România ca în filmul de actualitate

„Reconstituirea”

La noi, genul numit „filmul de actualitate” are ca punct de plecare filmul Reconstituirea lui Lucian Pintilie. Acolo există metafora sistemului idiot, a dictaturii, în care adevărul caută să fie prins așa cum câinele se învârte să-și prindă coada. Orice fapt prin reconstituire devine ridicol, iar când se exagerează,  devine tragic. Cercul vicios al realității este puternic scos în evidență. El generează haos, o lume haotică, din care valorile dispar, nimic nu mai e normal, dreptatea e o justiție oarbă, iar iubirea, o utopie. Pe acest calapod central, cu nuanțele de rigoare, s-au desfășurat toate filmele de actualitate, de la cele ale lui Mircea Daneliuc la cele ale noului val, ale lui Porumboiu, Radu Jude, Puiu sau Mungiu.

În Senatorul melcilor, de pildă, există aceeași căutare a unui sens într-o lume fără sens. Totul se învârte în jurul unui senator, care se îneacă în lăturile melcilor fierți pe care i-a cerut la masă. El crede că a fost otrăvit și nu găsește explicația de ce satului pe care îl vizitează, i se dă foc. Când polițistul îi spune că un ungur a dat foc, organele îi explică senatorului că este vorba despre un sabotaj, un conflict interetnic, să fie compromisă România acum, când se fac demersurile să intre în UE. Demența în care se învârt personajele seamănă cu cea din Reconstituirea, mai ales cu momentul când apar spectatorii de la un meci de fotbal local. Ideea de masă este asociată cu haosul, cu dezmembrarea, cu delirul. Și în Senatorul melcilor se vorbește despre un meci, despre ce înseamnă furia oamenilor când sunt ostracizați sau când echipa lor favorită pierde. E un delir, o goană fără sens, oamenii fug în toate direcțiile, se hăituiesc unii pe alții, nu știi care pe cine, furia ia aspecte grotești și apocaliptice, atunci când se termină cu moartea infractorilor.  Cei doi hăituiți sunt uciși cu furci, bâte, coase. Așa cum și Vuică, în Reconstituirea, moare din prea marele lui zel de a demonstra că prin reconstituirea unei bătăi nu se dovedește nimic.

„Senatorul melcilor”

La Pintilie domină limbajul parabolic, la Daneliuc cel politic. Daneliuc are vocația satirei politice. Mereu se bagă strâmbe, senatorul este încolțit și ridiculizat de oamenii din jur, în primul rând de Sica, o învățătoare care vrea să reclame un viol. Dar senatorul se dovedește neputincios. El însă aude un zgomot ciudat în pădure, e un semn prevestitor ca în Pădurea de mesteceni a lui Wajda.

Este o realitate ridiculizată, este chiar realitatea în care trăim, dar căreia i se pune oglinda în față, oglinda filmului de actualitate. Ce se întâmplă în filmul Concurs al lui Dan Pița dacă nu tot o asemenea alergare în cerc închis, în care evadarea este descoperirea unei crime?! Și în filmele Noului Val apare o realitate dezlânată, o ilustrare în varii forme a lumii în care trăim. Există un nerv al delirului, o brutalitate a realității datorită clișeelor, a repetiției lor. Personajele trăiesc într-un cerc vicios, și ele nu pot evada decât prin demență, prin blasfemie sau ridicol.

În filmul de actualitate românesc nu există speranță, nu există iubire curată, nu există poezie. Sau dacă există, e coborâtă imediat în mocirlă, în hazna, în cloaca de tip Las Fierbinți în care este târât până și Moromete, cel care îl învinsese, ca vizionar, chiar pe autorul lui, Marin Preda. Dar acum Moromete, deși e liber, deși are pământ, nu mai are nici o șansă a demnității.

„Croazierea”

La orice film de actualitate românesc mă uit, mă apucă groaza acestei reflectări a delirului în care trăim. Cât de actual este Croaziera lui Daneliuc, lumea este ca într-o croazieră fără călăuză, așa cum concursul lui Pița era fără sens, repetitiv, sufocant, deși el se numea „de orientare turistică”. Daneliuc este singurul regizor care pare să aibă vocația concentrării  într-un focar a unei demențe generale, semnificative pentru întreaga țară și lume.

Și în Senatorul melcilor există privirea Sicăi, într-un portret cinematografic memorabil (actrița Cecilia Bârbora este ca o Penélope Cruz în filmele lui Almodóvar), care judecă această lume nebună, care îi salvează chiar viața unui senator grotesc, fără rost, care abia în final are o tresărire și i se pare că aude sunete prevestitoare.

Totul este prevestitor de rele în această lume chinuită, aculturală, obeză, îndobitocită.  Nu există salvare, ci doar proteste. Proteste la proteste, fără rezolvare. E trist.

Sperăm ca bravii cineaști să nu aibă dreptate, or realitatea să se schimbe, pe ici, pe acolo, prin părțile esențiale, să ne ofere nu numai proteste și minciună, ci și soluții de viață mai bună.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*