Privesc cu îngrijorare generația actuală de copii. Se subțiază de la un an la altul sub aspectul numărului statistic, fie că natalitatea scade, fie că tot mai mulți dintre părinții care lucrează în străinătate își iau copiii acolo și se stabilesc definitiv departe de țară. Nu mai socotim tributul deloc neglijabil pe care-l iau bolile, accidentele de tot felul și alte pericole care-i pândesc pe micuți.
Îmi amintesc de copilul de acum o jumătate de veac. Era un copil mai necăjit, mai sărac, mai chinuit, mai supus la tot felul de munci și greutăți, mai puțin ghiftuit cu tot felul de ,,bunătăți”. Cu toate acestea, era un copil mai apropiat de natură, mai sănătos, mai plin de viață. Erau familii cu mulți copii. Cunosc familii de atunci cu zece copii. Erau oameni săraci, dar casa lor era plină de gălăgie, de râs și voie bună. Cunosc azi multe-multe familii tinere fără copii, familii cu unul, maximum doi copii. Nu văd că aceștia ar fi mai fericiți decât cei de atunci, fiindcă sunt mai puțini și le revin mai multe resurse materiale de la părinți.
Copiii de azi sunt ținuți departe de muncile fizice. Sunt țări în care chiar și activități de genul ,,curățat cartofi” pentru pregătirea mesei în familie sunt taxate drept ,,exploatare a minorului”, iar părinții acelor copii pot fi decăzuți din drepturile părintești. Copiii de ieri trudeau alături de părinți acasă și la câmp. Umblau cu vitele, pliveau grâul și porumbii, puneau grâu pe legături la secerat, culegeau iarbă pentru vite, culegeau fructe, ajutau la strângerea recoltelor. Ca elevi, mergeau la recoltarea porumbilor, strugurilor și fructelor toamna, adunau frunze de dud pentru viermii de mătase de la școală, adunau spice pe miriști, fructe de pădure și multe altele. Nu pledez pentru revenirea la astfel de activități, dar constat că acel copil era mult mai sănătos, mai zdravăn, mai plin de viață decât cel de azi. Activitatea fizică era grea, ce-i drept, dar copilul acela devenea mai puternic în lupta cu viața. Și mintea i se dezvolta simultan cu trupul, fiindcă trebuia să găsească soluții.
Copilul de ieri își făcea temele la lumina lămpii de gaz sau chiar la a lumânării, înnegrea multe caiete cu tot felul de calcule; cel de azi butonează niște aparate, indiferent cum se numesc ele, și află într-o clipă rezultate pentru care cel de ieri se chinuia din greu ore în șir. E bine? E rău? De! Prefer pe cel care muncea să găsească soluții. Mintea lui făcea astfel ,,sport” și se dezvolta, pe când azi mintea…. se odihnește. Da, dar organul nefolosit se atrofiază, iar somnul rațiunii naște monștri! Îmi amintesc cu nostalgie , că am citit nenumărate cărți în timp ce păzeam vitele pe câmp. Am citit iarăși nenumărate cărți, uneori lecturile întinzându-se cu mult peste miezul nopții, în vremea seminarului și facultății. Nu era numai obligația propriu-zisă de a-mi pregăti lecțiile, ci plăcerea imensă pe care ți-o dă lectura. Îmi amintesc că, în urmă cu câțiva ani, la o clasă care mai avea două luni până la bacalaureat, elevii respectivi nu cunoșteau altceva din literatura română în afară de Baltagul lui Sadoveanu în materie de roman și Moara cu noroc a lui Slavici în materie de nuvelă. Și acelea știute mai mult din rezumatele de pe internet! În schimb, în timpul orelor, al recreațiilor, pe stradă, în autobuz, acasă, probabil și la masă, urmăreau pe ecranul telefonului tot felul de jocuri, de filmulețe, de bazaconii, care le mâncau timpul, energia și sănătatea. Nu e, oare, aceasta o obezitate intelectuală? Cu siguranță că da. Astfel de tineri vor ajunge mâine, la maturitate, niște semidocți cu diplomă, ușor de manipulat, ușor de stăpânit, fără perspective, fără idealuri, buni doar de poveri sau de ajutor social!
Copilul de ieri mergea pe jos la școală și venea pe jos de acolo. Uneori aceste drumuri însemnau șapte-opt kilometri dus-întors sau poate mai mult. Uneori aceste drumuri era înămețite, sau cu gheață, cu polei, uneori erau ploi torențiale și furtuni. Copilul de azi iese până la poartă și urcă în mașina care-l duce până la școală; când se termină cursurile, urcă iarăși în mașină și vine acasă. E bine? E rău? E comod, dar nu e sănătos! Lipsa de mișcare face ca să vedem tot mai mulți copii obezi, foarte grași, abia tolănindu-se. Am avut elevi de liceu, care cântăreau cu mult peste o sută de kilograme. Obezitatea este ea însăși o boală și ea cheamă imediat alte boli, așa încât ne trezim cu tineri în floarea vârstei suferinzi, triști, fără perspective, îmbătrâniți înainte de vreme.
Mi-e dor de ochii vioi și plini de viață ai copilului de ieri, de trupul lui zvelt, mușchiulos, de obrazul lui roșu ca mărul pârguit, de râsul lui clocotind de energie, de tinerețe, de jocul lui gălăgios, care se auzea în sat până târziu în noapte. Mi-e dor de copilul care învăța pe brânci ca să-și croiască și el un drum în viață, care să nu mai trăiască drama sărăciei părinților săi. Mi-e dor de copilul care mânca fructe culese direct din pomul din grădină, struguri din via sădită de bunicu, mălai copt de mama în țestul de pe vatră, care bea apă rece din revenicul de pe vale, care păștea vitele în izlaz împreună cu alți confrați, care se dădea iarna cu săniuța pe derdeluș, care era prezent în tot și în toate! Deplâng copilul de azi îndopat cu tot felul de dulciuri, de mezeluri, de băuturi carbogazoase, de fastfood-uri garnisite din plin cu chimicale. Deplâng copilul de azi, copilul fără copilărie, fără amintiri din copilărie, robit calculatorului, telefonului, internetului, jucăriilor sofisticate, pokemonilor și altor caraghioslâcuri!
Cei care iubiți copiii, redați-le copilăria și bucuria de-a trăi!
Lasă un răspuns