Pandemia – o treaptă „stelară”

Toți fug și se ascund de Pandemie. Nu mai sunt mașini pe străzi pentru că nu mai e petrol. Civilizația a supt toate resursele animale din pământ și azi doar din nimereală dacă mai găsești benzină sau motorină prin gospodăriile abandonate. Toți au fugit. Noi cu ce să ajungem la mare, unde găsim vreo ocazie să ajungem în Asia și de acolo e mai ușor să ajungem în România pe uscat. E periculos? Da! Au distrus prin lăcomia lor ecologia planetei. Au reușit să ducă civilizația de nas. Au epuizat resursele fosile de petrol și cărbune, mințind că electricitatea eoliană și solară produsă de baterii va înlocui curat  zăcămintele poluante, fără a specifica faptul că pentru a le produce, aceste surse înlocuitoare ale industriei vor consuma de o sută de ori mai multe resurse și zăcăminte fosile distrugând complet planeta. Nici o baterie nu e capabilă să ajungă la eficiența motorinei pentru a conduce un vehicul. Motorina e de 46 de ori mai eficientă decât orice altă sursă digitală. Costul bateriilor și al plăcilor solare s-a redus prin faptul că fabricile constructoare au fost mutate în China, iar Chinei nu i-a păsat că își otrăvește pământul cu rezidurile din urma procesului. Toate fiind promovate de guvernanți ca un miracol verde. Toți am fost orbiți. Nimic nu a fost în beneficiul omului, ci doar al corporațiilor. Corporațiile au dus planeta la ruină. I-a cumpărat chiar și pe apărătorii ecologiei planetare. Combustibilul fosil nu poate fi înlocuit. Practic, industria civilizației a devorat pământul de resurse. Folosindu-se de flagelul cifrelor au convins lumea să le cumpere ideea. Acum e prea târziu. Societatea industrială trebuia demontată demult. Am devenit servitorii tehnologiei. Acum, tehnologia ne dictează viața. Dacă te uiți la orașe, ele nu sunt construite să servească omul, ci să servească mașinile. Străzi, piste, parcări etc. Omul a favorizat capitalismul, corporațiile cu profitul lor în defavoarea naturii și a ecologiei. Foarte curând, omul biologic va fi înlocuit cu cel sintetic, lipsit de emoții și supus.

Am găsit mașina asta de tăiat iarba în doi timpi și trei mișcări, care funcționează cu petrol și stăm călare pe ea, eu și soția și ne îndreptăm spre ocean, unde auzisem că se pot găsi ambarcațiuni spre Asia. Am ajuns la marginea văii dintre două dealuri imense. Suntem siguri că oceanul e în spatele dealului din față, așa că neavând de ales, dăm drumul mașinii de tăiat iarba să alunece la vale, ajustând cu grijă frâna de mână. Nu știu de unde o aveam în stânga mea. Roțile rulau înfrânate din când în când și ajungem pe fundul văii, în peretele dealului din față, care se dovedește a fi un vas de croazieră turistică. Având zece nivele era împotmolit în nisip de câțiva ani. Câțiva golani se învârteau pe punte în jurul cabinei, iar șeful era întins pe un șezlong la soare. Soția sare și se întinde chiar de-a lungul lui, de parcă se cunoșteau de o viață și lingușitor îi cere să ne ajute cu o cabină. Mă apucă gelozia, însă repede realizez că tehnica ei e mai bună în astfel de situații. La auzul chicotelor ei muierești apar golanii și eu dorind s-o salvez, sar de pe mașina de tăiat iarba peste ei și plonjez iar în abatajul din Ciudanovița, de partea suitorului a lacului verde-mineral. Nefertiti din marginea cealaltă îmi zâmbește complice. Îi zic:

– Sunt iar în 1974? Asta e halucinație. Mă duc la suprafață și te las. Eu ies din mină. Îi zic, și fug la gura suitorului în care apa era clară ca oglinda. Aproape că se văd liniile din galerie și chiar niște lumini de lămpi. Nu mai aștept și sar în cap, înot în jos și pe măsură ce mă apropii de galerie, vocile se întețesc, oameni trec prin fața mea alergând. Mâinile îmi deveneau tot mai de copil. Oare ce se întâmplă? Întețesc înotul. Simt un miros de fum de lemn ars care se amplifică. E ca o ceață și nu mai văd nimic. Chiar simt că mă sufoc și mă întorc înapoi, înotând în susul suitorului și, țuști afară în fața lacului verde. Apele curg șiroaie de pe haine în apa limpede. Nefertiti îmi spune să mă dezbrac pentru că voi răci și chiar mă va ataca și covidul din Australia.

– Ce s-a întâmplat? o întreb. Pe măsură ce coborai în adânc, te apropiai de anul 1962, an în care un incendiu în subteran la orizontul 4, unde ne aflam, a luat viața a 11 oameni. Eu, atunci, aveam 10 ani. Tata era la muncă, la revizia puțurilor. Știu că mama ne-a închis în casă și a fugit împreună cu toată valea la gura puțului. Mi-e tare dor de ei.

– Întinde-te pe armătura de jos. Am să-ți fac acest cadou, însă amintește-ți că în momentul în care adormi acolo, te vei trezi aici. Și nu uita. Ai zece ani, însă memoria de acum și să nu fii surprins că nimeni nu va crede ce le spui, însă te vor admira pentru imaginație.

Acum mă invadează emoția întâlnirii. Nefertiti trece mâna pe deasupra mea și în semn de mângâiere părintească mă trezesc din pat în țipetele femeilor din jurul blocurilor. Eram eu cu sora mea cu doi ani mai mică și, normal ne pregăteam de școală la ora asta. Știu, era ora 5 dimineața, cu o ora mai devreme. Mama ne încuiase în casă. O vedeam pe sora mea de 8 ani cât de fandosită era pregătindu-și ghiozdanul. Eu îl aveam gata de aseară. Pe la șase jumate era liniște. Mama s-a întors și ne-a deschis ușa să plecăm la școală. Abia așteptam să-mi văd colegii. Jumate din ei sunt morți azi. Pădureanu lipsea, tatăl lui murise, Molnar nu mai era nici el. Rudi lipsea. 11 Orfani.

Prima oră aveam citire cu domnul învățător Ion Mustață. Scund și rotofei de statură. Fostul director și locuia în satul Ciudanovița, situat la 3 km de șantierul minier. Scoateți temele de acasă pe băncuță!  Deschid caietul de dictando și mă îngrozesc. Textul compunerii mele avea doi milimetri grosime a liniilor. Îmi aduc aminte că aseară mi-am făcut temele pe ascuns în bucătărie. Ai mei toți dormeau. Eu mințisem că mi le-am făcut, doar ca să ies la joacă și pe la miezul nopții m-am furișat cu ghiozdanul în bucătărie ca să le fac. Descopăr că nu am peniță în penar pentru toc și înapoi nu pot merge în dormitor unde dormeam toți înghesuiți ca să cotrobăi. Mama era foarte fioroasă și mă bătea cu joarda de mă înnebunea. Ce dracu să fac? Cu ce să scriu? Și tot uitandu-mă prin bucătărie, am dat peste cutia de chibrite și am hotărât să-mi fac o peniță din lemn. Zis și făcut; am cioplit din cuțit una, însă nu căra cerneala mai mult de jumate de literă. Ce să fac? Am întors chibritul cu gămălia fosforoasă și am băgat-o în toc. Scria de minune. Gămălia sugea cerneala din călimară și o lăsa ușor la contactul cu hârtia. Singura problemă era că scria gros de tot. Am început eu să judec în gândul meu: Important este că mi-am făcut lecția, iar estetica liniei nu are nimic de a face cu executarea temei ordonate de învățător, pentru că aceasta nu e o lecție de Caligrafie. Astea fiind zise, am finalizat tema de casă pe o pagină și acum mă uitam la fața învățătorului care o privea buimac. Închide caietul furios și mi-l dă de cap. „Ce-i asta Todicoiule?”, „Compunerea, tovarășe învățător.” Și îmi scrie 3 pe ea. „Iertați-mă! Dar nu am avut peniță.”, „De ce, Todicoiule? C-a băut tactu banii.” Eu am tăcut și am lăsat-o ca el, însă ce a urmat e că i-a spus mamei că eu nu am avut peniță că a băut taică-su banii. Că tata e un bețiv. Mama s-a înfuriat și cum am ajuns acasă, mi-a tras o mamă de bătaie cu cismele de cauciuc din picioare pe care le iubeam mult pentru că aveau doi căluți pe fiecare exterior. Mă uitam printre lacrimi gândind cum îl va naște pe fratele meu prin cezariană și pentru că spitalul din Oravița nu a avut ață de pește s-o coasă pe dinăuntru au cusut-o cu ață albă de haine care s-a infectat înăuntru și ani de zile a puroiat găurile cusăturilor prin care se scurgeau ațele afară, iar mai târziu s-a transformat în cancer și așa a murit. Tatăl meu era miner fruntaș, foarte bine plătit și îți dai seama ce jignire le făcuse părinților situația mea. Bine agravată de un învățător bețiv care își ținea sticla cu țuică în bazinul cu apă din veceul băieților. Mai târziu, fratele meu Ghiță a descoperit ascunzișul și l-a dat de gol. Parcă își răzbunase, cumva fratele. În pauze, admiram colegii de școală cu inocența și vivacitatea lor, cu bucuria și zburdălnicia lor se luau la trântă sau săreau capra etc. Mergând prin pădure să adunăm crengi uscate pentru focul de tabără de a doua zi, o căutam din priviri pe Doinița Chibulcuțeanu, căreia îi scrisesem un bilețel cu o zi înainte, că am s-o ajut la cărat crenguțe. Îmi plăcea mult fata. Avea o față bucălată și rotundă precum sânii mamei și ochii migdalați căprui.

Mi-am dorit să ajung pioner, însă societatea, spunea Yuri Sokol, operatorul lui Tarkovski în unul din seminarele al cărui student eram în Melbourne, nu lăsa spațiu oamenilor să vadă adevărul vieții așa cum îl văd copiii sau omul simplu needucat. Eu nu meritam să fiu recunoscut printre semeni decât dacă urmam linia ideologiei și a programei școlare, ori eu având note mici nu aveam șanse chiar dacă îmi scriam corect temele ca și conținut dar nu estetic. M-a întrebat domnul director Sperlea, de ce scriu cuvântul dac cu literă mică, iar pluralul daci cu literă mare. I-am răspuns că sunt mai mulți și că e important să se vadă bine importanța lor. Bine, nota 3. Stai jos! Era trist, însă îmi aflam bucuria în a proiecta diafilme seara pe peretele opus al blocului unde se adunau oamenii simpli și săraci ai șantierului ca să vadă povești cu Feți Frumoși și Ilene Cosânzene, iar printre ele diafilme create de mine pe foi de hârtie dictando tăiate la lățimea filmului de 35 mm pe care desenam 10 fotograme, povești inventate cu cowboys și farfurii zburatoare cu creionul bine ascuțit sub lupă; apoi hârtia o înmuiam în untură de porc albă și devenea transparentă și astfel putea fi proiectată noaptea. Eram fericit pentru că aduceam fericire oamenilor. Deasemeni când proiecționistul de la cinematograf unde îmi făcusem ucenicia de la 12 ani și aveam privilegiul să văd toate filmele pe ascuns, interzise de școală, lucra la mină în schimbul întâi, dădea telefon la domnul director să-mi dea voie să merg la cinema să proiectez matineurile muncitorilor din schimbul doi. Vă dați seama, ce bucurie pe mine să scap de orele grele de fizică și chimie și să merg să fac fericiți o sală de cinema de 300 de locuri? Oamenii râdeau și plângeau în sală, și eu eram parte din acea emoție. Și tot la 12 ani, mi-am cumpărat și primul aparat de filmat pe 8 milimetri și am început să merg la festivaluri de amatori și să câștig mențiuni și premii, însă pentru astea nu te făcea nimeni pioner. Ba, odată, hai să nu greșesc. La insistența fetelor din clasa mai mică, a comandantelor de pioneri m-au invitat la reuniunea de sâmbătă unde se dansa și unde erau invitați numai elevii fruntași, domnul diriginte care citea circulara a motivat că am fost invitat pentru că sunt bun la desen și lucrări practice, însă eu știu că fetelor le eram drag și emoția asta nu știe de note mici. Era greu. A doua zi, la ora de matematică a intrat vârtej în clasă mama Doiniței cu o plasă de nailon în mână, strigând fără să-i pese că deranjează o clasă: Îți trebuie muiere, bețivule? Numindu-mă astfel după tata, un om pâinea lui Dumnezeu, că-i mai trăgea la masea cu ortacii. Colega mea de clas, Mogdus văzuse când i-am scris biletul fetii și pentru că erau vecine, i-a spus mamei care a bătut fata până i-a dat biletul. Domnul diriginte, Popescu Dorel se uita la scenă stupefiat și când am ajuns acasă i-am spus mamei (care mă aștepta cu joarda în mână), ca o iubesc mult. De atunci nu am mai vorbit cu Doinița. Mama ei era o pișpirica îndesată, iar tatăl ei avea 2 metri, o namilă de om, așa cum erau minierii, pe care ea îl lua la palme, urcându-se pe un scăunel dacă nu pușca în ziua respectivă în mină, că erau plătiți la metru de înaintare. Nu-i dădea de mâncare, îl pălmuia și-l trimitea înapoi în adâncuri să împuște (dinamiteze).

Mi-am scos cizmulițele din picioare, am admirat cei doi căluți frumoși mulați pe ele și m-am trezit în lacrimi în brațele zeiței Nefertiti. Plânsesem atât de mult încât lacrimile mele dizolvaseră verdele mineral al lacului. Era de acum o vale adâncă într-un deșert însorit, și-o caravană. Începuse să mă cuprindă o amețeală, o frică de înălțime că erau câțiva km până jos. Aveam senzația că sunt într-un abataj zburător. ’Ți-e teamă?’ mă întreabă. ’Unde e lacul verde?’ ’Lacul e, doar culoarea a dispărut odată cu vindecarea dorului tău de cei dragi.’ A luat un inel și l-a aruncat în mijlocul deschiderii însorite și dintr-o dată inele de valuri s-au declanșat la pătrunderea lui și am descoperit apa cristalină a lacului.

– Deci, acel deșert e pe fundul lacului? o întreb.

– Lacul este conștientul tău, Ben. El e în tine, nemișcat până în momentul trezirii și doar atunci îl vezi. Când te oprești din observație, din gândire, el îngheață. Conștiința salvează existența.

– Și banii? zic eu.

– Banii vor distruge civilizația, așa cum va alertat și Iisus. Banul ține civilizația pe loc. Ține conștiința la nivel de Oaie.

– Ei!! Cum poți să spui asta? Chiar războaiele au contribuit la avansul civilizației. Datorită lor avem avioanele și calculatoarele…

– Și bomba atomică…, continuă ea.

– Avem mașini, televizoare în culori, concedii…, și sute de milioane de suflete care nu au apă potabilă. Beau din mocirlă sau din urma calului. Cu ajutorul tehnologiei s-au creat miliarde de locuri de muncă…

– Și bogătași care nu-și mai cunosc măsura.

– Da, dar ei sunt creatori de bunuri și servicii…

– Și hoți inteligenți care nu plătesc taxe. Specia umană e cel mai mare dăunător al planetei. Au exterminat mii de specii de animale și plante până în prezent. Da, dar ei dau de muncă. Dau de muncă la un milion, iar alte milioane dorm prin corturi. Ei și-au făcut banii într-o societate pentru care s-au sacrificat milioane pentru a le oferi această oportunitate. Omul de rând își plătește taxele obligatoriu sau chiar cu prețul libertății, pe când un bogătaș are numeroase ușițe pentru a fura ceea ce el ar trebui să pună înapoi în societate pentru a-i ajuta și pe alții să crească și să contribuie la evoluția conștiinței. Străbunii s-au sacrificat dându-ți încrederea lor că tu vei duce mai departe onoarea lor și dreptul de a fi. Fără sacrificiul lor, tu ai fi un nimeni azi, iar prin lăcomia și necinstea ta creezi prăbușirea de mâine. Fără conștiințe curate și educate, cine mai duce torța mai departe?

– Și atunci cum vrei să-i stimulezi pe acești oameni să fie creativi. Le faci statui, le dai medalii și premii Oscar și Noble. Le dai cinste și onoare în fața semenilor lor. Eroii istoriei noastre sunt cei mai mari criminali ai lumii. Voi așa ați trăit în Egipt?

– Fără bani, calculatoare, energie electrică și fără războaie. Noi nu am atacat pe nimeni. Noi ne-am distrus dinăuntru din cauza unei intervenții extraterestre.

– Am fost întotdeauna fascinat de cultura voastră, de desenele și construcțiile misterioase. Te întreb. Acei servitori cu capete de șarpe sau păsări erau adevărați sau doar măști simbolice?

– Îți văd dorința de a ști, așa că te invit pentru o zi în Egiptul antic, la palatul meu.

– Adevărat?? Și cum, așa îmbrăcat?

– Vei fi un musafir străin la curte. Tine-mă de mână și ne aruncăm în mijocul lacului fără teamă.

Mii de emoții m-au apucat cu nebuna asta, cu dragoste o zic pentru că mi-a demonstrat puterea de nenumărate ori și noi, copiii de multe ori ne-am aruncat în râul Caraș la scaldat, doar că acum alunecam și treceam prin armonii emoționale naive și pline de curiozitate îmbrăcate în armura temerarului.

Am aterizat într-o căruță de vânătoare condusă de ea. Ne îndreptăm spre palat ca și cum ea se întorcea dintr-o prezentare a ținutului ca element distractiv musafirului, (adică eu), dintr-o țară exotică îndepărtată. Toți îmi admirau ținuta românească a anilor 1974. Bocancii minerești, pantalonii de salopetă și maieul țesute la Victoria București și casca de minier cu lampă elecrică în frunte. Toate aveau o strălucire aparte. Într-adevăr ținută de prinț al unei țări îndepărtate, exotice.

Șareta trasă de șapte cai a intrat vijelios în tunelul luminat ca ziua, în care cu ușurință puteai alinia o autostradă modernă. Părul ei flutura în vânt la fel și pufoaica mea minerească. Regulat, după un anumit timp apărea câte un cap de șarpe care ne înghițea: „După șapte înghițituri vom fi acasă”, îmi spune. Capul de șarpe marcat fluorescent pe circumferința tunelului marca Km în termenii mei. Și tot la fiecare marcaj erau nișe în dreapta și stânga pline cu mumii. Reliefat, era etichetat la intrare ce conține fiecare nișă. Cap de insectă – conținea insecte mumifiate, cap de pește – pești mumifiați, elefant, leu, girafă, oameni după rang etc. Egiptenii credeau în reîncarnare și în cazul unei catastrofe naturale, viețuitoarele aveau șansa să reînvie. Nișele mumiilor om conțineau coșciuge din granit, grele de 60-80 de tone. Numai capacul avea în jur de 40 de tone.

Palatul era în munte, fără ferestre înăuntru, însă luminat ca ziua precum tunelul fără becuri. Am întrebat:

– De unde lumina?

– Construcțiile noastre au inteligență în structura pereților de granit. Piramidele sunt generatoare de energie electrică și circulă de la un perete la altul modificând atomii în moleculele de aer care generează energie luminoasă. Această energie este reflectată de obiectele solide din jur și chiar poate la dorință, prin vibrația cuvântului „keta”, „gama” sau „reta” să-și schimbe culorile. Totul e vibrație, totul e suflet, conștiință, doar la un alt nivel. E conștiința absolută pe care voi o numiți Dumnezeu, iar restul universului sunt funcții ale creației sale. La noi, în țară nu există întuneric. La noi nu sunt taxe. Omul contribuie la societate cu surplusul muncii sale de unde se bucură la greu. Omul este tratat prin vibrații sonore de diferite armonici specifice organului său sau băi în ape verzi ca aceea în care te-ai vindecat și tu în abataj. Cunoaștem metalurgia, învelirea metalelor prin electroliză, generăm electricitate prin baterii cu apă sărată și hidrogen verde, comunicam la nivel molecular și atomic cu materia. Iar dacă alterezi hidrogenul dublându-l lângă oxigen, obții gazul maroniu, adică apă vindecătoare, o apă care este extraordinar de folositoare și în agricultură. Noi nu folosim focul pentru a încălzi apa, ci negociem cu ea să clocotească etc. Toate aceste tehnologii le obținem de la culturi extraterestriale. Sunt civilizații mult mai avansate decât cea a pământului chiar aici în sistemul nostru planetar în cercurile planetei Saturn și care nu au nimic în comun cu noi, însă dacă cerem, ne ajută fără interferență. Noi trăiam între 800 și 900 de ani, iar după distrugerea noastră, noua orânduire globală a luat legatura cu extratereștrii să accelereze arderea în specie  ca să evolueze tehnologia în timp cât mai scurt. Moartea e un bun catalizator al existenței. Așa s-a ajuns la 80-90 de ani. Dacă ne autodistrugem în dimensiunea fizică, e treaba noastră. Noi am lăsat informații pe ruinele și în bibliotecile  noastre pe care unii dintre voi au reușit să ajungă să le cunoască, cum ar fi Tesla, însă omului Morgan nu i-a plăcut darul dacă nu l-a putut exploata. Au preferat să-l țina în hotel turn pe savant până la moarte în schimbul exploatării energiei electrice taxată prin cablu. Omenirea pierde netaxând astfel de criminali. Oare o să ajungem să prețuim conștiința mai mult decât banul? Avem și noi becuri electrice, însă le folosim pentru tratamente medicale iradiind trupul cu anumite frecvențe de lumină.

Palatul e de un lux inegalabil. Intrăm în sala tronului unde mă introduce soțului ei Akhenaten, pe care îl îmbrățișează cum o fac doi îndrăgostiți moderni și îl sărută pe buze. Mă surprinde că nimeni nu reacționează, și atunci de unde această modă la urmași de a-și acoperi fețele? Nefertiti și soțul ei Amenhotep al patrulea i-au eliminat pe vechii dumnezei după care se conducea Egiptul pentru că sunt niște putori, a zis ea. Ei fiind nemuritori nu fac nimic și trăiesc ca verzele în soare. Noi am instaurat o nouă religie ce ne-a dat putere absolută peste locuitori.

Nefertiti era o regină preoteasă, soție și mamă, un revoluționar politic, o icoană a frumuseții și în final chiar Faraon. A fost fiica sfătuitorului de împărați Ai, care ajunge mai târziu faraon, după moartea regelui Tut. Se mai spune că e sora lui Amenhotep, el după revoluție și-a schimbat și numele, nu doar religia, în Akhenaten (sau poate verișoară?). Se mai spune că a fost o prințesă Mitani, numită Tadukhipa. Eu am întrebat-o:

– Unde se află aceasta țară de unde vii?

– La poalele Carpaților voștri, mi-a răspuns.

– În ce an suntem?

– Noi nu măsurăm timpul ca și voi, după soare.

– Ar trebui. Ar fi logic, dacă vă rugați lui.

– Așa cum ți-am mai spus, noi trăim azi aproape 900 de ani și măsurăm timpul după stele și rotația axei pământului. Calendarul îl măsuram cu Sfinxul și poziționarea piramidelor. În războiul precedent, tribul familiei mele s-a refugiat în Europa înghețată. Noul Faraon ne-ar fi executat altfel. Amenhotep a fost instalat de familia lui, coborâtă acum 11.500 de ani in urmă. Au fost primii Zei pe pământ care au creat civilizatia egiptului si care locuiesc azi în stația din inelele planetei Saturn. Federația Interplanetară a hotărât să accelereze arderea în specia umană pentru o aduce mai rapid la Conștiința Interstelară. Așa ați ajuns voi să trăiți doar 90 de ani. Amenhotep devenit după schimbarea sistemului Ankhenaton s-a molipsit de virusul posesiei și al violenței. Acesta a fost extras din sistem, iar eu am rămas Faraon în locul său. La sosirea lui, eu am fost aleasă să-i fiu soție și mi s-a dictat prin părinții din ținutul imperiului Carpaților să-l urmez și să-l completez în Egipt. La nemulțumirea Federației de felul cum se desfășurau lucrurile pe Terra, am fost extrasă și eu și s-a declanșat Potopul pentru un nou început.

– De ce am fost eu ales? întreb.

– Nu ești singurul.

Am fost un pic dezamăgit. Începusem să mă cred un pic special. Numele Nefertiti se traduce: Frumoasa femeie a sosit! Așa a fost anunțată la palat; Nefertiti femeia frumoasă de origine străină. Ea avea doar 15 ani. Au condus Împărăția în mod egal, au avut șase fete și un băiat, Tut care a urmat la tron: Tutankhamen. Au avut multe palate în regiunea Karnak, ea preferând să locuiască în palatul templu numit: Gempeatenul. Lui Akhanaton îi plăceau femeile, având copii cu mai multe. După extragerea lui Nefertiti, a condus țara singură mai mulți ani sub numele de Neferneferuaten. Colinda singură prin imperiu și îi plăcea să-și biciuiască supușii regulat, lucru pe care l-am observat când m-a adus la palat. Lumea se închina soarelui, iar vechiul dumnezeu Amin a fost înlocuit cu dumnezeul Aten. Capitala a fost mutată la Aket-aten, iar toate rămășițele memoriei vechilor faraoni au fost sfărâmate și folosite ca umplutură la zidurile noului oraș. Urmașii au procedat la fel cu memoria celei mai frumoase femei Nefertiti. Am încercat să-i vorbesc faraonului Akhanaton la un pahar de vin fiert în floare de nuferi despre viciul lăcomiei și al materialismului, al egoismului, violenței și nedreptății, la care mi-a răspuns că e un virus pământesc, iar la contaminare:

– Suferim și noi ca și voi de boala minciunii. O iubim și ne-o dorim, de aceea suntem prizonierii spirituali ai Terrei. Federația a experimentat sute de civilizații în acest punct al universului. Se pare că e o greșeală în formula cuantică a acestei constelații… Mi-a explicat până m-a luat somnul. Voi sunteți cel mai groaznic experiment, numit civilizație. Vă credeți extraordinari, însă nu dovediți decât a fi conduși de o mână de golani înfumurați. O mână de criminali care profită de fragilitatea și sinceritatea conștiinței divine, exploatează și extermină strălucirea creației divine. Sunteți organizați și conduși de o adunătură de paraziți care vă programează să iubiți și să proslăviți criminalii istoriei, să vă doriți așa-zisa glorie a lor. Priviți dinafară, sunteți niște gunoaie periculoase pentru univers. Voi nu sunteți civilizație. Sunteți o fermă particulară, în care niște descreierați din afară își bat joc și chinuie sufletul omului.

Ne oprim într-un solarium cu baie de aburi și încăperi cu tot felul de sunete.

– Oprește-te aici! Servitorii te vor pregăti pentru întâlnirea cu faraonul. Și pleacă. Mă dezbrac, intru în bazin și începe masajul. Niște bărbați vânjoși mă dezbracă, mă ung cu uleiuri și mă adâncesc ușor în apa cristalină de un verde mineral al bazinului. Înăuntru mai erau câteva persoane cu fețe impunătoare, trupuri musculoase și bărbi ale unor chipuri parcă ieșite din Grecia antică. Vorbeau șoptit o limbă necunoscută mie. Încerc să-l salut pe cel care era mai aproape de mine și scria pe o tăbliță. „De unde ești, străine și din ce hram te tragi?”, „Din România”.  Mă privește mirat. „Și limba ți-e dulce, melodioasă. Ai coborât și tu pe muntele Sinai precum Dumnezeu cu cele zece porunci”? „Nu. Ar fi fost prea periculos pentru mine ca om. Sunt de la poalele Carpaților”. „Aaa, Trac. Dă-mi voie să mă introduc. Sunt Herodot. Eu vă admir poporul. Zamolxes v-a condus acolo”. „Da! Zic eu, mândru care știam câte ceva despre Zamolxes și acum am prins mai mult curaj să conversez cu acest și mai mare înțelept al antichității care mă introduce celorlalți: „Un discipol al lui Zamolxes”! Toți entuziasmați se introduc pe rând, în timp ce amuțesc de tot: Theodor Sicilianul, Strabon, Plutarh. Suntem cu toții aici în studiu la marea Bibliotecă a Egiptului Antic, care conține întreaga înțelepciune a civilizațiilor întregului nostru sistem solar. Poate ai auzit de Labirintul insulei Creta în care a fost răpus Minotaurul. Labirintul Egiptului e cu mult mai gigant. Labirintul, continuă Herodot conține 1500 de camere subterane și 1500 pereche la suprafață. Egiptenii au construit totul în perechi, precum viața. Femininul în adânc și masculinul deasupra. Fiecare piramidă, la suprafață își are perechea oglindită în adâncime. Aceste încăperi conțineau cărți despre viața acelor timpuri. Herodot descrie încăperi gigantice – monolitice: blocuri mari de granit de sute de metri lungime. Fiecare civilizație care a existat la timpul său, a deținut biblioteci cu milioane de cărți și care odată cu dispariția lor din istorie au dispărut și cărțile. Cum, de exemplu, azi fiecare țară din lume conține zeci sau sute de milioane de volume în bibliotecile lor naționale.

Adorm și mă trezesc în pandemie. Azi, în jurul orei 12:00, ora prânzului, de ziua mea – 23 nov. 2021 și după ultimile două felicitări prin telefon, de la Rev. Corin John Izvernariu și Vasile Sachelaru am luat câteva vitamine la recomandarea soției care acum era în spatele casei, pe verandă. Își punea părul pe bigudiuri, iar Eric lucra în camera lui pe calculator. Am luat paharul cu lapte și începând să beau două înghițituri, mi s-a blocat respirația, având senzația că s-a întâlnit o gârâială dinăuntru care voia să iasă și gurile de lapte care voiau să intre. Nu am mai putut respira. Mi s-a întunecat cerul și dacă rămâneam aplecat deasupra mesei, eram mort. Dus în liniște… Însă m-am trezit jos, pe podea, înconjurat de două bălți de lapte, care la lovitura cu solul au țâșnit din mine și m-am trezit. Ce s-a întâmplat? Mă așteptam să fi căzut, dar activitatea din jur îmi arăta un eveniment mai exploziv și de durată. M-am ridicat repede, îngrijorat să nu se descopere cataclismul care, sigur ar fi declanșat altele. M-am curățat repede de lapte, m-am spălat pe obraz și am ieșit afară, pe verandă după mopul de spălat pe jos. Soția era ocupată cu părul în fața oglinzii și telefonul mobil. Am arestat mopul și am spălat imediat și intens podeaua de lapte. Acum am o podea botezată cu laptele țâșnit din gâtul și gura mea. M-am dus repede în garaj, am luat lipiciul prenandez și am lipit talpa de la papucii de casă care se dezlipise. Deasemeni, am reparat și coada de la pâlnia soției folosită pentru a uda răsadurile de flori. În tot acest timp m-am gândit dacă mă comport normal sau am tentă de om ieșit din șoc. Întrebarea care a urmat: Ce nu văd și ce a vrut să spună Dumnezeu cu asta? Mă îngrozesc imaginându-mi urmările unei morți în casă. Ai mei nu știu nimic și curg firesc în viața lor.

Inflația a crescut de opt ori și lumea e cuminte. Joe Biden, Putin și Xi Jinping stau la masă și mănâncă. S-au scumpit produsele alimentare de bază… S-a scumpit și laptele…

Lasă un răspuns