Ne plâng îngerii protectori ai neamului… Ne plâng îndurerate icoanele pe care n-am știut a le fi apărat…

Alții ar înălța muzee în jurul lor… Ar ridica cetăți de protejare culturală și duhovnicească… Nu le-ar lăsa în bătaia vremurilor… Nu le-ar expune riscului de a fi luate din patrimoniul neamului și a ajunge să lumineze ființa și cetățile altora… Le-ar respecta, căci toate aceste moșteniri culturale, religioase, de învățătură sunt părți de fundație ale spiritului națiunii. Unele dintre ele sunt stâlpi, reazemi de cultură ce pot deveni, în grelele momente de încercări, de întrebări, de interogații cu sinele nostru, dar și cu acela al cetății în care trăim, în care am fost hăruiți de sacrificiile înaintașilor să existăm, dar noi ne-am mulțumit doar a viețui, pot deveni dară chiar părți de fundații.

Noi nu doar că nu am strâns fonduri pentru a readuce la pieptul ființei noastre toate artefactele, simbolurile, vestigiile, reperele în timp ale felului nostru de a fi fost în alte vremuri, demni, eroici, credincioși, apărători ai adevărurilor noastre, dar nici măcar pe cele existente nu le-am pus la adăpost. Și nu o facem nici măcar în clipa în care ele au început a fi tot mai prețioase, căci poate nu am înțeles dimensiunea lor astrală în evoluția noastră, au devenit așadar tot mai prețioase prin faptul că sunt tot mai puține. Tot mai rare… Căci aceasta pare a fi ultimul etalon de măsură a aprecierii în lumea de azi. Nu mai înțelegem prețiozitatea lor dată de valoarea spirituală, istorică ori de suflet, ci doar când sunt tot mai greu de găsit…

Și nu construim bariere în jurul acestor moșteniri culturale, religioase, de ethos chiar, ce se răresc de la o zi la alta. Nu licităm, nu facem chete naționale pentru a le cumpăra și răscumpăra pe cele ce au fost scoase din tezaurul nostru național de feluriți negustori-jefuitori, dar nu strângem bani nici măcar pentru a pune fundațiile unor noi muzee. Căci, la ce-i trebuie unui popor noi muzee când nici măcar pe cele vechi nu s-a străduit să le oprească din procesul de degradare. De năruire pentru a fi înlăturată, ștearsă, nu doar prezența fizică a unor clădiri istorice și de istorie, ci însăși identitatea din ele. Pentru că identitatea unor artefacte din muzee s-a transpus și a dat identitate inclusiv zidurilor (o tempora, nu?!) ce le-au adăpostit.

Și va veni timpul când vom vrea a ridica muzee pentru a arăta lumii civilizația noastră, contribuția noastră spirituală la această lume, dar nu vom mai avea ce expune în ele. Îmbătrâniți, vom privi doar niște pereți goi, ce nu vor purta în ei nici măcar amprentele identităților pe care le-au adăpostit zidurile de demult… Căci vor fi noi, dar fără conținut. Vor fi forme ce nu vor avea ce să mai adăpostească.

Ne sunt desprinse fibrele iconare din ființa noastră. Icoanele Națiunii au devenit, nu bucăți de panteon în fața cărora să îngenunchem și să ne rugăm, ci obiecte de troc. Iar când o națiune își lasă icoanele a-i fi tratate ca obiecte de tarabă nu mai este nici măcar „un popor”. Ci doar o mulțime ce și-a lăsat trecutul, demnitatea, istoria distruse… O, dar o „mulțime” nu are trecut așa că toate acelea nu au fost ale ei, ci ale unui neam cândva demn, nu?!…

Și ce vom mai vinde când și ultima icoană patrimonială va fi fost luată din cercul de protecție spirituală și duhonvicească? Vom scoate la licitații zidurile pictate ale bisericilor pentru a mai face niște bani? Vom vinde bisericile pe de-a întregul?

Arsenie Boca și-a rupt din fibra lui de cunoaștere, sacrificiu și aplecare duhovnicească pentru a ne lăsa zidiri de îngeri protectori, icoane care să-i apere ființa peste vremuri.

Dar încă o icoană ne este luată… Un alt vestigiu pleacă din vatra neamului… Acum, Icoana pe glajă „Maica Domnului Îndurerată” pictată de Arsenie Boca în 1945 a fost și ea scoasă la licitația de descărnare a națiunii… „Mult a ostenit şi mai are” – a scris duhovnicul pe spatele ei… Și a avut dreptate, iată… Căci se alătură altor sute de icoane ce au fost la rândul smulse… Iar în vreme ce noi ne lăsăm a ne fi distorsionată, divizată, împărțită, sfărâmată identitatea, alții își construiesc „muzeele” dovezilor lor pentru mâine. Și nu mai trebuie să fure din artefactele noastre, ci doar să mimeze licitații la care noi doar ne hlizim.

Ne plâng îngerii protectori ai neamului… Ne plâng îndurerate icoanele pe care n-am știut a le fi apărat… Dar noi demult nu mai auzim…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*