Parabola sacrificiului

Am avut, în sfârșit, ocazia să văd filmul Mother! (2017) al lui Darren Aronofsky, un regizor de excepție, de fapt, singular, care produce numai experimente, filmele sale compun o operă unicat, dar nu în felul lui Kubrick, de pildă, ale cărui filme unicat au totuși o deschidere spre comercial, ci, dimpotrivă, sunt anti-filme, experiențe încă neabordate de nimeni. Dovadă că Premiile Oscar îl ocolesc, el este cel mai semnificativ caz de ignorare, dar este aclamat la Veneția, la Sundance Festival sau la Independent Spirit Awards.

Abia când ne întâlnim cu opere ca Mather!, ne dăm seama cât de convenționale sunt filmele premiate cu Oscar. Dar trebuie să spunem că excepția stimulează regula. Aici Aronofsky ne spune povestea unui cuplu, care duce o viață liniștită într-o casă mare, un conac departe de oraș, în mijlocul unei păduri. El și ea au o relație fericită, de iubire. Dar sudura lor e pusă la grea încercare când în casă le sosesc oaspeți neinvitați, care le vor da peste cap existența liniștită. Bărbatul și femeia care apar din senin își expun viața, se simt ca acasă, bărbatul este un fan al scriitorului și a venit să moară aici, fiindcă e tare bolnav, și-a făcut și testamentul, dar apar și copiii lor, doi băieți mari, care se bat între ei, își dispută testamentul, loviturile sunt mortale și chiar unul dintre ei, deși e dus la spital, nu mai poate fi salvat, moare. Urmează un priveghi ciudat, cu zeci de invitați care vizitează casa, care o întreabă pe mama, tu cine ești?, de unde ai venit?, spre stupefacția ei dusă la neantizare.

Mather! este un thriller psihologic tulburător, scriu americanii, despre iubire, devotament și sacrificiu, scris și regizat de Darren Aronofsky (Pi, Requiem for a Dream, Noah, Black Swan, The Fountain), avâdu-i în rolurile principale pe actorii Jennifer Lawrence și Javier Bardem, iar în cele secundare pe Ed Harris și Michelle Pfeiffer. Aronofsky a sfidat megalomania producțiilor americane, reușind să realizeze capodopere cu bugete minimaliste, îl loc de 60 de milioane de dolari, de pildă, doar cu 60 de mii, precum Pi, o bijuterie filosofico-matematică.

Despre Mother! am citit opinii cu totul extreme, de la adorație inexplicabilă la refuz scandalos, la acuze ca „monstruos” și „oribil”! Dar toate opiniile nu depășesc sfera biblică, spunând că este vorba despre geneză și apocalipsă, că el (personajul lui Bardem) ar fi chiar Tatăl, Dumnezeu, care creează lumea, iar soția lui, mama universului.

Un critic american, Nick Riganas, descrie așa filmul: „În mijlocul unei pajiști sălbatice, înconjurată de o pădure luxuriantă edenică, un cuplu s-a învăluit într-un conac retras, care nu cu mult timp în urmă a fost ars din temelii, restaurat cu devotament de către soția grijulie. În acest mediu sigur, faimosul soț poet de vârstă mijlocie dorește să-și creeze magnum opusul său; cu toate acestea, el pare incapabil să iasă din rutina creativă persistentă care îl bântuie. Apoi, în mod neașteptat, o bătaie la ușă, sosirea bruscă a unui vizitator criptic de noapte și a soției sale intruzive vor stimula imaginația stagnantă a scriitorului. Încetul cu încetul, spre surprinderea soției perplexe, cu cât el lasă mai mult haos în refugiul lor, cu atât mai bine pentru ego-ul său masculin perforat. În cele din urmă, această mizerie progresivă va deteriora, iremediabil, sanctuarul inviolabil al cuplului”.

Sunt numeroase speculații. Dar nu am întâlnit nici o opinie sensibilă la experiment, care să observe că totul filmul, cu rele excepții din prolog și final, este filmat dintr-un unghi subiectiv, cel al mamei. Operatorul Matthew Libatique, care a colaborat cu Aronofsky la toate filmele lui, reușește și aici imposibilul, să filmeze din mână totul din unghiul subiectiv al mamei, realizând o mostră de psiho-cinema. Lui trebuie să i-l alăturăm pe Andrew Weisblum, care semnează montajul. E o țesătură incredibilă a imaginilor subiective. Peste trei sferturi din film avem numai prim planul mamei, și tot ce se întâmplă este în imaginația ei. E mereu speriată, vede pe jos numai obiecte sparte, orice urmă lăsată i se pare suspectă, personaje ciudate apar pe după uși, aude mereu sunete stranii, vede oameni intrând în dormitorul familiei sau în biroul lui. Mereu ne întrebăm dacă ce se întâmplă este adevărat sau sunt numai vedenii ale delirului mamei. Ea vede cum intră necunoscuți în casă, cum încep    să-și facă mendrele, ea nu înțelege nimic din ceea ce se întâmplă. Și nici soțul ei nu-i explică. El este un bărbat care acceptă această agresiune și încearcă să-i spună și ei că totul va trece, să nu-și facă griji, să nu se impacienteze.

Este aici vreun apropo la agresiunea păcătoșilor asupra celor sfinți, aleși să trăiască în pace? El este scriitor și când scrie poezia mamei, care rămâne însărcinată, cartea se vinde în aceeași zi a lansării. Asta spune el, când casa este invadată de mulțimea de cititori care vine la el să-l aclame. El devine un star al mulțimii. Mass-media e prezentă să-i afle gândurile, să-i cunoască familia. Dar toate acestea nu sunt descrise epic, ci prin  ochii mamei, ea vede, ea aude. Nu există nici o secvență de exterior, în afară de marele conac. Dar când străinii pătrund în casă, încep să fure tot ce este în ea. Ce nu fură, distrug. Distrug lucrurile, pereții, tablourile, tot. Mama e disperată, îi cere lui insistent să-i alunge, dar el e bun, îi spune că nu-i nimic, totul va trece, e o manifestare a bucuriei, sunt obiecte, lucruri, se pot înlocui, se pot pune altele în loc.

În aceste condiții de agresiune irațională, ea naște, se chinuie să nască și aduce pe lume un băiat. Pe care refuză să i-l dea lui, să-l țină în brațe. El i-l cere, spune că „eu sunt tatăl lui”, iar ea îi răspunde violent „și eu sunt mama, eu l-am făcut, deci e al meu”.

Și totul capătă o amploare biblică în momentul când mulțimea de afară, așa cum îi spune el, vrea să vadă pruncul. Va fi oare vorba despre pruncul din Bethleem? Oricum, copilul îi este luat mamei din brațe și purtat prin aer, din mână în mână, dus departe în mulțime, iar mama, care se zbate să recupereze copilul, le cere insistent să i-l dea înapoi. Ea străbate mulțimea și la capătul coloanei de oameni nu-și mai găsește copilul întreg, ci numai bucăți din el! Copilul este sfârtecat și mâncat canibalic de mulțimea furibundă, în delir. E același spirit violent ca la Mel Gibson, în Patimile lui Hristos. Aici avem patimile mamei, ale Mariei. Mama își vede copilul sfârtecat, așa cum, la Gibson, Maria își vede copilul zdrobit de soldații romani, care cu instrumente de tortură îi smulg carnea fiului ei. Este aceeași durere, aceeași pătimire fără Dumnezeu.

Este aici asocierea cu parabola biblică, cu povestea lui Dumnezeu care își sacrifică Fiul?  Fiul se naște, dar mulțimea îl devorează, așa cum au făcut fariseii cu Iisus. Nu s-au lăsat până nu l-au răstignit. Iar aici pruncul este sfârtecat de mulțime și mâncat. E un alt fel de crucificare. Dar aceeași barbarie, acceași lipsă de rațiune. Delirul crimei este similar.

Aronofsky condamnă fără milă ideea de masă înfometată după crimă, după rău, după distrugere. Numai Mama se sacrifică, restul trăiesc în delirul plăcerii distructive. Însuși tatăl privește impasibil la chinurile soției sale, nu face nimic s-o ajute, o studiază ca o panteră în junglă. Este momentul mefistofelic al tatălui. Îți spui că el este Satana, că el a provocat tot acest apocalips final, când privirea tatălui este sadică. El își privește soția ca pe o victimă.

Casa în care se petrece acțiunea filmului, un singur loc de filmare, este devastată de mulțime, așa cum făcuse și Cacoyannis în Zorba grecul, când, după ce moare Bubulina, bătrânele satului, mulțimea, invadează casa și cotoroanțele prăduiesc tot!

Numai mama suferă, fiindcă ea e singura care construiește, care a refăcut casa, care a zugrăvit-o, care a curățat-o și aranjat-o. Și această lucrare este distrusă, așa cum pruncul pe care l-a născut îi este sfârtecat. Nu-i nimic, continuă tatăl să fie bun, ai pierdut un copil, ai să faci altul. Dar cum l-a pierdut? A fost masacrat, așa cum fac hienele când fură un pui de leopard și îl sfâșie!

Însă finalul ne desprinde total de simbolurile biblice, fiindcă mama își dă foc, ea arde odată cu casa, dar el o scoate din flăcări, ea încă trăiește, dar arată total carbonizată. Și el îi pune mâna pe pântecul ars și simte că se zbate ceva acolo. Da, îi confirmă ea dând din capul carbonizat. Și el îi desface pântecul și cu mâinile tremurânde scoate din el un obiect, credem că e inima ei, dar, după ce îl șterge de sânge, vedeam că seamănă cu un diamant, cu o piatră prețioasă, care radiază. E mai straniu decât în Alien, unde din pântecul femeii iese o ființă străină, un monstru. Această piatră prețioasă este ca un fel de descoperire a Graalului.

NU mai avem nici un cuvânt. Nu ni se dă nici o explicație. E prima oară, acest final, când nu mai vedem totul din unghiul mamei. Tot filmul, greutatea lui stă pe prin-planurile actriței Jennifer Lawrence, care face un rol de Oscar, fiindcă chipul ei ia toate formele umane, cum nu s-a mai experimentat niciodată în arta filmului. Iar chipul incendiat este ca în expresionismul german, ca în parabolele crucificării unor artiști precum Egon Schiele, Otto Dix sau Emil Nolde. Este o performanță plastică să faci un film din prim-planul unui chip mereu perplex, pătruns de o curiozitate și nedumerire extremă, fiindcă mama nu înțelege ce se petrece, ea trăiește tot ce se întâmplă în jur cu disperare, trece de la forme de groază, apocaliptice, ca îi Infernul lui Bosch, la fericirea de a fi mamă, de a-și alăpta copilul.  În contrast cu chipul lui, al tatălui, care este neschimbat, privind-o pe ea mereu întrebător. Ea se miră de tot ce se întâmplă, pe când el nu se miră de nimic, are explicații pentru orice. Ea respinge, refuză, el aprobă, acceptă orice exces.

Însă performanța, repet, este acea de a vedea tot acest story apocaliptic, simbolic, prin ochii mamei, în starea ei de onirism și sacrificiu demonic.

Aronofsky face din nou aici o demonstrație de ceea ce înseamnă arta filmului, ducând limbajul cinematografic la limitele sale expresive. Nimic nu seamănă nu numai cu producția cinematografică a lumii, ci cu însuși filmul american, cel mai îndrăzneț în căutare. Poate că de la Intoleranță a lui Griffith nu s-a mai făcut așa ceva. Cinematografia americană produce orice, are și o mare deschidere către experiment, dar să nu uităm că filmul este în primul rând industrie, și sumele care se investesc în el trebuie recuperate. Dar Aronofsky are un Dumnezeu al lui, sfidează această regulă, nu îl interesează publicul, succesul, banul, el experimentează în continuare, nestingherit, viziunile sale neobișnuite, greu de concurat. Se pare că eșecul la public îl stimulează. Anemicul box-office îi dă aripi. Și mereu așteptăm să vedem ce altă surpriză ne pregătește.

Am avut, în sfârșit, ocazia să văd filmul Mother! (2017) al lui Darren Aronofsky, un regizor de excepție, de fapt, singular, care produce numai experimente, filmele sale compun o operă unicat, dar nu în felul lui Kubrick, de pildă, ale cărui filme unicat au totuși o deschidere spre comercial, ci, dimpotrivă, sunt anti-filme, experiențe încă neabordate de nimeni. Dovadă că Premiile Oscar îl ocolesc, el este cel mai semnificativ caz de ignorare, dar este aclamat la Veneția, la Sundance Festival sau la Independent Spirit Awards.

Abia când ne întâlnim cu opere ca Mather!, ne dăm seama cât de convenționale sunt filmele premiate cu Oscar. Dar trebuie să spunem că excepția stimulează regula. Aici Aronofsky ne spune povestea unui cuplu, care duce o viață liniștită într-o casă mare, un conac departe de oraș, în mijlocul unei păduri. El și ea au o relație fericită, de iubire. Dar sudura lor e pusă la grea încercare când în casă le sosesc oaspeți neinvitați, care le vor da peste cap existența liniștită. Bărbatul și femeia care apar din senin își expun viața, se simt ca acasă, bărbatul este un fan al scriitorului și a venit să moară aici, fiindcă e tare bolnav, și-a făcut și testamentul, dar apar și copiii lor, doi băieți mari, care se bat între ei, își dispută testamentul, loviturile sunt mortale și chiar unul dintre ei, deși e dus la spital, nu mai poate fi salvat, moare. Urmează un priveghi ciudat, cu zeci de invitați care vizitează casa, care o întreabă pe mama, tu cine ești?, de unde ai venit?, spre stupefacția ei dusă la neantizare.

Mather! este un thriller psihologic tulburător, scriu americanii, despre iubire, devotament și sacrificiu, scris și regizat de Darren Aronofsky (Pi, Requiem for a Dream, Noah, Black Swan, The Fountain), avâdu-i în rolurile principale pe actorii Jennifer Lawrence și Javier Bardem, iar în cele secundare pe Ed Harris și Michelle Pfeiffer. Aronofsky a sfidat megalomania producțiilor americane, reușind să realizeze capodopere cu bugete minimaliste, îl loc de 60 de milioane de dolari, de pildă, doar cu 60 de mii, precum Pi, o bijuterie filosofico-matematică.

Despre Mother! am citit opinii cu totul extreme, de la adorație inexplicabilă la refuz scandalos, la acuze ca „monstruos” și „oribil”! Dar toate opiniile nu depășesc sfera biblică, spunând că este vorba despre geneză și apocalipsă, că el (personajul lui Bardem) ar fi chiar Tatăl, Dumnezeu, care creează lumea, iar soția lui, mama universului.

Un critic american, Nick Riganas, descrie așa filmul: „În mijlocul unei pajiști sălbatice, înconjurată de o pădure luxuriantă edenică, un cuplu s-a învăluit într-un conac retras, care nu cu mult timp în urmă a fost ars din temelii, restaurat cu devotament de către soția grijulie. În acest mediu sigur, faimosul soț poet de vârstă mijlocie dorește să-și creeze magnum opusul său; cu toate acestea, el pare incapabil să iasă din rutina creativă persistentă care îl bântuie. Apoi, în mod neașteptat, o bătaie la ușă, sosirea bruscă a unui vizitator criptic de noapte și a soției sale intruzive vor stimula imaginația stagnantă a scriitorului. Încetul cu încetul, spre surprinderea soției perplexe, cu cât el lasă mai mult haos în refugiul lor, cu atât mai bine pentru ego-ul său masculin perforat. În cele din urmă, această mizerie progresivă va deteriora, iremediabil, sanctuarul inviolabil al cuplului”.

Sunt numeroase speculații. Dar nu am întâlnit nici o opinie sensibilă la experiment, care să observe că totul filmul, cu rele excepții din prolog și final, este filmat dintr-un unghi subiectiv, cel al mamei. Operatorul Matthew Libatique, care a colaborat cu Aronofsky la toate filmele lui, reușește și aici imposibilul, să filmeze din mână totul din unghiul subiectiv al mamei, realizând o mostră de psiho-cinema. Lui trebuie să i-l alăturăm pe Andrew Weisblum, care semnează montajul. E o țesătură incredibilă a imaginilor subiective. Peste trei sferturi din film avem numai prim planul mamei, și tot ce se întâmplă este în imaginația ei. E mereu speriată, vede pe jos numai obiecte sparte, orice urmă lăsată i se pare suspectă, personaje ciudate apar pe după uși, aude mereu sunete stranii, vede oameni intrând în dormitorul familiei sau în biroul lui. Mereu ne întrebăm dacă ce se întâmplă este adevărat sau sunt numai vedenii ale delirului mamei. Ea vede cum intră necunoscuți în casă, cum încep    să-și facă mendrele, ea nu înțelege nimic din ceea ce se întâmplă. Și nici soțul ei nu-i explică. El este un bărbat care acceptă această agresiune și încearcă să-i spună și ei că totul va trece, să nu-și facă griji, să nu se impacienteze.

Este aici vreun apropo la agresiunea păcătoșilor asupra celor sfinți, aleși să trăiască în pace? El este scriitor și când scrie poezia mamei, care rămâne însărcinată, cartea se vinde în aceeași zi a lansării. Asta spune el, când casa este invadată de mulțimea de cititori care vine la el să-l aclame. El devine un star al mulțimii. Mass-media e prezentă să-i afle gândurile, să-i cunoască familia. Dar toate acestea nu sunt descrise epic, ci prin  ochii mamei, ea vede, ea aude. Nu există nici o secvență de exterior, în afară de marele conac. Dar când străinii pătrund în casă, încep să fure tot ce este în ea. Ce nu fură, distrug. Distrug lucrurile, pereții, tablourile, tot. Mama e disperată, îi cere lui insistent să-i alunge, dar el e bun, îi spune că nu-i nimic, totul va trece, e o manifestare a bucuriei, sunt obiecte, lucruri, se pot înlocui, se pot pune altele în loc.

În aceste condiții de agresiune irațională, ea naște, se chinuie să nască și aduce pe lume un băiat. Pe care refuză să i-l dea lui, să-l țină în brațe. El i-l cere, spune că „eu sunt tatăl lui”, iar ea îi răspunde violent „și eu sunt mama, eu l-am făcut, deci e al meu”.

Și totul capătă o amploare biblică în momentul când mulțimea de afară, așa cum îi spune el, vrea să vadă pruncul. Va fi oare vorba despre pruncul din Bethleem? Oricum, copilul îi este luat mamei din brațe și purtat prin aer, din mână în mână, dus departe în mulțime, iar mama, care se zbate să recupereze copilul, le cere insistent să i-l dea înapoi. Ea străbate mulțimea și la capătul coloanei de oameni nu-și mai găsește copilul întreg, ci numai bucăți din el! Copilul este sfârtecat și mâncat canibalic de mulțimea furibundă, în delir. E același spirit violent ca la Mel Gibson, în Patimile lui Hristos. Aici avem patimile mamei, ale Mariei. Mama își vede copilul sfârtecat, așa cum, la Gibson, Maria își vede copilul zdrobit de soldații romani, care cu instrumente de tortură îi smulg carnea fiului ei. Este aceeași durere, aceeași pătimire fără Dumnezeu.

Este aici asocierea cu parabola biblică, cu povestea lui Dumnezeu care își sacrifică Fiul?  Fiul se naște, dar mulțimea îl devorează, așa cum au făcut fariseii cu Iisus. Nu s-au lăsat până nu l-au răstignit. Iar aici pruncul este sfârtecat de mulțime și mâncat. E un alt fel de crucificare. Dar aceeași barbarie, acceași lipsă de rațiune. Delirul crimei este similar.

Aronofsky condamnă fără milă ideea de masă înfometată după crimă, după rău, după distrugere. Numai Mama se sacrifică, restul trăiesc în delirul plăcerii distructive. Însuși tatăl privește impasibil la chinurile soției sale, nu face nimic s-o ajute, o studiază ca o panteră în junglă. Este momentul mefistofelic al tatălui. Îți spui că el este Satana, că el a provocat tot acest apocalips final, când privirea tatălui este sadică. El își privește soția ca pe o victimă.

Casa în care se petrece acțiunea filmului, un singur loc de filmare, este devastată de mulțime, așa cum făcuse și Cacoyannis în Zorba grecul, când, după ce moare Bubulina, bătrânele satului, mulțimea, invadează casa și cotoroanțele prăduiesc tot!

Numai mama suferă, fiindcă ea e singura care construiește, care a refăcut casa, care a zugrăvit-o, care a curățat-o și aranjat-o. Și această lucrare este distrusă, așa cum pruncul pe care l-a născut îi este sfârtecat. Nu-i nimic, continuă tatăl să fie bun, ai pierdut un copil, ai să faci altul. Dar cum l-a pierdut? A fost masacrat, așa cum fac hienele când fură un pui de leopard și îl sfâșie!

Însă finalul ne desprinde total de simbolurile biblice, fiindcă mama își dă foc, ea arde odată cu casa, dar el o scoate din flăcări, ea încă trăiește, dar arată total carbonizată. Și el îi pune mâna pe pântecul ars și simte că se zbate ceva acolo. Da, îi confirmă ea dând din capul carbonizat. Și el îi desface pântecul și cu mâinile tremurânde scoate din el un obiect, credem că e inima ei, dar, după ce îl șterge de sânge, vedeam că seamănă cu un diamant, cu o piatră prețioasă, care radiază. E mai straniu decât în Alien, unde din pântecul femeii iese o ființă străină, un monstru. Această piatră prețioasă este ca un fel de descoperire a Graalului.

NU mai avem nici un cuvânt. Nu ni se dă nici o explicație. E prima oară, acest final, când nu mai vedem totul din unghiul mamei. Tot filmul, greutatea lui stă pe prin-planurile actriței Jennifer Lawrence, care face un rol de Oscar, fiindcă chipul ei ia toate formele umane, cum nu s-a mai experimentat niciodată în arta filmului. Iar chipul incendiat este ca în expresionismul german, ca în parabolele crucificării unor artiști precum Egon Schiele, Otto Dix sau Emil Nolde. Este o performanță plastică să faci un film din prim-planul unui chip mereu perplex, pătruns de o curiozitate și nedumerire extremă, fiindcă mama nu înțelege ce se petrece, ea trăiește tot ce se întâmplă în jur cu disperare, trece de la forme de groază, apocaliptice, ca îi Infernul lui Bosch, la fericirea de a fi mamă, de a-și alăpta copilul.  În contrast cu chipul lui, al tatălui, care este neschimbat, privind-o pe ea mereu întrebător. Ea se miră de tot ce se întâmplă, pe când el nu se miră de nimic, are explicații pentru orice. Ea respinge, refuză, el aprobă, acceptă orice exces.

Însă performanța, repet, este acea de a vedea tot acest story apocaliptic, simbolic, prin ochii mamei, în starea ei de onirism și sacrificiu demonic.

Aronofsky face din nou aici o demonstrație de ceea ce înseamnă arta filmului, ducând limbajul cinematografic la limitele sale expresive. Nimic nu seamănă nu numai cu producția cinematografică a lumii, ci cu însuși filmul american, cel mai îndrăzneț în căutare. Poate că de la Intoleranță a lui Griffith nu s-a mai făcut așa ceva. Cinematografia americană produce orice, are și o mare deschidere către experiment, dar să nu uităm că filmul este în primul rând industrie, și sumele care se investesc în el trebuie recuperate. Dar Aronofsky are un Dumnezeu al lui, sfidează această regulă, nu îl interesează publicul, succesul, banul, el experimentează în continuare, nestingherit, viziunile sale neobișnuite, greu de concurat. Se pare că eșecul la public îl stimulează. Anemicul box-office îi dă aripi. Și mereu așteptăm să vedem ce altă surpriză ne pregătește.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*