Cunoaștem istoria încâlcită a relațiilor dintre Vasile Lupu – Domnul Moldovei și Matei Basarab – Domnul Țării Românești, cât și a perioadei istorice traversate. Domniile celor doi boieri Vasile Lupu şi Matei Basarab au fost şi cele mai longevive din întreg secolul al XVII-lea (Vasile Lupu: 1634-1653 şi Matei Basarab: 1632-1654). Aceaste diferende încheiate în patru rânduri cu conflict militar deschis între Moldova şi Ţara Românească se înscriau în tabloul general european al epocii, nefiind exclusiv o particularitate a spaţiului românesc. Aici, dorinţa domnitorului Vasile Lupu a depăşit pragul realităţii. Adică intenţia lui era de a deveni domn al Moldovei şi Ţării Româneşti, ca şi al Transilvaniei. O adevărată reeditare a performanţei lui Mihai Viteazul. Condiţiile istorice nu avansau astfel de proiecte, domnitorul însuşi nu avea în vedere un proiect naţional, după cum a fost vorba mai târziu şi rămânea doar interesul generat de mărirea puterii şi administrarea resurselor. De-aici i s-a şi tras domnitorului moldovean toate ponoasele: pierderea avutului şi a domniei, chiar dacă sprijinul militar al cazacilor lui Bogdan Hmelniţki prin fiul său Timuş a fost consistent (un ajutor întărit de Ruxandra fiica cea mică a domnitorului dată spre căsătorie lui Timuş, o căsătorie nefericită, de altfel). În mod sigur au existat și alte motive de gâlceavă între cei doi domnitori. Mai ales din partea lui Vasile Lupu, ce-și dorea locul lui Matei Basarab, în vreme ce stăpânirea Moldovei voia s-o lase întâiului său fiu. Domnul Moldovei nu s-a sfiit să ațâțe mânia otomanilor contra muntenilor, în scopul de a-l distruge pe Matei Basarab.
Constatând că nu-și poate atinge scopul prin uneltiri, s-a hotărât să ia taurul de coarne. Să dobândească tronul muntean prin forță. Vasile Lupu s-a aliat cu tătarii și, cu ajutorul acestora, a pornit contra muntenilor. Astfel aveau să lupte valahii cu valahii, frate contra frate și creștin contra creștin. Dar pentru Vasile Lupu contau mai mult orgoliile și ambițiile personale, decât viețile pierdute. La sfârșitul toamnei anului 1639 s-a dat o crâncenă luptă, în urma căreia apele râului Prahova s-au înroșit de sânge. Este vorba despre Bătălia de la Ojogeni (23 noiembrie/3 decembrie 1639), pe râul Prahova, la vărsarea în râul Ialomița. Pacificarea părţii asiatice a Imperiului Otoman a permis revenirea în forţă a sultanului Murad IV (1623 – 1640) pe frontul diplomatic european. Astfel, relaţiile lui Matei Basarab cu puterile creştine, rivale Porţii, cum ar fi Imperiul Habsburgic, Veneţia, Polonia şi Transilvania, i-au făcut pe demnitarii otomani să decidă înlăturarea acestuia din domnie. În acest joc de interese, Vasile Lupu obţine tronul Moldovei pentru Ioan, unul dintre fiii săi, care va primi şi firman de domnie, iar pentru sine, promisiunea că, odată cu înlăturarea rivalului său de pe tronul Ţării Româneşti, acesta îi va aparţine (trimisese 300.000 de taleri la Constantinopol şi promisese creşterea treptată a tributului). Principele Transilvaniei, hanul tătar şi paşalele de la Dunăre au primit poruncă să-l sprijine pe noul pretendent. Armatele sale ajung la Focşani, la 22 noiembrie 1639, de unde Vasile Lupu face cunoscut muntenilor şi moldovenilor că sub autoritatea sa a unit cele două ţări româneşti. Confruntarea militară dintre cele două oşti s-a desfăşurat la Ojogeni, unde Vasile Lupu este înfrânt. Iniţial, acesta a încercat să atragă oastea munteană în câmp deschis, pentru a facilita intrarea în luptă a cavaleriei tătare şi a celei moldovene. În aşteptarea momentului decisiv al confruntării, unii dintre oştenii săi s-au îndepărtat de tabără, jefuind gospodăriile muntene până pe cursul superior al Prahovei. Atacul lui Matei Basarab a survenit pe neaşteptate şi a surprins nepregătită tabăra rivală. Cu această ocazie, Vasile Lupu a pierdut şi cea mai mare parte a averilor sale, pe care domnul muntean, în semn de supunere faţă de puterea suzerană, le-a trimis la Constantinopol. În aceste împrejurări, sultanul a decis reconfirmarea lui Matei Basarab în domnie.
La cinci ani distanță, cei doi voievozi păreau că și-au rezolvat diferendul. Ca semn al împăcării au fost construite două mănăstiri. Vasile Lupu a ridicat o mândră mănăstire în Țara Românească, la Târgoviște, mănăstire ce poate fi vizitată și astăzi. Matei Basarab a procedat aidoma, în Moldova, iar acest sfânt locaș există și astăzi. Dar ura și lăcomia au început să bântuie din nou prin inima lui Vasile Lupu. Aflând că moldoveanul plănuiește să-l atace iarăși, Matei Basarab a încheiat o înțelegere de suport militar cu principele transilvan. La scurtă vreme Vasile Lupu a fost aruncat de pe tron.Dar, așa cum era de așteptat, Vasile Lupu nu s-a dat învins cu una cu două. Cu ajutor străin el a revenit pe tronul moldovean. Dacă în trecut apelase la tătari, acum a cerut și a obținut ajutor de la cazaci. Fiica sa, Ruxandra, era măritată cu o căpetenie de-a acestora, Timuș Hmelnițki. Acesta din urmă era fiul hatmanului cazacilor și avea să fie ucis ulterior de către ostașii munteni, într-un asediu al fortificațiilor Sucevei. Impulsivitatea și lipsa de gândire tactică a ginerelui său, Timuș, avea să atragă pierderea bătăliei de la Finta (1653), de către domnul Moldovei. Câncena confruntare militară de la Finta (Muntenia) a prilejuit scene apocaliptice. Ambele armate erau foarte mari, iar luptele au durat ore în șir, mai înainte ca destinul să stabilească de partea cui va fi victoria. Din ambele oștiri făceau parte numeroși soldați plătiți, semn al prosperității celor două state românești. Dintre cei circa 24.000 de oșteni ce luptau de partea lui Vasile Lupu, câteva mii erau nemți. Oastea Țării Românești era, însă, mai mare.
În nesăbuința sa, cazacul Hmelnițki a ținut să atace cel dintâi, cu temuta sa cavalerie, fără a aștepta restul armatei moldovene. În fața temuților cazaci, călăreții munteni au dat înapoi, dar Matei Basarab nu s-a pierdut cu firea și, ca un excelent strateg ce era, a dispus intrarea în luptă a lefegiilor străini (bulgari, albanezi, greci, sârbi), care au deschis focul și au înlăturat, pe moment, pericolul reprezentat de către cazaci. Atacul infanteriei moldovene n-a fost de succes și, colac peste pupăză, spre apusul soarelui a venit o ploaie torențială, în urma căreia căzăcimea n-a putut să-și mai întrebuințeze armele de foc. Un conducător de oști experimentat, așa cum era Matei Basarab, nu putea lăsa această șansă neexploatată. Câteva cete de-ale moldovenilor, simțind că șansele de izbândă înclină de partea oștirii muntene, au schimbat tabăra. Atunci, Matei Basarab a atacat cu toate forțele oastea invadatoare, conducând personal ofensiva, deși avea piciorul străpuns de un glonț, care îi ucisese și calul, pe loc. Ofensiva domnitorului muntean a fost încununată de succes. Oastea lui Vasile Lupu a dat bir cu fugiții, lăsând în urmă mii de morți și răniți. Domnia lui Vasile Lupu era sortită să mai dureze doar câteva săptămâni. După episodul memorabil al bătăliei de la Finta, la care au luat parte circa 54.000 de oșteni, victoriosul Matei Basarab avea să ocupe vremelnic Moldova și să asedieze cetatea de la Suceava, asediu în care avea să piară și cazacul Hmelnițki. Alungat, Vasile Lupu nu avea să mai revină niciodată pe tronul moldovenesc. Urma să se refugieze printre cazaci. Apoi, ajungând în Constantinopol, a fost aruncat în închisoare. În cele din urmă a fost lăsat slobod. Și-a găsit sfârșitul la 1661, printre străinii pe care se bizuise mereu spre a cuceri tronul Țării Românești.
Pentru Țara Româneacă, epoca lui Matei Basarab a fost una de înflorire spirituală și dezvoltare materială. Ștefan cel Mare a ctitorit 45 de mănăstiri și biserici. Dar Matei Basarab l-a întrecut la acest capitol. Sub domnia lui Matei Basarab, Țara Românească avea o putere militară considerabilă, bizuindu-se, la vremuri de cumpănă, pe circa 40.000 de soldați. De numele acestui mare voievod se leagă introducerea limbii române (în locul slavonei), în documentele oficiale și în legislație. Pravila de la Govora, realizată la 1640, constituie întâia carte scoasă din tiparniță în limba română. (G.V.G.)
Lasă un răspuns