„Poezia ar fi secretul creierului scăpat din gura inimii” ne spunea poetul basarabean Grigore Vieru prin anul 2007. Un mare actor român Mircea Abulescu a venit cu o definiție a poeziei extrem de inedită: „Poezia este un supliment de gest. Înseamnă că a rămas un mic spaţiu. Zidarii spun luft, punând cărămidă lângă cărămidă şi la un moment dat o bucăţică de aer, o bucăţică de cer.” Cea mai celebră definiție a poeziei din literatura română a oferit-o istoricul B.P. Hașdeu: ”Poezia este căsătoria realităţii cu idealul, în sufletul poetului.” Dar poate fi poezia cuprinsă într-o definiție? Frumosul și forța emoției poeziei poate încăpea în canoanele teoriei esteticului? Atunci, când ajungi să introduci poezia în categoriile stricte ale rațiunii este cum am pune o femeie frumoasă într-un „pat al lui Procust”. Putem să definim idefinibilul? Este greu de oferit un răspuns. Poeții, cu un curaj nebun, au încercat de la începuturi, fără prea mare succes, să definească poezia. Sugestia, simbolul și senzorialitatea lirică este greu să o interpretezi conform unor repere și norme teoretice, pentru că poezia este „cea fără de limită”. Mesajul poetic frământă sufletul, tresaltă inima și lucrează tainic cu emoțiile. Poetul compune o lume de senzații și construiește un pod de emoții greu de cuantificat și normat. Poezia refuză proza lumii.
Poezia nu este nici măcar o idee sublimă sau prea înaltă, un reper filosofic cum au încercat unii poeți clasici sau romantici să o descrie, căzând în prozaism și sentimentalism. Poezia este acel ”altceva fără limită”, dincolo de aparențele sufocante ale inteligenței sau rațiunii. E paradoxul poeziei, deși, iată, nu vreau să dau o definiție a poeziei! Putem vorbi de instrumentele poeziei, dar nu despre esențele sale tari. Ezra Pound ne oferă o alternativă descriptivă și doar atât. „Poezia este un limbaj redus la esenţele lui.” Poezia, ca expresie a unei nelimități sensibile, nu poate fi încadrată în procedurile și canoanele definiției. De aceea, o descriere a poeziei, care nu se vrea definiție, a realizat-o Tudor Arghezi: „Poezia este însăşi viaţa, e umbra şi lumina care catifelează natura şi dă omului senzaţia că trăieşte cu planete lui în cer.” Poetul interbelic continuă ideea din Grecia antică privind poezia ca răspuns a unui dialog dintre poeți și zei. Poezia se citește și se trăiește, aceasta se pare că nu are nevoie de definiții, deși este firesc ca omul să-și pună întrebări sau să încerce să înțeleagă și să definească de fapt poezia.
La 14 septembrie 1797, poetul german Schiller îi scrie lui Goethe: „De două lucruri are nevoie poetul și artistul: să se ridice deasupra realității și să rămână în interiorul sferei senzoriale. Numai când aceste două cerințe se întrunesc avem de-a face cu artă estetică. Când are o natură nefavorabilă, lipsită de formă, se poate întâmpla ca poetul să părăsească terenul realității și al simțurilor și să se piardă în idealism și, dacă inteligența lui este slabă, să devină fantastic; dar se poate întâmpla ca, silit de firea lui să rămână în zona senzorială și pe terenul realității, în sensul mărginit al realismului, și, dacă fantezia îi lipsește cu totul, să devină plat și vulgar. În ambere cazuri poetul n-are valoare estetică”. Schiller încearca să înțeleagă arta ca o prezentare a ideii prin imagini sensibile. E cea mai apropiată încercare de a defini poezia, deși nu este o definiție, pentru că poezia nu are propriu zis o definiție. Poezia este o cunoaștere sensibilă a lumii inexplicabile, imposibilitatea de a putea fi definită. Poezia nu este indicibilă, ci, doar se refuză categoriile normativității. Definirea excesivă a poeziei de către scriitorii și filosofii lumii duce la o formă de narcisism sau autism literar, o convergență spre o formă de cădere estetică, marca Emil Cioran, doar în acest caz: „Poezia nu-i decât instrumentul unui funebru narcisism.” Când nu înțelegi e foarte ușor să critici. Nichita Stănescu, unul dintre cei mai mari poeți din literatura noastră, a încercat o definiție a poeziei, așa cum o putea înțelege cu adevărat unul dintre creatorii lirici redutabili: „Poezia este o stare de spirit, e o prietenie durabilă.” Poezia ca o formă sensibilă a prieteniei cu preajma încălzește inimile și se apropie de adevărul care nu poate fi cunoscut și înțeles.
Un sensibil și cunoscut poet clujean îmi spunea deunăzi că „poezia este, însăși, viața trăită în sensul experienței lirice”. E o încercare de definiție ideatică a poeziei. Până la urmă definiția poeziei este o interogație suis-generis, o încercare de explicare de către poet a inexplicabilului. Sub influența pozitivisului Auguste Comte sau a vremurilor excesului științei în imaginarul social din era post-darwin, poetul francez Paul Valéry ne propunea să facem o disjuncție între artă și instrumentele ei. Până la urmă arta lirică era percepută ca o categorie a cunoașterii prin metode raționale și științifice. Se ajunge la creație, adică la opera lirică, percepută manierist ca „pozitivist” spre un produs, dar nu științific, ci liric. Instrumentele ar fi aceleași la finalitatea „produsului” liric sau științific. Sigur că Paul Valéry a încercat o disjungere a problematicii pentru a fi credibil, deoarece a confunda poezia cu știința în combustia internă creatoare era prea „pozitivistă” și pentru vremurile acelea în care cercetarea științifică era adulată ca un fel de religie nouă. Logica creației artistice ar fi un manierism a celei materiale. Debutul secolului XX asista la o „materializare” a creației artistice incumbată ca un produs al instrumentarului științific. Se percepe senzorialitatea în logica „creației științifice” un fel de „contradictio in adjecto”. Succesiunea, frecvența, analiza sunt caracteristici care duc haosul artistic înspre categoriile materiei. Instrumentul poeziei ține de rațiune și inteligență, consideră moderniștii. „Materializarea” creației lirice îndepărtează de fapt de încercarea de definire a poeziei. Obsesia ”geometrizării” actului poetic este o înfundătură gnoseologică. Poezia este un act de cunoștință și de conștiință, o expresie a sensibilității și emoției inconștiente, o formă de protest a subsidiarității împotriva cenzurii și categoriilor rațiunii. Opera de artă este de fapt un manifest anti-științific. Poezia este cea mai pură formă de cunoaștere a sufletului și inimii. Bucuria poeziei este o proclamație și o bucurie a vieții. Ce este poezia? Este o întrebare frecventă și comună, pe care o pun în mijlocul întâlnirilor cu poeții sau la cenacluri literare. Răspunsurile sunt diverse și felurite. Niciodată nu se poate oferi poeziei o definiție de tip DEX.
Poezia nu are metodă cum încerca să ne spună Paul Valéry și pleiada lirică de „obsedați” ai științificității actului liric. Farmecul poeziei este acela, că este foarte greu de a i se da o trăsătură definitorie. Poezia nu are o definție, ci zeci sau sute de definiții. În realitatea intimă a poetului, de fapt autorul nu poate oferi nicio definiție „clare et distincte” a poeziei. Poetul, ca și iubitorul de poezie, simte și trăiește emoția poetică într-un mod autentic, singular sau originar. E un fior indefinibil și inexplicabil. Valoarea nu ține neapărat de instrumentarul stilistic, ci de intensitatea emoției transmise preajmei. Obsesia explicării ceea ce ține de metafizica inexplicabilului a căzut în forme hilare, încă de la începuturile lumii antice, când Aristiotel explicita poezia în tratatul „Poetica”, ca o „emanație a umorilor” creatorului, iar Arthur Fontaine considera actul liric în categorii pozitiviste: „reduceți totul la senzații și fenomene mentale – le repartizați în două sau trei clase după proprietățile lor de substituție, căutați o relație de ansamblu cu toți acești factori ai cunoașterii etc. Și aveți în mâini un instrument de analiză totodată general și inedit.” Cu acest instrumentum, contemporanul lui Paul Valéry putea „adapta aceste căi” literaturii sau filosofiei. Cercul se închidea. Definiția poeziei în categorii pozitiviste este un drum perfect închis, fără ieșire și fără speranță. E o gnoseologie opacă. Poezia nu este despre noțiuni fixe și discursuri schematice. Poezia nu este nici matematică și nici precizie, pentru că opera lirică surprindă ceea ce categoriile rațiunii nu reușesc și nu percep din înțelegerea forței emoției și a ceea ce este ”dincolo” de înțelesul gândirii clare. Ce nu au priceput pozitiviștii poeziei moderniste este faptul că lirica nu este despre componența lingvistică și rațiune. Forța lirică ține de emoția senzorialității transmise cititorului și lumii. Corespondențele lirice se anină de frământările inimii, nu de repetiția cuvintelor sau ideilor dintr-un sistem teoretic, care înăbușă la propriu adevărul și frumosul poetic. Derapajele definirii poeziei se opresc astăzi într-o simplă interogație firească, senzorială, sensibilă, emotivă, dincolo de formele rațiunii: „Ce este poezia?
Lasă un răspuns