai sunt amplasate împreună. Când șeful unei republici se închină ritual unui străin, mai ales unul a cărui autoritate nu se bazează pe mandat, ci pe umilință actul transcende diplomația. Devine violență semiotică: o ștergere publică a însăși suveranității naționale. Urna vorbește despre consimțământ; sărutul inelului vorbește despre loialitate. Una este orizontală, cetățean către cetățean, vot pentru vot; cealaltă este verticală, supus suveranului, implorator „tronului”. A le reconcilia înseamnă a confunda sintaxa cu semantica, a confunda protocolul cu principiul.

Diplomația cere respect; democrația cere fidelitate față de constituții, față de instituții, față de lanțul neîntrerupt dintre mandat și mandat. Și apoi vine întrebarea obsesivă, aproape absurdă: ”Se poate ca trei oameni, să zicem, pot conduce planeta? Trei persoane, poate un președinte, un sultan și un al treilea misterios: un tehnocrat la Geneva, un bancher central la Frankfurt, un CEO la Palo Alto? Întrebarea nu este hiperbolică; este un diagnostic. Guvernanța globală de astăzi este mai puțin un concert de națiuni decât un consorțiu de autorități nealese, unele încoronate, altele corporative, altele codificate în algoritmi. Acordurile climatice sunt negociate în camere din culise unde societatea civilă nu deține niciun loc; stabilitatea financiară este calibrată de consilii ale căror procese-verbale sunt clasificate. Infrastructurile digitale sunt guvernate de termeni de utilizare, nu de tratate. Suveranitatea, cândva teritorială și textuală, a devenit fragmentată, algoritmică și profund opacă. Trei oameni? Poate. Dar mai precis: trei „noduri” într-o rețea în care responsabilitatea a fost eliminată, ca o linie de cod coruptă. Nu trebuie să ne lamentăm în nostalgie, este un avertisment împotriva abstracțiunii. Când teatrul politic înlocuiește agenția politică, când ritualul înlocuiește reforma, când imaginea unității maschează realitatea unilateralismului, democrația nu doar slăbește; ea suferă o derivă ontologică. Uită ce este. O republică nu este o scenă pregătită pentru deferență; este un legământ scris în verbe civice, a delibera, a se opune, a decide. Fiecare sărut pe un inel, fiecare semn de aprobare necontestat către o putere fără răspundere, editează în liniște acel legământ, rând cu rând, clauză cu clauză, până când oamenii nu-și mai recunosc propria semnătură.

Trebuie să ne întrebăm, nu doar „pot trei oameni să conducă planeta?” Să ne întrebăm: ar trebui să conducă? Și dacă nu, cine păzește balustradele când gardienii înșiși se înclină? Răspunsul nu se află în summituri mai grandioase sau în instituții mai elegante, ci în munca încăpățânată și lipsită de farmec de a reancora puterea: în sălile de clasă unde suveranitatea este predată ca practică, nu ca fast; în curțile unde tratatele sunt măsurate în funcție de carte, nu de conveniență; pe străzile unde protestul nu este spectacol, abecedar revendicând limbajul voinței colective. Pentru că o planetă guvernată de trei oameni nu este o distopie care așteaptă să sosească. Este o democrație care se desfășoară deja, fir cu fir, sărut cu sărut, tăcere cu tăcere. Iar cea mai periculoasă tăcere este cea pe care o confundăm cu pacea.

Bulă al nostru nu începe cu un discurs, ci cu un gest, o încheietură care se agită, o bărbie proeminentă, o pauză care plutește ca fumul într-o cameră închisă. În acea secundă suspendată, ceva pâlpâie în retina colectivă: nu talentul de stat, nu gravitatea, ci Bulă. Nu Bulă al folclorului copilăriei, băiatul care a confundat un stingător cu un sifon de suc, ci Bulă ca arhetip: identitatea neancorată a vieții publice românești, figura care vorbește în figuri, dar care cumva numește indiciul, care dă peste adevăr tocmai pentru că refuză eșafodajul decenței. A-l vedea pe președinte gesticulând anapoda, înapoi, lateral, pe dos, nu înseamnă doar a înregistra o stângăcie; înseamnă a simți revenirea stranie a unui idiom național pe care credeam că l-am exorcizat odată cu aderarea la UE, cu alfabetizarea digitală, cu terapia. Bulă s-a întors. Și de data aceasta, nu bate la ușă, este deja așezat la masa cabinetului, aranjându-și cravata cu o mână și ținând un comunicat de presă cu susul în jos în cealaltă. Reinventarea, aici, nu este răscumpărare, este recalibrare. Bulă nu a fost niciodată menit să guverneze; a fost menit să pună un diagnostic. Geniul său constă în refuzul de a distinge între absurd și sistemic, între personal și politic. Când a declarat că luna este făcută din telemea, nu mințea expunea membrana poroasă dintre narațiunea oficială și fantezia colectivă. Incertitudinea de astăzi, tremurăturile geopolitice, dezorientarea algoritmică, coroziunea lentă a încrederii instituționale, nu cere mai mulți tehnocrați. Cere un Bulă recalibrat pentru complexitate: unul care poate analiza un bilanț, să citeze un cântec de leagăn din Maramureș, care citează rapoartele FMI în timp ce se întreabă simultan de ce creșterea PIB-ului nu se înregistrează niciodată în greutatea pungii de cumpărături a unei bunici. Acesta nu este populism deghizat în autenticitate. Este o umilință epistemică îmbrăcată în pantaloni nepotriviți, recunoscând că niciun discurs singular, nicio metrică singulară, nicio limbă singulară nu deține monopolul asupra realității. Și totuși Bulă cel reinventat trebuie să poarte greutatea consecințelor. Bulă original a scăpat de responsabilitate pentru că era un personaj, nu un cetățean. Să fie pace!

Epoca dihoniei…

Data: 9 iulie 2026 by Al. Stănciulescu-Bârda

O trăim de ani buni. Tot așteptăm să se termine, dar cred că mai e mult până la acel moment. Mulți dintre noi nici nu mai îndrăznesc să nutrească o asemenea speranță! Se face simțită în toate părțile lumii, în toate domeniile de activitate. Zi de zi auzi de ea pe toate canalele de informații. Toți sunt împotriva tuturor, fiecare împotriva celuilalt și celorlalți, toți împotriva fiecăruia. Parcă dracul a intrat cu furca și vântură lumea după cum îi place! Popoarele se revoltă împotriva conducătorilor și guvernelor, țările se luptă între ele în plan militar, economic, politic. Goana după spații și zone bogate și de influență, după resurse naturale, după putere și supremație, după libertate și independență, după nu știu ce și nu știu cum, face ca lumea să fie mereu tulburată, mereu tensionată, mereu marcată de conflicte, de conflagrații, războaie, de uneltiri subterane de idealuri străine de ceea se numește pace și bună conviețuire. În multe țări sunt conflicte vădite între clase și straturi sociale, între bogați și săraci, între cei puternici și cei slabi, între exploatatori și exploatați. Nemulțumirile sunt prezente până în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii. Unde nu te-ai aștepta auzi că a izbucnit o revoluție, o revoltă, greve, manifestări și lupte de stradă, s-au produs omoruri, distrugeri de bunuri materiale și spirituale. Mai bine de un deceniu au durat revoluțiile europene, care au marcat sfârșitul sistemului comunist. Credeam că va urma pacea. Iată că lumea musulmană este bulversată mai puternic ca oricând de revolte și răsturnări de situații imprevizibile. Războiul din Ucraina nu se mai termină, cel din Golf abia a început. În țară asistăm la conflicte, care nu se mai termină. Revoluție, mineriade, greve, manifestații, mitinguri, amenințări directe și în presă fac ca să te simți, ca om și cetățean, călare pe un butoi de pulbere. Parcă nimic nu mai este sigur. Partide se ridică vertiginos în aplauzele mulțimilor, pentru a se prăbuși după numai câțiva ani sub huiduielile acelorași mulțimi; oameni de bună credință, capabili, modești, hotărâți de a pune umărul la bunul mers al țării, după numai câteva luni de la momentul lansării în politică devin de nerecunoscut. Aflăm că sunt hoți, corupți, bandiți, mincinoși, criminali, trădători, ce mai, sub orice critică. Batjocora a devenit un mod de a fi al românilor. Nu mai avem modele, pentru că toți și toate sunt împroșcate cu noroi. Tineri, bătrâni, bogați, săraci, învățați sau proști, nu contează, sunt ridicați mai sus, ca să poată fi loviți mai bine. Nu știu un singur om din clasa noastră politică, pe care să nu-l fi denigrat presa, opinia publică. Ne ducem la vot și credem că alegem floarea națiunii, pe cei ce sunt mai buni și mai capabili ca să ne conducă. De îndată ce se dau rezultatele alegerilor, începe denigrarea: toți cei aleși sunt cât nu se poate mai răi, mai decăzuți moral, mai corupți, mai fără scrupule. Cei ce nu au fost aleși ar fi fost idealul națiunii. Trec patru ani și ți se creează o stare de lehamite, aflând de câte matrapazlâcuri sunt în stare cei de la putere și abia aștepți să-i alegi pe ceilalți, ca să pui țara pe drumul cel bun. Îi alegi pe aceia și piesa o ia de la început. Abia atunci afli care le este adevărata față a celor proaspăt ajunși la cârmă și ce oameni cumsecade am dat jos!

După Revoluție, nu a scăpat o singură instituție a statului nebatjocorită. Parcă este o campanie dirijată din umbră în acest sens. Nu e vorba de o firmă de salubrizare oarecare, ci e vorba de instituții fundamentale ale statului, care formează coloana vertebrală a acestuia, precum Armata, Biserica, Justiția, Parlamentul, Guvernul cu aproape toate ministerele lui, Președinția, Poliția, Învățământul, Sănătatea, fiscul, serviciile secrete, vama, sindicatele, băncile etc. Toate acestea formează osatura, scheletul unui stat, fără de care statul nu poate funcționa. Nu auzim decât de certuri ca la ușa cortului, nu se termină un scandal și încep altele. Dușmani și dușmănii peste tot. Generațiile sunt învrăjbite între ele, clasele sociale vor să se sfâșie reciproc, politicienii se înjură între ei ca birjarii, disponibilizările au ajuns la ordinea zilei, afaceri murdare îngrozitoare ies la lumină tot mai des, corupția și corupții au devenit un fel de ,,bogăție” națională. Resursele naturale aflăm că ne-au fost vândute pe nimic, datoriile țării și ale noastre cresc fabulos de la o zi la alta, scaieții și sulfina domină câmpurile, care altădată erau grânarul Europei… Tineretul ne pleacă peste mări și țări, natalitatea scade alarmant, mortalitatea crește înfiorător, bătrânii sunt tot mai singuri, tot mai triști și tot mai nevoiași! Nepotismul, favoritismul, mita și altele asemenea fac ca în fruntea instituțiilor să ajungă oameni nepotriviți, cel mai adesea incapabili, care au câteva idealuri clare: să-și umplă buzunarele, să-și consolideze poziția și să-i îndepărteze/compromită cât mai mult pe cei mai capabili decât ei

Într-o asemenea situație, ca cetățean mărunt, ca opincă a țării, te întrebi: până când? La urma – urmei, fiind spectator și în același timp actor al acestei vremi de dihonie, simți că trece viața pe lângă tine și n-ai avut posibilitatea să guști din frumusețile și din bunătățile ei. Simți că pacea interioară, echilibrul, stabilitatea, siguranța zilei de azi și a zilei de mâine îți sunt amenințate. Credința însăși este de multe ori clătinată. Parcă cineva intră cu cizmele pline de bălegar în cămara sufletului tău, pe care ai vrea-o curată, liniștită. De ce?Fericit este cel ce-și poate păstra nepătimirea, adică pacea interioară și credința în aceste vremuri de dihonie! Fericit este cel ce-și pune speranța în Dumnezeu și nu se clatină în aceste vremuri de încercare și de călire! Toate sunt cu știrea și cu voia Lui, spre a noastră pedeapsă, încercare, sau întărire.

Pahar de sticlă roman cu decor de tip fagure (sec II – III)

Data: 9 iulie 2026 by Redacția

În urma săpăturilor de descărcare arheologică pe traseul autostrăzii A8 a ieșit la lumină o piesă antică și valoroasă de sticlă (un pahar), ăn zona care a fost atribuită de fapt dacilor liberi. Lucrările de cercetare arheologică desfăşurate pe traseul viitoarei autostrăzi A8 au permis investigarea mai multor situri arheologice în vecinătatea oraşului Târgu Neamţ, printre acestea fiind şi un mic cimitir specific secolelor II-III d.Hr., atribuit fiind dacilor liberi. Acolo, a fost găsit un pahar de sticlă din vremea romană cu decor de tip figure, posibil fabricat într-un atelier din Egipt. Directorul Muzeului de Istorie şi Etnografie Târgu Neamţ, Vasile Diaconu, a explicat că, în acea perioadă, cel mai frecvent ritual funerar era incineraţia, motiv pentru care rămăşiţele umane arse erau aşezate în vase de lut şi apoi îngropate în pământ. Adeseori, în acest vase se puneau şi obiecte care au aparţin persoanei incinerate. Într-un astfel de complex arheologic, alături de resturile osteologice, s-au identificat câte fragmente de sticlă. „Astfel de piese sunt puţin întâlnite în perioada secolelor II-III după Hristos şi confirmă legăturile existente între populaţia dacilor liberi şi lumea romană”, a declarat Vasile Diaconu. Starea extrem de fragmentată a obiectului a impus restaurarea cu migală a acestuia de către Dumitru Bostan, expert în domeniu în cadrul Complexului Muzeal Naţional Neamţ. Conform detaliilor oferite de arheologul Sever Boţan acesta ar fi „un pahar unicat pentru zona Neamţului şi al doilea cunoscut în Moldova”. Vasile Diaconu a subliniat că în estul României mai este cunoscută o singură piesă similară, la Poiana, în judeţul Galaţi.

„Graţie cercetărilor arheologice desfăşurate pe traseul autostrăzii A8 de către specialiştii de la Muzeul Olteniei din Craiova şi de tânăra echipă de arheologi de la SC Vanderlay Arheo SRL, în vecinătatea oraşului Târgu Neamţ au fost făcute nişte descoperiri importante. Descoperirea adaugă o piesă importantă în înțelegerea relațiilor culturale și comerciale dintre lumea romană și spațiul dacilor liberi, confirmând încă o dată bogăția arheologică a zonei Neamțului”. Mai cunosc un alt exemplu de astfel de artifact antic. Este vorba despre un pahar de sticlă cu reprezentări figurate (cele patru anotimpuri), expus la Muzeul Național de Istorie și Arheologie Constanța în secțiunea „tezaur”. Piesa este de o calitate artistică extraordinară, având personificarea anotimpurilor în cele patru registre ale paharului. Piesa datează din al doilea sfert al secolului I d.Hr. și a fost descoperit în mediul funerar al orașului antic Tomis. Este o piesă rară, cu siguranță provenită din import. Face parte dintr-un grup puțin numeros de astfel de piese, descoperite în mai multe părți ale Imperiului Roman. A fost lucrat prin tehnica suflării în tipar, în unul dintre centrele specializate de pe coasta Asiei Mici. Aparține categoriei produselor de lux, din cauza costului ridicat de producție și a manoperei laborioase. Decorul paharului constă din patru reprezentări figurate în relief, care au fost asimilate de-a lungul timpului mai multor personaje mitologice. Consensul la care au ajuns cercetătorii este acela că grupul de personaje îi reprezintă pe: Mercur, Iarna, Hercule și Hymen, fiecare registru fiind încadrat de câte o aedicula (un mic templu în miniatură) sprijinită pe două coloane, cu stil schematizat. Această descoperire unică aduce noi dovezi despre legăturile comerciale existente între populațiile dacilor liberi și cei aflați în zonele influențate de către Imperiul Roman sau de către eleni, sau alte popoare mai aplecate către zona călătoriilor îndelungate pe mări și oceane. (G.V.G.)

„Strălucirea certă a verbului definește valoarea inestimabilă a Sufletului!”

Data: 9 iulie 2026 by Ion Nălbitoru

– interviu cu ing. dr. Marian-Teodor Popescu –

– Domnule Marian-Teodor Popescu, sunteți originar din orașul Drăgășani, Vâlcea, pe care oamenii de cultură din zonă îl mai numesc și „Orașul dintre vii”, ca urmare a podgoriilor de viță de vie de pe dealurile din apropiere. Ce amintiri mai dragi vă leagă de aceste locuri?

– M-am născut în localitatea Drăgășani, județul Vâlcea, „Orașul dintre vii”, cum o denumesc localnicii, pentru renumitele podgorii de viță de vie de pe dealurile din apropiere. Îmi răsar în minte zilele lungi și frumoase, în care se culegeau strugurii de culoarea toamnei aceleia, amestecată cu cea de anul trecut și cu cea din alți ani, când fetele desculțe îi jucau sub picioare, lăsând să se adune în lin esența viei, mustul cu arome de Muscat Otonel și Tămâioasă. Sufletul tresare la trecerea prin anii de școală, cu doamna învățătoare, alături de iluștrii profesori, care ne-au predat lecții memorabile și vibrează rostind poemul „La Drăgășani, veniți la Drăgășani!″, în sala Cenaclului „Gib I. Mihăescu″ a Casei de Cultură. Revin în memorie primele Iubiri, fierbinți și tandre, cu buchete de flori proaspete și Vers în dimineața zilei de 8 Martie, în care fetele găseau pe banca din clasă însemnul adolescenței și o fărâmă din sufletul meu, spre amintire peste mulți ani. Retrăiesc frenetic emoțiile primului examen din viață, nerăbdarea și freamătul mulțimii înaintea afișării rezultatelor, bucuria sau lacrimile colegilor. Nu se poate uita ziua în care am spus unicul DA în viață, despre care, noianul anilor ce-au urmat a spus că nu am greșit, încă.

– Bănuiesc că ați copilărit acolo și ca orice copil ați făcut și „năzbâtii”, fugeați des la Olt, la scăldat sau aveați interdicție de la părinți? Pe vremea copilăriei dv. nu era salba de hidrocentrale de pe râul Olt, iar acesta era uneori „furios”. Ați avut cumva și pasiunea pescuitului?

– Amintirile îmi răscolesc trecutul, copilăria și adolescența. Îmi răsar în memorie chipurile prietenilor mei dragi, cu care mergeam la Olt în zorii zilei, să pescuim și să ne facem viața frumoasă. Mergeam de seara să pregătim momeala peștelui, să aranjăm undițele și bicicletele. Odată, mai la început, pe baltă, din sensul opus, apare dirigintele meu, un om cu totul special. L-am salutat, am intrat în vorbă, dar o tresărire de emoție, teamă sau rușine, mă stăpânea. Era Profesorul meu de Matematică și a doua zi aveam oră cu dumnealui. Salvarea a venit tot din baltă, când pluta s-a dus în jos, trasă de un crap neliniștit. Cu atenție, l-am scos pe mal. Se zbătea în razele soarelui, dând străluciri interesante. De atunci, nu am mai prins niciun pește, dar am încercat mereu.

– Orașul Drăgășani are ca emblemă pe scriitorul interbelic Gib Mihăescu. Numele său este purtat de Colegiul din oraș, de Cenaclul literar și de LSR Filiala Vâlcea. Vă leagă ceva de acest scriitor polivalent? Credeți că autoritățile ar trebui să facă mai mult pentru a crea un „brand” din Gib Mihăescu?

– Una dintre emblemele orașului Drăgășani este scriitorul interbelic Gib I. Mihăescu . Numele său îl poartă Cenaclul literar, Colegiul din oraș şi LSR, Filiala Vâlcea. La Cenaclul literar „Gib I. Mihăescu ″, condus de distinsul poet și profesor Aurelian Drăguşin, am citit primele poeme și am cunoscut botezul primelor opinii, referitoare la încercările mele literare. A fost o adevărată școală, unde nume mari spuneau părerea deschis, fără menajamente, constructiv, în scopul creșterii valorii literare. Aici am pășit pe urmele poetului și ziaristului Dumitru Raiciu, fratele mamei, care la aceeași vârstă, tot aici, alături de actualul CETĂŢEAN DE ONOARE al municipiului Drăgășani, Președintele LSR, Al. Florin Ţene, avea preocupări literare. Am cunoscut pe: av. Ion Constantin Vasile, ultimul martor al scriitorului Gib Mihăhescu, epigramistul şi poetul Tudor Barbu, epigramistul Nicolae Toşu, poetul Marian Nicolae, poetele Iuliana Manea şi Raluca Dobre, poetul şi pictorul George Rogojinaru, alături de care m-am format. În anul 2019, am regăsit Cenaclul literar „ Gib I. Mihăescu ″, sub îndrumarea distinsului poet Marian Bărăscu şi am devenit membru al ,,Caravanei culturii’’, condusă de același neobosit Marian Bărăscu, sufletul organizator al unor proiecte şi evenimente de anvergură. În ultimul an, cu bucurie, am constatat o susținere a fenomenului cultural în „Orașul dintre vii”, din partea autorităților locale.

– Ce studii ați urmat și unde? 

– În anul 1990 am absolvit Liceul Industrial Drăgășani, iar în anul 1996 am finalizat studiile la Universitatea din Pitești, Facultatea de Inginerie, Specializarea Autovehicule Rutiere. Anul 1998 aduce obținerea Diplomei de Studii Aprofundate (DEA), cu dubla recunoaștere, româno-franceză, iar în anul 2013 am obținut titlul de Doctor, Specializarea Inginerie Industrială, tot la Universitatea din Pitești. Pe această cale, aduc mulțumiri infinite excelentelor cadrelor didactice care m-au format și instituțiilor de învățământ în care am acumulat cunoștințe științifice, respectiv, pregătire.

– Aveți două profesii, de inginer și cadru universitar asociat la Pitești. Dați-ne câteva detalii în acest sens. 

– Da, este adevărat. Sunt inginer în domeniul automobilelor și am avut șansa de a-mi desfășura activitatea în domeniul în care am absolvit studiile superioare, de peste un sfert de veac. Această meserie impune si ea, ca toate celelalte: seriozitate, disciplină, corectitudine, dorința de te perfecționa permanent, de a fi la curent cu noutățile tehnice din domeniu. Pentru aceasta, a fost necesar să țin legătura cu școala, să obțin titlul de Doctor în anul 2013, Specializarea Inginerie Industrială la Universitatea din Pitești, atunci, actualmente, Centrul Universitar Pitești, al Universității Naționale de Știință și Tehnologie Politehnica București. Aici, începând din anul 2013, am desfășurat activități de laborator și din acest an, curs la Disciplina „Organe de Maşini″.

– Cum vi se par studenții din ziua de azi? 

– Studenții sunt interesați, receptivi, participă activ la activitățile specifice și la cele extrașcolare: Sesiuni de comunicări, Concursuri științifice, Cercuri de Robotică, Expoziții de automobile cu demonstrații: „Poli Auto FEST, festival dedicat automobilelor, transportului și logisticii, o întâlnire cu Noile Tehnologii şi Oamenii care construiesc viitorul mobilității, sunt împreună cu pasionați de automobile, motociclete și mobilitate, companii din București, respectiv, Pitești.″

– În ce a constat festivalul „Poli Auto Fest 2026” și unde a avut loc?

– Poli Auto Fest 2026 a avut loc în perioada 05.06.-07.06.2026, la Universitatea Națională de Știință și Tehnologie Politehnica București, Centrul Universitar Pitești. RAR-R.A., în al treilea an de participare consecutiva la Pitești, este prezent cu AUTOLABORA- TORUL CTT și echipa DIRECTIEI ITPSPNV, REPREZENTANȚA ARGES: Ing. Marian-Teodor Popescu, ing. Dragoș Marian Slătioreanu și ing. Constantin Sima. S-au oferit răspunsuri întrebărilor vizitatorilor: elevi, studenți, cadre didactice, cetățeni. S-a expus aparatura din dotarea autolaboratorului. Mulți elevi și studenți au optat pentru o carieră din domeniul auto poate, în urma organizării POLI AUTO FEST, unde RAR-R.A a participat cu succes. Mulțumiri au fost transmise conducerii DIRECȚIEI ITPSPNV și conducerii RAR-R.A. pentru implicare și suport. Deosebită considerație!

– Pe lângă inginerie aveți și o altă vocație, aceea de poet. Dv. scrieți în vers alb, scurt, dar plin de mesaje și semnificații. În majoritatea, din câte am lecturat, se simte o undă de melancolie sufletească, o pierdere, o rugă sau mai degrabă o implorare a divinității pentru ceva anume. 

– Pasiunea pentru Poezie este o extensie din neam, având ca mentor Poetul și Ziaristul Dumitru Raiciu (1944-2010), fratele mamei, care a scris la multe ziare din județul Vâlcea și din țară. Unda melancolică își are sâmburele în viața, Iubirile trecute și Trecerea prin Timp, cu Fericiri sau Drame, cu pase de la Extaz la Agonie și invers. Pot spune doar că un Vers se naște valoros, când iubești ori suferi enorm, când speri, totuși, sau ai pierdut ultima speranță. Salvarea este tot la Dumnezeu, vine din Rugă și Vers, o formă existențială a Poetului.

– Ați publicat la numeroase reviste de cultură, enumerați câteva din acestea, dar și poeme publicate în volume. Vorbiți-ne despre parcursul dv literar.

– Aș începe prin a enumera câteva din cărțile în care am scris și personalitățile ce mi-au deschis drumul. La 16 ani, am devenit membru al Cenaclului Literar „Gib I. Mihăsescu” din Drăgăşani, jud. Vâlcea, condus de dl. prof. Aurelian Drăguşin. Am cunoscut pe av. Ion Constantin Vasile, pe epigramistul şi poetul Tudor Barbu, pe epigramistul Nicolae Toşu, poetul Marian Nicolae, poetele Iuliana Manea şi Raluca Dobre. În 1992, am debutat la Piteşti, în ziarul „Argeşul liber”, cu poezia „Gaudeamus”, susţinut de ziaristul Laurenţiu Ungureanu şi am participat la concursul „Pe aripile poeziei”, unde am obţinut ,,Menţiune’’ şi am cunoscut poeta Cristina Onofre (actualmente Christine Bernadette Rousseau), laureata Premiului I, cu care am legat o veche şi sinceră prietenie. Alături de poeţii: Tiberiu Frim, Romeo Lefter, Cezar Mazilu, Jan Dumitraşcu am fost membru fondator al Cenaclurilor Studențești: „Molloy” şi „Antarg”, publicând în revistele „Ulysses” şi „STAR”. Luna noiembrie a anului 2019 marchează apariţia la Editura „KITCOM”, condusă de distinsa familie George şi Rodica Tulea, a volumului de versuri „Buchet de gânduri”, în parteneriat cu prozatoarea Emilia Popescu, de la care am deprins iubirea pentru literatură. Am devenit membru al „Caravanei culturii”, condusă de distinsul poet Marian Bărăscu, sufletul organizator al unor proiecte şi evenimente de anvergură. Am publicat în revista „Rusidava culturală” poemele „La Drăgăşani” şi „La Nostra Dava”. Anul 2020 oferă participarea la Revelionul „Caravanei culturii”, organizat cu deosebită atenţie şi eleganţă de poetul Marian Bărăscu, în municipiul Slatina. Am devenit membru al Cenaclului literar „Armonii argeşene”, unde am reîntâlnit poeta Christine Bernadette Rousseau, care m-a susţinut în demersul poetic şi literar. Am publicat în revista de cultură „Cuvântul argeşean”, recomandat de distinsa poetă Christine Bernadette Rousseau, care ulterior a devenit director al revistei. Din anul 2021 am devenit membru al L.S.R.- Argeş şi am participat la întâlnirile on-line ale Cenaclului literar „Armonii argeşene”, prezidate de preşedintele acesteia, poetul Adrian Mitroi, având susţinenerea Centrului Cultural Piteşti, condus de distinsa doamnă Carmen Elena Salub. Am devenit membru al U.Z.P.R., filiala Olt, la invitaţia d-lui. Prof. Tlg. Paulian Buicescu şi am publicat în revista „Popas jurnalistic şi literar-artistic”, condusă de către distinsa poetă Christine Bernadette Rousseau. În anul 2022 ies de sub tipar la Editura „KITCOM”, antologia de versuri „ORAŞUL DINTRE VII – 10 pentru Drăgăşani”, volumul 1, coordonată de poetul Marian Bărăscu şi monografia „Mânâstirea Călineşti-Biserica de lemn Sfântul Ierarh Calinic-Drăghiceşti”, alături de renumitul monograf drăgăşenean Doru Căpătaru şi Protosinghelul Iorest Suma Achim, fiind coautor. Anul 2023 marchează participarea la realizarea a două antologii: la Editura „FRANCO”, condusă de distinsa familie Cristina şi Ion Nălbitoru, „ORAŞUL DINTRE VII – 10 pentru Drăgăşani”, volumul 2, sub îndrumarea poetului Marian Bărăscu şi la Editura „ARMONII CULTURALE”, lucrarea „Istorii, comentarii, miscelanea”- vol.66 – coordonată de distinsul om de cultură Ion N. Oprea, care a construit o punte între actualitate şi memorie. Antologia L.S.R., filiala „Gib Mihăescu”, Vâlcea, vol. 1, 2024, intitulată „MEMORIA SLOVELOR”, vede lumina tiparului tot la Editura „FRANCO”, localitatea Brezoi, Vâlcea, coordonată de familia Cristina şi Ion Nălbitoru, având coautor şi poetul Marian-Teodor Popescu. Tabăra Națională de Poezie de la Drăgăşani din 2025 adună şi contribuția sa la volumul de amintiri, evocări şi confesiuni, dedicat celei ce a fost GORONICA DOBRE – „O LUMINĂ PRINTRE ÎNGERI” – editura „KITCOM”, Verguleasa, Olt. Anul 2026 va prilejui participarea activă la apariția revistei de cultură „MEMORIA SLOVELOR”- Editura „FRANCO” din Brezoi, a antologiei „ORAŞUL DINTRE VII – 10 pentru Drăgăşani”-vol.3, sub îndrumarea poetului Marian Bărăscu, publicații ce se vor lansa în cadrul Taberei Naționale de Poezie de la Drăgăşani, 2026, Ediția a-III-a. Se menționează participarea constantă cu lucrări în revistele de cultură: „CUVÂNTUL ARGEȘEAN”, „POPAS JURNALISTIC ȘI LITERAR-ARTISTIC”, având coordonator distinsa poetă Christine Bernadette Rousseau. Sub îndrumarea ilustrului prof. Constantin Geantă, apar revistele de cultură de pe malul Oltului: „MIRAJUL OLTULUI”, „MIRCEA, COZIA ŞI OLTUL”, „COZIA LITERAR-ARTISTICA”, unde este menționată prezența sa în articole, cu tentă istorică si literară. Strălucirea certă a verbului defineşte valoarea inestimabilă a Sufletului!

– V-am urmărit la televiziunea din Pitești, realizator poeta Christine Bernadette Rousseau. Ați pus suflet în tot ceea ce ați afirmat. Credeți că a fost urmărită și de tineret, ca o lecție de viață pe care ar trebui s-o urmeze? Să nu se depărteze de sensibilitatea umană?

– Este adevărat. Am fost invitat în emisiunea „Arc peste timp-poezie şi jurnalism” în cadrul Proiectului Cultural „De profundis în Artă, Cultură şi Viață”, realizat de poeta Christine Bernadette Rousseau la Centrul Cultural Piteşti, condus de către D-na. Carmen Elena Salub. A fost un minunat periplu prin viață, poeme, apariții şi oameni. Emisiunea a fost urmărită şi de tineri, ca posibilă variantă de viață, dar liberul arbitru este cel care hotărăște. Totuși, sensibilitatea umană, manifestată în cazul meu prin Vers, la ceilalți prin orice altă formă de Artă, nu trebuie să dispară. Ea trebuie să crească pentru a deveni, cel puțin mai buni.

– Vă este dor de plaiurile drăgășănene, vă întoarceți des? 

– Iubirea de plaiurile drăgăşenene s-a transformat într-un dor neostoit, care ne cheamă, ne cheamă mereu acasă, la origini, la seva acestui Pământ binecuvântat de bunul Dumnezeu. Vin cu sufletul însetat de viața se aici, ori de câte ori am ocazia.

– Ne-am întâlnit la numeroase activități culturale atât în Drăgășani cât și în Râmnicu Vâlcea. De fiecare dată spiritul dv. revine la orașul viilor, ne recitați poezii și ne cântați pe această temă, dar nu uitați nici de „Imnul” echipei de fotbal din Craiova! A fost și rămâne echipa de fotbal a Universității o mare „iubire” pentru dv? 

– Particip cu plăcere, cu tot Sufletul, la fiecare activitate culturală, mai ales acasă, unde „Oltul ne curge prin vene”, cum afirma cu satisfacție, colega mea de liceu, distinsa Poetă Iosefina Schirger. Ne salutăm mereu prin versurile poemului „La Drăgășani”, permanenta chemare, finalizând cu „Imnul” echipei de fotbal din Craiova! Sunt un CRAIOVEAN ÎNFOCAT! Am iubit şi iubesc enorm echipa de fotbal „Universitatea Craiova”! Este echipa de suflet a copilăriei, adolescenței, a vieții mele şi nu numai. Am avut fericita ocazie să-l cunosc pe marele fotbalist Ilie Balaci, liderul echipei din Bănie, cu care am stat de vorbă. Este echipa alb-albastră care ne-a unit, ne unește și ne va uni! Deja când auzi urarea: „Hai Universitatea, hai Craiova, / Tu, campioana unei mari iubiri! ”, gândul aleargă dezlănțuit spre Victorie. Anul acesta a cucerit ce s-a așteptat de multă vreme: Cupa şi Campionatul României! Să fie într-un ceas bun! Ne face fericiți!

– Ce mesaje ați dori să transmiteți românilor de pretutindeni?

– Transmit, cu Sufletul deschis, esența mesajelor primite de la contemporani, precum şi de la înaintaşi: „Să fie sănătoşi, să se bucure de viață şi să fie oameni de nădejde! ” – Prof. Dorel Antonie. „Toate cele bune, care se produc astăzi, sunt de la Dumnezeu. Toate cele rele sunt de la Potrivnicul, dar îngăduite de Dumnezeu; ceea ce se întâmplă nu se întâmplă cu voia noastră. Toți trebuie să punem genunchiul la pământ şi să strigăm în fața lui Dumnezeu și a Maicii Sale, să ne scape de toate tulburările care se abat asupra noastră și asupra întregului Pământ. Să devenim mai buni, mai iertători şi iubitori unul față de celălalt! Lui Dumnezeu, Slavă! Amin! ” -Protosinghel Iorest Suma Achim -Mânăstirea „Sfântul Ier. Calinic”, Călineşti, jud. Argeş, România. Strălucirea certă a verbului defineşte valoarea inestimabilă a Sufletului!

– Vă mulțumesc pentru timpul acordat realizării acestui interviu și vă doresc mult succes în continuare atât profesional cât și în domeniul literar!

Despre creditele în euro ale populației…

Data: 8 iulie 2026 by Gheorghe Piperea

În mod normal, nimeni nu ar trebui să se împrumute în euro sau altă valută, cu excepția cazului în care obține venituri suficiente în valuta creditului. Altfel, orice fluctuație de curs valutar poate provoca volume mărite de plăți în lei și, deci, dificultăți de plată, supra-îndatorare sau chiar faliment. Din 2007 încoace, când s-a dat drumul masiv la credite în valută, cursul leu/euro a crescut constant: 2007: 3,3337 lei/euro, 2009: 4,2376 lei/euro, 2019: 4,7454 lei/euro, iunie 2026): 5,25 lei/euro. De aici a rezultat o creștere constată a ratei lunare, care se achită în lei, la cursul de schimb din data plății, iar nu la cursul de schimb din data contractării. Este ceea ce numim „riscul valutar”, mai mereu trecut pe seama consumatorului, fie din neștiință și comoditate, fie prin clauze abuzive și practici înșelătoare ale băncilor impuse clienților prin contracte de adeziune, tipizate. La vremea creditelor în valută (2007 – 2012), ponderea în totalul creditelor populației era de 70 la sută. Această pondere este azi mult mai mică, întrucât oamenii s-au împrumutat (mai scump, mai riscant) în lei. La nivelul lui noiembrie 2025, soldul creditelor în valută acordate gospodăriilor se redusese la 15,3 miliarde lei (față de un total al creditelor în lei acordate populației de ≈ 190 miliarde lei). Vorbim, deci, de o pondere de cca 7,45 la sută din total. Marea majoritate a acestor credite sunt credite ipotecare – peste 90 la sută. În general, sunt credite ipotecare vechi (din perioada 2005–2012), luate pe perioade foarte lungi.

Creșterea la 5,25 lei/euro a cursului, în decurs de mai puțin de un an, îi afectează cel mai mult pe acești debitori eterni la bănci, care s-au legat de un amărât de apartament de trei camere de pe vremea când erau debutanți în viață și profesie, iar acum sunt oameni mai mult decât maturi. Ratele acestor oameni au crescut simțitor. În primul rând, deprecierea leului din 2019 încoace a fost de 10,6 la sută. Evident, plățile în lei au fost majorate corespunzător. În al doilea rând, și dobânda a crescut. Chiar dacă Euribor (indicele de dobândă variabilă, similar Robor) a avut valori mici în 2019, azi se situează la cca 2,4 la sută. Să luăm un exemplu. Dacă creditul luat în 2019 a avut valoarea de 100.000 euro, fiind luat pe 30 ani, cu dobânda inițială de trei la sută, atunci: Rata lunară inițială: ≈ 422 euro, echivalent lei în 2019 (la 4,745 lei/euro): ≈ 2.001 lei; …După 7 ani (2026), la un principal rămas de plată de ≈ 84.000 euro, la dobânda actuală estimate de ≈ 5,5 la sută (Euribor + marjă), rata lunară a ajuns la ≈ 537 euro, iar echivalentul în lei actual (la 5,25 lei/euro) a ajuns la ≈ 2.819 lei. Vorbim, așadar, de o creștere de circa 41 la sută a ratei lunare în lei. În cazuri cu marjă mai mare sau durată mai scurtă rămasă, creșterea ar fi putut fi chiar și de peste 50 la sută, ceea ce ar „califica” debitorul la o dare în plată a casei, pentru a obține eliberarea de datoria reziduală. Pentru sistem, întrucât segmentul de populație afectat este mic, riscul de supra-îndatorare sau faliment este redus. Cu totul cinic, cei din sistem ar putea gândi și că multe dintre aceste credite sunt vechi, iar debitorii au avut timp să se adapteze, să se călească, deci sunt suficient de rezilienți la alte creșteri ale cursului valutar… Dar, pentru cei în cauză, situația e vânătă… În condițiile în care creditele în lei, cu mult mai importante ca volum (88 la sută), au fost substanțial influențate de manipularea Robor, vestea că și cursul de schimb a fost scăpat de sub control nu va face o reclamă bună BNR. Știu, nu-i ușor, dar măcar e Nicușor…