Arhiva zilnică: 8 octombrie 2021

Sediul Uniunii Arhitecților din România: Monument al victimelor comunismului

Data: 5 decembrie 2024 by Redacția

Destul de aproape de Memorialul Renașterii, pe numele său complet „Memorialul renașterii – Glorie Eternă Eroilor și Revoluției Române din Decembrie 1989”, care este un ansamblu monumental situat în Piața Revoluției (fostă Piața Palatului) din București, ridicat în memoria victimelor Revoluției române din 1989 – autorul lucrării fiind Alexandru Ghilduș – la intersecţia dintre străzile Boteanu şi Demetru Dobrescu, se înalţă triumfătoare o clădire neobişnuită, realizată într-un stil inedit, printr-o combinaţie de nou cu vechi. De la depărtare pare o clădire de birouri de tipul zgârie-nori, nimic neobişnuit în zilele Bucureştiului de astăzi. Când te apropii mai mult, îţi dai seama că acel imobil deţine un element nemaiîntâlnit la alte clădiri din Bucureşti. Paralelipipedul din sticlă este ridicat dintr-o ruină cu valoare arhitecturală şi istorică. Este vorba despre sediul Uniunii Arhitecților din România și Monumentul Victimelor Comunismului, având codul B-II-m-B-18600). Acesta a devenit un obiectiv turistic reprezentativ pentru Capitală datorită stilului său architectural nonconformist. Clădirea „pleacă” din baza sa ca un monument istoric şi se termină cu o construcţie realizată în cel mai modern stil. Clădirea îmbină vechiul şi noul într-un amestec de cărămidă şi sticlă.

Fost sediu al unei direcţii a Securităţii în perioada comunistă în 1989, a fost distrusă în timpul actului revoluţionar de atunci. Chiar pe 23 decembrie 1989, casa a fost arsă şi distrusă de către Armata Română. „Nu ştiu din partea cui a venit ordinul, însă au atacat pentru că credeau că în clădire există terorişti”, adauga istoricul Stolnici. De-a lungul timpului, au existat multe voci care spuneau că zidurile casei de la numărul 5 păstrau secretele securiştilor de la Direcţia a V-a, cel mai de temut departament al acestora, care se instalase aici, însă acest aspect a rămas doar la nivel de zvon, neexistând dovezi concrete care să ateste prezenţa acestora. „În 1990 a fost atribuită Uniunii Arhitecţilor din Bucureşti, fiind o ruină. Ideea a fost de a păstra ruina ca atare”, spune Dan Marin, arhitectul imobilului nou construit. Restaurată din 2003-2007 (arhitecţi Dan Marin şi Zeno Bogdănescu), aceasta menţine ruina ca memorie a Revoluţiei şi introduce un volum contemporan independent. Arhitectul clădirii originale a fost J. Hndertz. Destinația sa a fost schimbată de-a lungul timpului. De la Centrul de Cultură Arhitecturală al UAR, sediul UAR, spațiu expozițional, sediu al bibliotecii, al arhivei UAR și al revistei Arhitectura, clădirea a fost recent înscrisă în lista monumentelor istorice. Centrul de Cultură Arhitecturală este principalul spațiu în care se desfășoară evenimentele UAR (str. Jean Louis Calderon, nr. 48, sector 2, București)

Casa a fost construită de Grigore Păucescu, la sfârșitul secolului XIX, apoi a servit ca sediu ambasadei Austro-Ungare, înainte de primul război mondial. După atacul, urmat de incendiere, din decembrie 1989, casa a fost împărțită în două fragmente, în prima jumătate s-a instalat sediul Academiei Române, iar cea de-a doua i-a revenit Uniunii Arhitecților din București. Construită într-un stil arhitectural al renașterii franceze, sediul mai păstrează din clădirea impozantă de odinioară două fațete care reușesc să trezească interesul trecătorilor cu privire la aspectul casei de pe vremea lui Păucescu. În anul 2003, clădirea a fost ridicată până la etajul 7, într-o notă modernă. Sediul măsurând 28 de metri cu ferestre joase de 2 metri și 60 de centimetri.

În ciuda tuturor acestor scandaluri, Sediul Uniunii Arhitecţilor din România din Piaţa Revoluţiei este una dintre cele mai ciudate clădiri din România. „Casa place tinerilor şi străinilor şi le displace bătrânilor”, a constatat Dan Marin în urma părerilor exprimate de trecători. Clădirea atrage atenţia trecătorilor care se opresc să o studieze, iar cei mai mulţi dintre străini o duc în ţara lor prin intermediul fotografiilor. Numită și „Borcanul“, „Bobocul de sticlă“, „Clădirea cyborg“, clădirea de birouri din Piaţa Revoluţiei și-a asumat aceste denumirile pe care le-a primit în ultimii ani. Potrivit arhitectului, intervenţia a fost făcută cu tact şi respect pentru casa care reprezintă un monument istoric, de aceea înfăţişarea imobilului păstrează și din memoriile casei lui Păucescu. Urmând cumva evoluția normală a istoriei, peste fundațiile și pereții de cărămidă vechi, se ridică translucide câteva etaje de sticlă în care se reflectă monumental Memorialul Renașterii, ridicat în memoria victimelor Revoluției române din 1989. (G.V.G.)

Olga Greceanu – spirit avântat și sfânt al perioadei interbelice

Data: 5 decembrie 2024 by George V. Grigore

O expoziție de avangardă a zilelor noastre deschisă la Art Safari s-a dovedit a fi expoziția „Maria a României. Regină și artistă”, realizată în parteneriat cu Muzeul Național Peleș, Muzeul Național Brukenthal, Muzeul Municipal „Regina Maria” Iași și Muzeul Naţional Cotroceni. Aici am aflat despre faptul că încă din 1916 apare la Bucureşti „Asociaţia Femeile Pictore şi Sculptore”, întemeiată de artistele Cecilia Cuţescu-Storck, Olga Greceanu şi Nina Arbore, ce va fi susţinută de regina Maria a României. Expoziția prezintă lucrări semnate de marile artiste ale României din acea vreme: regina Maria, Cecilia Cuțescu-Storck, Olga Greceanu, Lucia Dem. Bălăcescu, Nadia Grossman-Bulighin, Mina Byck Wepper, Irina Codreanu, Georgeta Peters Holban, Celine Emilian, Elena Popea, Micaela Eleutheriade, Margareta Sterian, Ligia Macovei, Rodica Maniu (Mützner), Nina Arbore, Margareta Cossăceanu-Lavrillier, Maria Ciurdea Steurer, Merica Râmniceanu, Milița Petrașcu, Lucia Beller, Magdalena Rădulescu, Lola Schmierer Roth, Casilda Miracovici, Florența Pretorian, Maria Brateș-Pillat, Ecaterina Filionescu Murnu, Corina Lecca Pârvulescu, Letiția Lucasievici, Juliette Orășianu.

Era o așezare pe simeze a valorilor feminine la superlativ, într-o perioadă destul de grea pentru țară. Dintre inițiatoarele acestui proiect de anvergură națională mi-a atras atenția o aristocrată a culorilor, dar și a cuvântului, pe numele ei Olga Greceanu. Născută la 1890, a fost scriitoare, pictoriță, figură reprezentativă a neobizantinismului românesc, fiind cea mai remarcabilă femeie-artist-și-cărturar din perioada de eflorescență culturală interbelică. Se naște într-o familie de intelectuali bucureșteni cu origini polono-germane, Șeșevski, la 4/17 august 1890, în localitatea Mânăstirea Nămăiești de lângă Câmpulung Muscel, unde părinții se aflau în vacanță. Urmează studiile primare și liceale la instituții particulare din București (Institutul Pompilian, respectiv Institutul Șeșevski). După terminarea acestora urmeză timp de trei ani (1911-1914) studii de chimie și de arte frumoase la Liège (Belgia), declanșarea războiului obligând-o să revină în țară. În anul 1914 se căsătorește cu colegul său de studii politehnice, Nicolae Greceanu. Este cea care inițiază prima asociere a femeilor pictorițe și sculptorițe din România, iar în 1915 organizează prima expoziție a acestora la Ateneul Român. Are apoi o expoziție de grup la Iași, iar una personală la Ateneul Român în 1919. Între anii 1919 și 1922 revine în Belgia și termină studiile de chimie și de arte frumoase. Va face studii de specializare pentru lucrul în frescă la Paris, la Academia Baudoin. Are expoziții personale la Paris (1928), New York (1924), participă la expoziția mondială de la New York din 1939. Înainte de cel de-Al Doilea Război Mondial, pictează în frescă cele două săli ale Palatului Sfântului Sinod (Frescele de la Patriarhie), sala de ședințe a Primăriei de Verde (Sector 4 București) și Sala Muzeului de la Palatul Regal.

Lucrează în frescă și în mozaic la Institutul de arhitectură (1938), Salonul gării Mogoșoaia (1939), şi frescă exterioară la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”. Discretă şi aristocrată, a fost singura femeie acceptată în grupul ortodox creştin „Rugul Aprins”, singura femeie care a primit îngăduinţa scrisă a patriarhilor Nicodim şi Iustinian de a predica la amvon, în oricare biserică din ţară. După Al Doilea Război Mondial, pictează biserici și face pictură murală, precum şi mozaicuri superbe exterioare la biserica Antim din București (1949). În 1974 va avea o mare retrospectivă la sălile Dalles. Olga Greceanu moare la 16 noiembrie 1978, fiind înmormântată la cimitirul Bellu.

După 1989 îi apar studii și volume de meditații sau de călătorie, iar revista Rost din luna mai 2010 va dedica două studii vieții și activității Olgăi Greceanu, semnate de Adina Nanu și Liliana Ursu. Din sutele de manuscrise, parte confiscate şi distruse de comunişti, s-au păstrat câteva fărâme fără egal: „Monahi zugravi, monahi de subţire”, o monografie (unică în lume) despre „femei pictore necunoscute” şi un dicţionar creştin în opt volume, nepublicat nici în zilele noastre. Are următoarele volume publicate ce mai pot fi încă studiate: 1933 – „Bucarest et ses environs”; 1935 — „Compoziția murală – Legile și tehnica ei” (Institutul de Arte Grafice Triumful, București); 1935 — Cartea de mai sus apare și în limba franceză, sub titlul – La Composition mural: Ses lois et sa technique, (Imprimeur-Editeur Julien Laherte Delcour, Renaix, 1938); 1937 — Publică volumul „Cula din Măldărești” (Institutul de Arte Grafice Triumful, București); 1939 — Publică Specificul național în pictură, (Tiparul Cartea Românească, București); 1943 — Publică Femmes peintres d ́autrefois, (Editura Ziarul, Craiova). Mai apar volumele: „Jutabel-Ben-Eber din Capernaum” (Deva, 2012); „Să ne rugăm – O explicație a Sfintei Liturghii” (Ed. Idaco, 2012); „O explicație la rugăciunea Tatăl Nostru” (Ed. Idaco, 2016); „Pe urmele pașilor Tăi, Isuse” (Ed. Idaco, 2019); „Meditații și evanghelii” (Ed. Sophia, 2010); „Mărturie în cuvânt și chip” (Editura Institutului Biblic; 2011), „Specificul Național în Pictură”, etc.

Celebră, frumoasă şi plină de talent, artistă recunoscută în lume şi doamnă de companie a Reginei Maria, Olga Greceanu avea Bucureştiul interbelic aşternut admirativ la picioarele ei. Nicolae Steinhardt o pomeneşte în „Jurnalul fericirii”, Petru Comarnescu o aseamănă cu Elena Văcărescu şi Martha Bibescu, iar Cella Delavrancea o evocă admirativ ca pe o mare doamnă a culturii româneşti. Prietenă cu Cecilia Storck, cu pictorii Luchian şi Tonitza, ea făcea parte din elita artistică bucureşteană. Expoza în marile oraşe ale Europei, iar la New York era invitata personală a preşedintelui Roosevelt. Până să ajungă la Locurile Sfinte şi, apoi, să se întâlnească pe monahii „Rugului Aprins”, cu adânca lor filosofie teologică a „rugăciunii inimii”, se credea cetăţean al lumii, om liber şi fără prejudecăţi. Apoi, ca o iluminare, a decis să se retragă în ascunzişul atelierului, pentru a se ruga lui Dumnezeu în felul ei – în desene şi culori, aşa cum o îndemna duhovnicul ei, Sofian Boghiu de la Mănăstirea Antim, alături de care a pictat şi a restaurat zeci de biserici. Abia împlinise 50 de ani, când a renunţat la toate pentru Hristos, fericită că a venit timpul să se ocupe de vechile ei proiecte artistic-religioase. De aici și semnele ce ni le-a lăsat ca moștenire în cărțile sale și în picturile pe care le-a creat.

La 86 de ani, era încă cocoţată tinereşte pe schela Schitului Darvari, unde tocmai restaura fresca originală. La sfârşitul lucrărilor a coborât, spunând că se simte puţin obosită, după care s-a retras în atelier, unde va fi găsită fără suflare în faţa şevaletului şi cu pensula în mână. Oamenii din jur abia i-au simţit absenţa şi nici un ziar din epocă nu a scris măcar un rând despre dispariţia ei. A fost ca o trecere în invizibil… Profund mistică şi religioasă, Olga Greceanu ştia că fusese menită să-i slujească lui Dumnezeu încă din copilărie. Într-o scrisoare trimisă părintelui Sofian Boghiu, mărturisea nu numai bucuriile Sfintei Împărtăşanii, dar şi o întâmplare ce o va urmări toată viaţa. La 12 ani, s-a îmbolnăvit atât de grav, încât medicii ridicau neputincioşi din umeri şi le spuneau părinţilor ei: „Pregătiţi-vă pentru ce e mai rău. Numai Dumnezeu o mai poate salva”. În noaptea aceea, zbătându-se între viaţă şi moarte, i-a apărut în vis o groapă şi, alături, Iisus. „E pentru mine?”, a întrebat ea naivă şi speriată, dar Domnul a surâs cu blândeţe: „Groapa e pregătită pentru păcatele lumii. Tu vei muri bătrână, într-o zi de vineri”.

Peste ani şi ani, ajunsă deja la 80 de ani, Olga Greceanu scria în jurnalul ei, mimând uimirea: „Bătrână sunt de mult. În fiecare vineri mă gândesc: „Să fie azi sau altă dată?”. Întâmplare sau nu, Olga Greceanu s-a săvârşit din viaţă chiar într-o zi de vineri. Iar opera sa a rămas spre a ne vorbi despre un suflet deosebit și creator…

Frauda…

Data: 5 decembrie 2024 by Grid Modorcea

Când introduci buletinul de vot în urnă, te simți liber, simți că ai o conștiință, că îți este respectată voința, că istoria a acționat, nu a stat pe loc, că jertfele ei au meritat sacrificiul, că țara ta a ajuns să-ți respecte dreptul de a te exprima, că, iată, ai ajuns să trăiești în ceea ce se numește democrație, care înseamnă puterea poporului, de la „demos” și „kratos”. E bine să amintim aceste adevăruri elementare, pe care clasa politică de la noi le-a uitat sau nu le respectă. Tu faci parte din demos și ai un cuvânt de spus. Voința poporului, adică democrația, se bazează pe votul universal și pe suveranitatea națiunii. Ești mândru de asta. Dar când ieși afară din secția de votare și auzi goarna Avocatului Poporului, care în numele perdanților strigă că votul tău, votul demosului, este anulat, cum te simți? Cum s-au simțit oare cei 9,2 milioane de oameni când au auzit că voturile lor sunt anulate? Apoi, ca să le mai scadă alegătorilor mânia, manipulatorii au spus că așa nu se poate să fie ales cine vrea poporul, trebuie să fie ales cine vrem noi. Mă refer la alegerile prezidențiale. Și atunci au cerut renumărarea voturilor. Adică cei care au numărat prima oară sunt niște repetenți, să aducem noi specialiștii noștri, cu mâinile fermecate, fruntași în ale numărării, ucenici ai lui Pitagora!

Am auzit tineri care înjurau de mama focului, care spuneau ce țara e asta? Nu suntem în UE? Cum e posibil să facă ei, tot ei, cei pe care nu-i mai vrem, regulile, așa cum vor ei? Votul nu mai este liber, e dirijat? Țara nu are un parlament, un președinte, un guvern, un control numit Biroul Electoral Central?! Dar cine îi mai ascultă pe ei? Mai au vreo credibilitate? E jaf, frate, nu înțelegi, e fraudă, e corupție! Dar și acum, la alegeri, în ceasul al 12-lea? Care e cauza? Cauza este faptul că oamenii pe care i-am votat noi nu erau în gașcă, în gașca celor de până acum, care ne-au adus pe cap toate nenorocirile, vânzarea țării, ocuparea ei cu tancuri și avioane străine, datoriile de sute de miliarde, distrugerea industriei, umilirea intelectualului, anihilarea culturii (un hiatus post-decembrist năucitor), cu un cuvânt, pierderea independenței și identității țării, care a ajuns doar un nume pe hartă. Și alegerile parlamentare au consolidat această realitate, nu au adus nimic nou, decât imaginea unei divizări/fărâmițări a luptei pentru putere, ceea ce va duce la mari crize, fiindcă, pentru a se ajunge la cvorum, va trebui ca toate partidele să cânte la aceeași vioară. Sau ales tot ei între ei. Au câștigat tot patrihoții.

Tot nu înțeleg, întreb din nou, care să fie cauza? Pierderea patriotismului, frate. Cel pe care l-am ales noi la președinție, avea pe limbă și în gând România, numai România, să ajungem să zicem ca Trump „Make Romania Great Again”. El îl consideră pe Trump mare patriot. Ca și pe Putin. Ori asta a alarmat NATO, nu se poate, dacă acesta ajunge președinte, te pomenești că cere Ucrainei să dea României înapoi ce i-a furat?! Ori asta ar înseamna Roexit! Să se termine cu patriotismul acesta deșănțat!, strigă Ursula. Acesta nu e patriotism, e răzmeriță, e extremism, e ultranaționalism. Să se renumere voturile, să le arătăm noi ce înseamnă votul liber!!! Cu ce am evoluat moral față de epoca lui Vasile Alecsandri și Chirițoaiei sale, care au lansat cuvântul patrihoț? Nu ne mai conduc patrioții, ci patrihoții! Acești patrihoți de azi însă nu sunt comici, sunt monstruoși. Și oare ce diferență este între asuprirea austro-ungară și anularea libertății, a dreptului la vot? Înainte, îmi spunea unchiul meu, pr. Vasile Modorcea, dacă profesorul maghiar îl auzea pe un elev că vorbește pe românește, îl pedepsea, îl trimitea în fundul clasei și îl punea să stea în genunchi pe coji de nucă. Sau îl trimitea la subsol, unde îl aștepta vergeau, care îi brăzda spatele! Azi, nimeni nu te mai trimite să stai în genunchi pe coji de nucă, fiindcă azi româna nici nu mai contează, acum stăpână este romgleza, o altă limbă, un altoi, așa cum România este Românica, o geografie primitoare, adorabilă, piață de desfacere pentru toți nechemații… .A lupta pentru un ideal românesc este o jignire. A spune că ești patriot, a vorbi de românism, de demnitatea și datoria de a fi român, ca Eminescu, este o rușine, ești taxat de alde Iohannis drept extremist. Dar nu e extremist el, pentru care România a fost un pretext de fraudă pe muțenie? El era în centru, România la extremă. Sau am avut un președinte bășinist, care a împuțit țara cu miasmele lui ticăloase, care a vândut flota țării, care a demolat orice formă de cultură și învățământ, care acum scoate iar capul de după gratii și declară că omul pe care l-a ales poporul este un escroc. Prin ce? El ne-a dovedit că este escroc, dar noul ales prin ce? Nici nu-l cunoaștem bine. Nici pe Iohannis nu-l cunoșteam. Dar l-am ales ca să scăpăm de Băsescu! Și acum am ales un nume nou, necunoscut, ca să scăpăm de cei care ne-au îngenuncheat. Nu vream să murim în genunchi! Artizanii haosului prezent sunt patrihoții. Ei au instituit Frauda cea Mare. Electoratul a fost înșelat, fraudat. Dacă ei știau că o să ajungem aici, la ce a trebuit să se mai organizeze alegeri libere dacă le sfidează? Nu votul e stăpân, nu el decide aleșii? Dar vedem că nu, ci frauda pe care au pus-o la cale post-alegeri, frauda e atotstăpână, o fraudă originală, domnilor, nu la urne, ci la anularea urnelor, a votului! Dacă se validează aberația să se repete turul I la prezidențiale, deziluzia va fi totală, neîncrederea în vot va face ca prezența la urne să fie catastrofală. Pentru ce să mai votăm, dacă tot acolo ajungem, dacă dinainte se știe unde trebuie să ajungem!? Văd șiruri-șiruri de tineri cum se duc ca păsările călătoare. Cine-i va opri? Vor rămâne numai ei, patrihoții, să se aleagă între ei, să facă din fraudă rațiunea lor de a fi. Numele României de acum se va numi „Make Frauda Great Again”, țara patrihoților, a celor lipsiți de patrie, a celor vânduți diavolului.

Valahii la curtea împăratului Carol cel Mare la începutul secolului IX

Data: 4 decembrie 2024 by Ionuț Țene

Imperiul Carolingian a intrat în istoriografie ca un termen care se referă la regatul francilor condus de dinastia Carolingiană din Evul Mediu Timpuriu. Carol cel Mare, care a trăit între anii 740 d.Hr. și 814 d.Hr., a fost marele rege al francilor din 768 până la moarte. El a fost fondatorul Imperiului Carolingian. În timpul domniei sale, Carol cel Mare a cucerit Italia și a fost încoronat Imperator Augustus de papa Leon al III-lea pe 25 decembrie 800. Prin aceste cuceriri Carol cel Mare a încercat să reînvie Imperiul Roman de Apus. Acest imperiu a intrat în conflict cu Imperiul Roman de Răsărit. Carol cel Mare mai este considerat părintele fondator al Franței, cât și al Germaniei. Unii istoriografi îl consideră chiar și părintele Europei. A fost primul conducător al unui imperiu din Europa, de la prăbușirea Imperiului Roman, care și-a ales capitala la Roma. Era evident că se considera continuator al Romei. (vezi „Carol cel Mare – regele care a făurit Franța”, 23 mai 2012, Nicu Pârlog). Prin luptele sale de cucerire în Europa, Carol cel Mare s-a întâlnit cu …dacii, la începutul secolului IX, deși această populație autohtonă va fi numită puțin mai târziu vlahi de cronicile slavo-germane, bizantine și apoi maghiare.

Cronicarul și funcționarul imperial Einhard, care mai era denumit în documente, ca Eginhard sau Einhart din latină a trăit între anii cc. 775 – 14 martie 840 și a fost un recunoscut savant și curtean franc. Einhard ca fost slujitor dedicat al lui Carol cel Mare și al fiului său Ludovic cel Cuvios scriind o operă monumentală, care este și o biografie a lui Carol cel Mare, intitulată „Vita Karoli Magni”, fiind „una dintre cele mai prețioase moșteniri literare ale Evului Mediu timpuriu”. În prima jumătate al secolului XX un cunoscut istoric Alexandru Bărcăcilă, specializat pe istoria antică și feudalismului timpuriu, a scris despre un subiect istoric astăzi destul de ocultat. Amintesc că Alexandru Bărcăcilă a fost fondatorul muzeului Porților de Fier în 1912 și un istoric recunoscut în zona Olteniei și Banatului de sud, despre care a scris studii științifice consistente astăzi, din nefericire, uitate în colbul bibliotecilor și al arhivelor. Istoricul Alexandru Bărcăcilă a fost un erudit pe istoria localităților de la clisura Dunării și a scris despre vechiul oraș Drobeta Turnu Severin. El a publicat o broșură uitată azi de către istoriografia română: „Dacia de la Dunăre. A Analelor France din secolul al IX-lea. Evenimente și probleme”, apărută șa Tipografia Colegiului Național Carol I din Craiova, în 1947. Broșura este un studiu extras din „Arhiva Olteniei”, nr. 131-148, ianuarie 1944 – decembrie 1946. Studiul este scris cu acribie și râvnă științifică, dar din păcate apărut în contextul complicat al comunizării brutale a României nu a avut ecoul meritat în lumea academică și cu atât mai puțin în spațiul public. De aceea se explică faptul că nu a intrat în circuitul academic românesc din perioada comunistă, dar nici în cel post-decembrist, deși istoricul a fost o somitate la vremea sa, iar studiile sale sunt consistent construite pe școala pozitivistă germană. Istoricul se axează pe desființarea imperiului avar, dintre anii 791 – 798 de către împăratul franc Carol cel Mare. Francii au ajuns victorioși în zona Moraviei și Panoniei de azi întâlnind în luptele lor populații diverse, dar și o populație numită daci în Moravia, Panonia și pe râul Oder, care sunt catalogați de istoric, ca urmașii dacilor liberi rămași din vremea lui Burebista și în afara cuceririi traiane. Despre dacii din Panonia și Moravia a mai scris și Nicolae Iorga, dar Alexandru Bărcăcilă o face pe baza cronicilor din limba latină de la curtea împărătească a lui Carol cel Mare. Pe lângă slavi și bulgari, francii se izbesc de populația autohtonă a dacilor, numiți așa de către curteni, deși evident această populație era influențată și de civilizația imperiului roman care a stăpânit Panonia și o parte din Austria până în la prăbușirea imperiului. Este interesant că la începutul secolului IX populația autohtonă dacică atinsă de romanizare nu era încă numită vlahi sau valahi în documente, etnonimul acesta apare peste o sută de ani de la anul 800, ceea ce înseamnă că încă proto-românii mai aveau încă puternice conotații legate de tradițiile dacilor și nu intrase încă în mentalul colectiv occidental ca popor autohton latinofon.

Vasile Bulgaroctonul îi menționează pe vlahi prima data într-un „hrisov” din 980 în contextul Vlăhiilor din Peninsula Balcanică. Despre aceasta relata cronicarul bizantin Kekaumenos în sec. XI. Amintirea dacilor era încă destul de puternică în imaginarul popoarelor occidentale și a imperiului Carolingian la sfârșitul secolului VIII. Istoricul Stelian Brezeanu consemna că prima mențiune bizantină a românilor nord-dunăreni sub etnonimul de daci a apărut în „Lexiconul Suidas” din secolul al X-lea. Lexiconul conține un pasaj: „dacii, care acum se numesc pecenegi” ce se referă la realitățile etno-politice nord-dunărene. Deci termenul de „daci” a fost folosit până în secolul X pentru vlahii sau românii autohtoni.

După secolul X, etnonimul „daci” devine vlah în cronicile epocii, referindu-se la populațiile autohtone romanizate și latinofone. (Stelian Brezeanu, O istorie a Bizanțului, Editura Meronia București,2005, p.188). Și totuși, mai târziu, prin cronicile maghiare se amintește de un duce Gelu „quidam balchhus” la sfârșitul secolului IX în Transilvania de nord-vest. Ar fi interesant ca istoricii să cerceteze această translație desfășurată în secolul IX de la denumirea de daci la cea de vlahi, când s-a produs acest declic documentar în mentalul cronicarilor germani, slavi și bizantini din evul mediu timpuriu. Posibil ca etnonimul de „vlahi” să fi fost preluat de cronicarii occidentali de la cei bizantini pentru a descrie o populație traco-dacică romanizată și latinofonă. Până la contactul direct dintre carolingieni și bizantini, cronicarii occidentali prefereau să numească această populație autohtonă din arealul Europei centrale ca și daci, urmașii dacilor lui Decebal. Era un etnonim intrat în mentalul colectiv occidental. Iar apoi, prin filiera bizantină, se trece de la etnonimul traco-dac la cel de vlah.

Menționez că vechile cronici latine vorbeau de goți, vizigoți și țara „Dania”, ca urmași ai poporului dac, ceea ce arată puterea de seducție a civilizației dacilor în spațiul european. Conform hispanicilor sau ibericilor, dacii erau confundați cu vizigoții și sunt amintiți în secolul VIII în debutul luptei de Reconquista de sub stăpânirea maură. Dar aceasta este un alt subiect la care nu mp refer în acest studiu. Interesant e faptul că la începutul secolului IX populația din Panonia, Moravia și de pe Oder era denumită de cronciarii franci cu etnonimul de ”daci”. Aici intervine rolul istoricului Alexandru Bărcăcilă de a lămuri și problematica. Imperiul Carolingian s-a întins înspre teritoriile „vulgarilor”, controlând Panonia dar și o parte din Croația. Interesant că documentele de curte amintesc de populații care azi nu mai există, dar și de poporul „Timoceanilor”, care intră în conflict atât cu bulgarii cât și cu francii sau croații. Istoricul sugerează că această populație de ”timoceani” viețuia pe Valea Timocului, la sud de Dunăre și a fost prinsă între luptele pentru putere dintre croați, imperiul bizantin, imperiul franc și imperiul bulgar. Țarul Omurtag, urmașul lui Krum (814-871) încearcă să preia controlul Panoniei cucerite de franci, dar și să se apere de jupanul croat Liudewit ce stăpânea Panonia inferioară și s-a răsculat atât înmpotriva francilor cît și a bulgarilor.

Interesant este de reținut că ținutul dintre Dunăre și Tisa era denumit Dacia, iar în acest contest „timoceanii” puteau fi un trib proto-român (vlahi), înainte de fi denumit de cronicile bizantine mai târziu, peste un secol, ca valahi. La 818 la împăratul Ludovic Piosul (814-840) se prezintă în Aix-la Chapelle mai multe delegații „ai altor neamuri, al Abordiților și a lui Borna (Barna?), căpetenia Guduscanilor, și al Timoceanilor, cari de curând se despărțiseră de tovărășia cu Bulgarii și se alăturase la țara noastră (Franța – imperiul franc). Totodată se prezintă delegați ai lui Liudewit, ducele Panoniei Inferioare, care urzând răzvrătirea, încearcă să învinuiască de cruzime și de trufie pe Codollaus, comite și prefect al mărcii de Friul”. În acest text latin de la curtea imperiului franc avem deja o frescă a Balcanilor de nord-vest. Populația „timoceană” se rupe de imperiul bulgar și acceptă suveranitatea imperiului franc, perceput în epocă ca urmașul imperiului latin, prin încoronarea lui Carol cel Mare la Roma. Carol se considera Augustus Imperator Renovati Imperii Romani, împăratul imperiului roman restaurant. Populația de „daci” – cum apare în cronică în acest areal sau de timoceani, adică populația proto-română, care va fi denumită peste un secol ca valahi – intră în componența Imperiului Carolingian, în ciuda răzvrătirii jupanului croat Liudewit și a imperiului bulgar care dorea să controleze zona. În cronicile vremii apare și tribul severilor, care au dat denumirea localității Severin (Turnu) de la clisura Dunării. Istoricul român sugerează că acest trib de „severini” ar fi de origine autohtonă daco-romană de la nord de Dunăre și făceau legătura prin limbă, comerț și religie cu „timoceanii” de la sud de Dunăre, totul sub control franc. Posibil ca imperiul lui Carol cel Mare să fi cuprins și o parte din Oltenia de azi, teorie oarecum susținută și de istoricul interbelic de origine slavă Faracis Dvornic. (Bizanțul și Roma în secolul IX”, Paris, 1926, p. 12).

În 818 jupanul croat Liudewit se revoltă împotriva imperiului franc, deși și-a trimis o delegație la împăratul franc să ceară drepturi peste Panonia Inferioară și să pună stăpânire pe timoceani, care erau deja independenți față de imperiul bulgar. Codolah, ducele franc al Panoniei moare de friguri, fiind înlocuit de împărat cu Baldricus, care intră în luptă directă cu croații lui Liudewit pentru controlul Balcanilor de vest și a Adriaticii. Lupta se dă între Borna, ducele Dalmației, care era fidel francilor și Liudewit la Culpa. Bătălia e indecisă. O parte din croații și sârbii rămân fideli Imperiului Carolingian. Armatele imperiale ajung în Panonia reușind să controleze o parte din Dalmația până pe Valea Tumocului. Liudewit a dus o luptă de hărțuire în anii 820 și 821 împotriva împăratului franc. Până la urmă Liudewit a fugit în zonele controlate de bizantini și cade la înțelegere cu francii, iar într-o cronică din 822 reiese că timoceanii au pierdut independența trecând de câteva ori sub stăpânirea croaților, bulgarilor și apoi a francilor. Până la urmă teritoriul intră sub controlul imperiului bulgar. Liudewit este asasinat pe Sava în urma unei conspirații dintre franci și un despot local. Timoceanii reapar în 824 ca parte a imperiului bulgar în dispută cu francii. Dacii și timoceanii au fost în mijlocul disputelor dintre imperii. Cronicarul Einhard scria că Panonia stăpânită de franci se numește „Dacia – teritoriul dintre Dunăre și Tisa”. De asemenea, un cronicar din Ravenna secolului VIII numea „Dacia” ținutul locuit de avari. Cucerirea imperiului avar de către împăratul franc Carol cel Mare era percepută de contemporani ca și cucerirea Daciei. Subliniez că Țara Dacilor era întinsă conform cosmografiei epocii între Țara Marcomanilor (Ceho-Slovacia) – Dunăre – Tisa –Olt și Ilyricum. Deci putem concluziona că Panonia și Valea Timocului din secolul VIII era considerată „Țara Dacilor”, tocmai teritoriul în care apar peste un secol menționați valahii și, bineînțeles, românii. (Al. Bărcăcilă, op. cit. pp. 3 – 25). Anonimul cosmograf din Ravenna realiza că marea cucerire a lui Carol cel Mare asupra imperiului avar a însemnat de fapt și cucerirea Daciei în imaginarul colectiv al epocii.

În „Annales regni Francorum”, cronicarul lui Carol cel Mare, ingtelectualul Einhard îi menționează pe daci ca fiind prezenți în regiunea bazinului mijlociu și superior al Tisei, către Morava și izvoarele Oderului, în fosta Iazigie din perioada antică. După o campanie militară victorioasă a lui Carol cel Mare, aflăm că acesta „…s-a întors în Francia în triumf, trecând pe la Daci, Iazigi, Moravi…”. Este evident că locuitorii regiunii dintre Pannonia Inferioară și Dacia Traiană, numiți de către franci „daci”, sunt urmașii dacilor liberi din antichitate. Analele Regatului Francilor (latină Annales regni Francorum, Annales Laurissenses maiores; germană Reichsannalen) sunt niște scrieri medievale, ce ne oferă informații despre regatul francilor și conducătorii acestuia, în perioada 741-829. Analele reprezintă o sursă majoră pentru istoria politică și militară a epocii dinastiei carolingiene. Personajul principal este Carol cel Mare, împăratul francilor. Informațiile din Annales regni Francorum sunt prezente și în Analele Sfântului Bertin (latină Annales Bertiniani), scrise în perioada 830-832, în Francia apuseană. În cea răsăriteană, informațiile din Annales regni Francorum supraviețuiesc în manuscrisele numite Annales Fuldenses (mănăstirea Benedictină Fulda) și au fost scrise aproximativ în aceiași perioadă, ca un răspuns la Annales Bertiniani. În Annales regni Francorum, cronicarul lui Carol cel Mare, Einhard, îi menționează pe daci în regiunea bazinului mijlociu și superior al Tisei, către Morava și izvoarele Oderului, în fosta Iazigie din perioada antică. După o campanie militară victorioasă a lui Carol cel Mare, aflăm că acesta „…s-a întors în Francia în triumf, trecând pe la Daci, Iazigi, Moravi…”. Este evident că locuitorii regiunii dintre Pannonia Inferioară și Dacia Traiană, numiți de către franci „daci”, sunt urmașii dacilor liberi din antichitate. Și geograful anonim din Ravenna atribuie Daciei teritoriul dintre Tisa și Dunăre. La vremea acestuia, teritoriul respectiv, numit Avarica Barbaria făcea parte din Khaganatul Avar; geograful informându-ne că „în Dacia (teritoriul dintre Tisa și Dunăre) locuiesc avarii”.

Carol cel Mare a considerat că nu este în interesul imperiului să stăpânească și Iazigia, urmând ca după cucerirea și desființarea statului avar să-și limiteze granițele Imperiului Carolingian la Dunărea panonică. În luptele sale a ajuns la timoceani din Valea Timocului dincolo de Dunăre. Termenul de Dacia apare în cronicile francilor, făcându-se referire la triburile slave ale obotriților, care, după spusele lui Einhard, locuiesc în Dacia, fiind numiți și raedenecenţi. Despre acești slavi aflăm că sunt vecini ai bulgarilor, având Dunărea ca linie de marcaj între Dacia si Țaratul Bulgar. În acest context se poate trage concluzia că, în secolul al IX-lea, bulgarii nu stăpâneau și teritoriul de la nord de Dunăre, așa cum afirmă istoricii lor. Dar să remarcăm că aceste triburi de slavi puteau fi de „daci” sau valahi. De altfel, în istoriografia modernă bulgară și o bună parte din cea internațională, pentru Țaratul Bulgar, istoricii de la sud de Dunăre folosesc numele de Primul Țarat Bulgar (681-1018), iar statul întemeiat de dinastia valahă a Asăneștilor, poartă numele de Al Doilea Țarat Bulgar dintre anii 1185 și 1396.(vezi Mihai Dragnea, Dacii în analele france (secolul al IX-lea).

„Timoceanii” dovedesc existența unei populații proto-române care trăia pe ambele maluri ale Dunării în zona Clisurii Dunării, care se lupta pentru independență atât cu bulgarii cât și cu francii. Vă prezint un extras în latină din cronica francă în care se amintește de Dacia, care în secolul IX era țara vlahilor, adică a românilor: „DCCCXXIIII. […] Quo cum venisset et ibi natalem Domini celebrasset, allatum est ei, quod legati regis Bulgarorum essent in Baioaria; quibus obviam mittens ipsos quidem usque ad tempus congruum ibidem fecit operiri. Caeterum legatos Abodritorum, qui vulgo Praedenecenti vocantur et contermini Bulgaris Daciam Danubio adiacentem incolunt, qui et ipsi adventare nuntiabantur, ilico venire permisit. Qui cum de Bulgarorum iniqua infestatione quererentur et contra eos auxilium sibi ferri deposcerent, domum ire atque iterum ad tempus Bulgarorum legatis constitutum redire iussi sunt.”

De asemenea, „dacii” și Dacia mai sunt din nou pomeniți indirect într-o mărturie după moartea lui Carol cel Mare: „În anul 824, regele Bulgarilor Omurtag trimite delegați cu scrisori la Împărat, ca pentru a încheia pace. Împăratul ascultându-i…, pe drept surprins de noutatea acestui demers, trimite cu acești delegați la regele bulgar pe un anume Mechelmus din Bavaria, ca să cerceteze mai de aproape temeiul acestei delegații, nemaipomenite până atunci în Francia […] La Aix-la-Chapelle după sărbătoarea Nașterii Domnului, i se vestește Împăratului că au sosit în Bavaria delegații regelui Bulgariei. Trimite înaintea lor, dispunând ca ei să aștepte acolo până la timpul oportun. Vestindu-i-se însă că vin delegații Abodrigilor (obodriți, trib slav), îndeobște numiți Praedenecenți, care vecini cu Bulgarii locuiesc în Dacia de la Dunăre, dispune ca aceștia să vină îndată. Ei se plâng de încălcările nedrepte ale Bulgarilor și cer să li se dea ajutor împotriva lor. Sunt trimiși înapoi în țara lor și li se rânduiește să vină la data hotărâtă pentru delegații Bulgarilor.” Harta ținuturilor Dunărene în epoca lui Carol cel Mare a fost realizată în viziunea lui Al. Bărcăcilă. Este un document care atestă o Panonia controlată de „daci”, de fapt de către proto-români, care vor fi numiți puțin mai târziu vlahi. (vezi Alexandru Bărcăcilă, Dacia de la Dunăre a analelor france din secolul al IX-lea. Extras din Arhivele Olteniei, Anul XXIII-XXV, Nr. 131-148, 1944-1946). De rezumat la final este faptul că întinderea imperiului franc s-a lovit la Dunăre și Tisa de autohtonii daci, care erau deja în în secolul IX un popor cu o identitate proprie, de români sau vlahi. Subliniez că Panonia era în secolul IX înainte de venirea triburilor maghiare „ținutul Daciei”, conform cronicilor scrise în latină de franci.

„Mizerabilii”…

Data: 4 decembrie 2024 by Ion Măldărescu

În anul 1882 a apărut una dintre capodoperele umanității – romanul „Les Miserables” (Mizerabilii), în care autorul, celebrul scriitor francez Victor Hugo. critica ipocrizia secolului al XIX-lea. În 1958, coproducția cinematografică franco-italo-germană în două serii – „Mizerabilii” – regizată de Jean-Paul Le Chanois, a onorat, într-un fel, celebritatea romanului lui Hugo, ecranizarea cunoscând în Franța un succes remarcabil, vizionată fiind de peste 7,8 milioane de spectatori. Regretatul actor francez Jean Gabin s-a întrecut pe sine însuși, iar filmul a fost cotat drept cel mai popular al anului 1958. Pentru cei care nu au citit romanul și/sau nu au vizionat filmul mă văd obligat să amintesc cititorilor personajele romanului: – Jean Valjean: Un fost condamnat care își petrece toată viața în căutarea iertării, ajutând oameni aflați în situații dificile; – Cosette: Fiica lui Fantine și fiica adoptivă a lui Valjean, cu o copilărie dificilă, care devine o tânără iubitoare și curajoasă; – Fantine, Mama lui Cosette, victima cruzimii societății; – Inspectorul de poliție Javert; – Marius Pontmercy – fiul unui ofițer susținător al lui Napoleon; – Episcopul Myriel – Episcopul care îl salvează pe Valjean și îi schimbă viața; – Ticăloșii soți Thénardier, cu conexiuni în lumea interlopă; – Éponine, fiica soților Thénardier, care găsește o oarecare mântuire prin dragostea ei pentru Marius; – Gavroche – fiul familiei Thénardier, un curajos copil al străzii…

Apreciind că titlul romanului era mai mult decât necesar, corespondeţa sa cu prezentul fiind mai mult decît evidentă, titlul editorialului face însă trimitere la reversul medaliei, la opusul simbolic purtător al stigmatului blestemului unui popor ajuns la mâna urmașilor familiei Thénardier în 2024, an de jaf fără scrupule. De la Davos, Klaus (ce coincidență?) Schwab nu mai ascunde scopul Nr. 1 al „World Economic Forum” – decimarea populației planetei. Una dintre matroanele promovate – Ursula – instalată la Bruxelles pe post de „vrăjitoare a vaccinurilor” și-a demonstrat apartenența reziduală de peste veac la ginta ticăloșilor Thénardier și a demonstrat că este posesoarea și purtătoarea acelorași apucături interlope, precum cele ale înaintașilor din romanul lui Victor Hugo.

La noi, acasă, melcul voiajor, „celebritatea” escrocului dovedit, ajuns șef de stat, a debutat cu afacerile cu copii, a continuat cu jongleria infracțională „Deutsche Volksgruppe in Rumänien” (că nu degeaba a primit „Crucea de Cavaler a Germaniei” de Mutti Merkel), care l-a ajutat să urce scările la Cotroceni și a continuat cele şase case, cu vilele de la Miami, cu luxul exorbitant, cu vacanţa continuă în palat şi pe meridiane, cu avioane de lux, închiriate pe banii poporului, cu totala sfidare şi vânzare a românilor în propria lor țară. El, marele nimic, se visa şef la N.A.T.O., dar n-a priceput, în sărăcia minţii lui, că acea adunătură de criminali mondiali nu s-ar fi lăsat condusă de o tărtăcuţă vidată.

S-a dovedit că zburătorul cu avioane de lux private, pe durata celor două mandate nemeritate – a „digerat” cheltuieli „faraonice” (după cum s-a exprimat recent unul dintre posturile TV). Cele 27 de dosare „lăzărite” de ani buni și-au arătat coperțile. În speranța că nu doar într-atât și-a arătat dreptatea fața, cred că cel mai indicat ar fi să-l invităm pe inspectorul Javert să-i scoată la lumină adevăratul dosar de infractor și să-l predea unui „Monte Cristo”, contemporan cu titlu executor.

Sinistrul personaj românofob, viitor șomer, căutător disperat de loc – nu de muncă, ci de vacanțe și concedii de refacere după vacanțe lasă în urma lui dezastru. „După mine, potopul!”, potrivindu-i-se ca o mănușă. Iată că nu scăpăm, o șleahtă de mizerabili are tupeu să participe la concursul pentru tronul de la Cotroceni. În fața acestui tablou lamentabil, poporul român rămâne impasibil la trădările de țară ale actualelor ventuze-lipitori, ce-și vântură caricaturile cosmetizate în fața camerelor de luat vederi… Dă, Doamne!…”, ar zice Constantin Tănase (e vorba de luarea vederii…).

Cu certitudine, NICIUNUL din haita catindaților nu trebuia să fie admis pe listă, dar în teritoriul daco-get aflat sub ocupație militară americană, Ministrul Energiei Sebastian Burduja a lansat o tentativă de sabotaj oficial al Guvernului României (?), un proiect de lege pe baza căruia lacurile de acumulare din România pot și vor fi cedate străinilor, care astfel vor controla cele mai importante resurse naționale (producția de energie).

Armata României a capitulat. Trădătorul din frunte M.St.M. a cedat comanda ocupantului. Acum, actualul guvern vrea să cedeze – oficial – ocupantului și spațiul aerian al teritoriului, pentru a ne arunca într-un război care nu este al nostru. Românii, la comanda Înaltelor Porți străine de Neamul Românesc, au ajuns fabricanți de carne de tun. Ba, Ciolacu, sluga lui Netanyahu, declarat oficial de Curtea Penală Internațională criminal de război, vrea ca românii să participe la reconstrucția Ucrainei. Ucrainenii „refugiați” cu etichetă se bucură în România de „drepturi” mai mari decât ale românilor, în timp ce românii rămași sub ocupația ucraineană nici limba maternă nu au voie s-o vorbească. Să participe el, Ciolacu și gașca sa, cu roaba și târnacopul la reconstrucție, iar dacă nu se pricepe nici la asta, măcar cu un taraf de lăutari buzoieni din care își trage seva – zic unii, să-i acompanieze pe re-constructori.

Revenind la decalogul „Mizerabilii 2024” și la suplimentul acestuia cu alți „mizerabili” independenți de pe lista rușinii, unica salvare ar fi anularea alegerilor și reorganizarea altora, în care să nu fie lăsați să candideze decât ROMÂNII cu domiciliul în țară și cu certificat medical psihiatric actualizat. Un Gavroche-român ar fi ideal. Numai atunci voi merge la vot. Români, dacă țineți la țara voastră, invalidați orice alegere a vreunui „Mizerabil”!

Înființarea și extinderea NATO: Aderarea Federației Ruse la Parteneriatul pentru Pace

Data: 4 decembrie 2024 by Tiberiu Tudor

Ziua Victoriei (Moscova 10 mai 1995). Prima victorie a lui Clinton

Președintele Clinton a acceptat invitația unei vizite la Moscova, la 9 mai 1995, cu ocazia aniversării a 50 de ani de la victoria în cel de-Al Doilea Război mondial. La 50 de ani de la parada Victoriei, Uniunea Sovietică era pulverizată, iar Rusia prăbușită. Bill și Hillary Clinton erau în tribune alături de marele învins. Americanii, aliații de odinioară, câștigaseră Războiul de 50 de ani, Războiul Rece, și acum dictau condițiile păcii Pacea Rece, care a durat până în 2014. La 10 mai, la Kremlin a avut loc o lungă întâlnire cu ușile închise a celor doi președinți al cărei subiect l-au constituit problemele dezarmării, neproliferării armelor nucleare și securității europene. Dacă în privința primele două președinții au fost în consens, în ceea ce privește securitatea europeană discuția s-a purtat în termenii contradictorii instituiți pe întreg parcursul anului trecut, 1994. „Ceea ce trebuie să facem împreună, a spus Elțîn, este o viziune comună asupra securității pan-europene și NATO. Trebuie să discutăm acest lucru în termeni foarte deschiși («in a very frank way»). Vreau să am o înțelegere clară asupra gândirii voastre în privința expansiunii NATO, pentru că acum nu văd în aceasta altceva decât o umilire a Rusiei … Este o nouă formă de încercuire dacă blocul militar supraviețuitor Războiului Rece se extinde până la granițele Rusiei. Ce vreți să realizați cu asta, din moment ce Rusia e partenerul vostru? Avem nevoie de o structură nouă pentru securitatea pan-europeană, nu de unele vechi!” Elțîn repeta cu ostentație termenul de „securitate pan-europeană”, care devenise deja antagonic celui de „securitate euro-atlantică”.

Clinton i-a răspuns, dezarmant de limpede și tranșant, pe puncte: „Obiectivul nostru («our goal») este să rămânem în Europa și să promovăm o Europă unificată, integrată. Și propun: 1. Să facem tot ce putem face mai bine în cadrul Parteneriatului pentru Pace….2.Va exista un rol al Rusiei în cadrul PfP, precum și afirmația clară a Statelor Unite că Rusia nu trebuie exclusă de la apartenența la NATO («NATO membership»). 3.Va exista o relație specială între Rusia și NATO… 4.Va exista un proces foarte bine gândit («very deliberated») de revizuire a calității de membru NATO”. După care i-a prezentat pe larg desfășurarea acestei abordări, precum și ceea ce Rusia va primi în schimb: sprijinul pentru accesul la G7, WTO, GATT, accesul la tehnologia de vârf și la alte instituții internaționale. „…Dar voi trebuie să intrați prin porțile pe care noi vi le-am deschis” («walks through the doors we have open to you»). Din acest motiv am insistat/v-am presat («I’ve urged you») să semnați documentele PfP și să lansezi dialogul NATO-Rusia… Aceasta este cea mai bună cale pentru voi de a participa («to play your part») la modul în care securitatea europeană se dezvoltă.”

După o lungă pauză, Elțîn s-a repliat pe un răspuns conciliant, care nu mai însemna decât încercare de a câștiga timp, eventual în speranța unei modificări a contextului geopolitic: „Îți înțeleg linia raționamentului, este una strategică. Dar acum suntem sufocați de probleme politice imediate: anul acesta avem alegeri parlamentare, anul viitor prezidențiale. Deci amână, te rog, acest subiect, dacă nu până în 2000, cel puțin pentru următorii câțiva ani… Pentru un an și jumătate – doi, până după alegeri.” După care i-a detaliat dificultățile interne și presiunile din partea opoziției, pe care le are în perspectiva alegerilor din 1996.

Clinton a parat tot timpul, argumentând că și el are dificultăți pe această temă în viitoarele alegeri, din partea republicanilor și a puternicului lobby polonez din Statele Unite, care presează pentru o extindere imediată. A folosit vechea formulă că extinderea va fi graduală, fără divizarea Europei și fără excluderea Rusiei, dar a venit și cu unele sintagme magice noi: „no speed-up, no slow-down”, sau că, în perioada imediat următoare, vor avea loc numai discuții tehnice cu caracter general asupra extinderii, nu nominalizări („how and why, not who and when”). Din documentele declasificate știm acum că toate acestea erau manevre diplomatice de învăluire – Strategia, calendarul și nominalizarea expansiunii erau elaborate din septembrie 1993 și, mai mult, Strategia prevedea: „Acceptarea în totalitate («in toto») a viziunii noastre de către aliați cade în sarcina dumneavoastră (secretarul de Stat) și a președintelui” . Cu tenacitate, calm și abilitate, Clinton își îndeplinea sarcina, anihila ultimele rezistențe ale lui Elțîn. În final a conchis, oarecum agasat: „ Boris, să ne fie clar, nu mă târguiesc cu tine. Îmi poți spune că nu vrei accelerarea – ți-am spus că nu o intenționăm – dar nu ne cere să încetinim; atunci vom fi obligați să spunem, din nou, nu” («but don’t ask us to slow down either, or we’ll just have to keep saying no.»)…Am o sugestie: acum câteva luni ai fost pe punctul de a semna documentele PfP. Fă-o acum. Semnați PfP și începeți dialogul NATO-Rusia înainte de Consiliul Ministerial Nord-Atlantic din mai.”

Elțîn a fost silit să accepte varianta Clinton finală, anume cu explicitarea expansiunii NATO după alegerile prezidențiale din 1996 (din ambele țări). Obiectivele lui Clinton – acordul lui Elțîn pentru deblocarea aderării Rusiei la PfP și începerea dialogului pentru instituționalizarea unui Acord special NATO-Rusia, pe fondul expansiunii NATO spre est – erau atinse și Clinton a acceptat, la rândul lui, solicitarea minoră a lui Elțîn ca aceste lucruri să nu fie comunicat presei: „Să le spunem că am discutat subiectul, dar nu concluziv, și că îl vom relua la Halifax”. Clinton: „Deci semnați PfP” Elțîn: „Da. Vom semna ambele documente.”

În acest moment Clinton a supralicitat, cerându-i lui Elțîn să accepte adăugarea în Comunicatul Comun Asupra Securității Europene, elaborat cu ocazia acestei întâlniri, a unui pasaj care să menționeze explicit expansiunea NATO. În depresia șirului de cedări, Elțîn a părut înclinat să o facă. Dimitri Riurikov, consilierul său pentru politică externă, a intervenit, sugerând să se examineze limbajul folosit . Clinton i-a înmânat lui Elțîn textul gata pregătit, în rusă. După o scurtă consultare cu Riurikov, Elțîn a propus revizuirea întregului text. Clinton a bătut în retragere: „Boris, decât să încercăm să îmbunătățim un text asupra căruia colegii noștri au lucrat din greu, să mergem pe forma la care ei au ajuns.” În consecință Comunicatul Comun a fost redactat în termenii generali: democracy, freedom, peacekeeping, market economy, human rights, eludând problema de fond – expansiunea NATO spre est.

În timpul dineului care a urmat discuțiilor, Clinton era încă preocupat de una dintre sarcinile lui, precizate încă în Strategia de Expansiune – „a obține OK-ul Rusiei”: „Boris, sunt prietenul tău, noi am făcut un mare progres azi” («Boris I am your friend, we made great progress today»), cerându-i ca documentele să ajungă la sediul NATO înainte de întâlnirea ministerială a Consiliului Nord-Atlantic, 30 mai. „Am nevoie de acest lucru pentru ca să pot face tot ce ți-am promis”. Elțîn: „Da, o voi face.” Clinton: „Suntem complet de acord cu asta?” Elțîn: „Da. Le voi semna în prima zi după întâlnirea lor, la 31 mai sau 1 iunie.” Clinton: „Nu. Nu m-ai înțeles. Tu nu ai de semnat nimic. Kozîrev trebuie să o facă și nu mai târziu de 30 mai, întâlnirea miniștrilor.” Elțîn: „Okay [sic], îi voi spune să semneze cu o zi înaintea întâlnirii miniștrilor.” Clinton: „Suntem complet de acord asupra acestui lucru?’ Elțîn: „Da.”

Semnarea Programului Individual de Parteneriat al Rusiei în cadrul PfP

Cu puțin înainte de expirarea termenului promis, la 24 mai 1995, Elțîn a convocat Consiliul de Securitate al Federației Ruse, pe subiectul acceptării PfP și atitudinii față de expansiunea NATO. Grupul instituțiilor de forță, avându-l ca lider pe academicianul (arabist) Evgheni Primakov, la acea dată directorul Serviciului de Informații Externe (SVR), s-a pronunțat, din nou, împotriva semnării Parteneriatului pentru Pace. Euro-atlantistul Andrei Kozîrev- după Riurikov „agent al influenței americane” – afirmă în memoriile sale (reamintim, scrise, peste ani, în Statele Unite) că atunci s-a gândit să denunțe „neo-sovietismul” acestora și să-și dea demisia din funcția de ministru de Externe. De fapt a făcut cu totul altceva. A reamintit că președintele însuși i-a promis lui Clinton aderarea efectivă la PfP și că un pas înapoi ar însemna încălcarea acestei promisiuni făcute la cel mai înalt nivel. Concluzia CSFR a fost că Rusia va semna documentele PfP „cu anumite condiții”.

La 31 mai, Andrei Kozîrev a semnat aderarea Rusiei la Parteneriatul pentru Pace, Consiliul Nord-Atlantic acceptând Programul de Parteneriat Individual cu Federația Rusă. În memoriile sale, Kozîrev notează, că această aderare a sunat mai mult ca un act fondator al unei ostilități controlate, decât al uneia de cooperare («sounded like a founding act of controlled hostility, rather than cooperation»). Pentru Kozîrev, acesta a fost sfârșitul carierei sale politice. În ianuarie 1996 locul lui la Externe a fost cedat, de comun acord cu Elțîn, lui Primakov, Kozîrev intrând în câteva afaceri de succes și apoi emigrând În SUA.

Kozîrev și Primakov au aceeași ascendență etnică mixtă, dar atitudinile și acțiunile lor în problemele securității Federației Ruse au fost divergente până la antagonism. În Rusia, Andrei Kozîrev este considerat în cel mai bun caz „un ignorant politic naiv, dar, mai des, un promotor conștient al intereselor americane”, convingere întărită și de emigrarea lui în Statele Unite. Mult mai bine informat, ca director al SVR, și, în consecință realist, Primakov prezentase, încă din 1994 un raport în care afirma: „Parteneriatul pentru Pace este o școală pentru unii aplicanți (natural, nu Rusia) la NATO”, fapt confirmat de istorie. Ca ministru de Externe, Primakov a rămas un oponent al extinderii NATO și promotor al intereselor Federației Ruse, respectat atât în țară cât și în străinătate pentru echilibrul său politic.

Întâlnirea de la Halifax (17 iunie 1995)

La următoarea întâlnire, la Halifax, în iunie 1995, Clinton l-a felicitat pe Elțîn pentru aderarea la Parteneriatul pentru Pace, recomandându-i întărirea cooperării militare și a dialogului NATO-Rusia. Elțîn se resemnase, căutându-i bunăvoința: „Eu personal și conducerea Rusiei nu avem nici un dubiu asupra parteneriatului nostru. Vom construi parteneriatul pe baza prieteniei noastre, a ta și a mea, și vom face acest lucru pentru pacea lumii.” («I myself and the Russian leadership have no doubt about our partnership. We’ll build the partnership on the basis of our friendship, yours and mine, and we’ll do so for the sake of world peace.») După care a încercat un acord verbal asupra condițiilor minimale pe care spera că le obținuse: „trebuie să rămânem ferm pe poziția noastră, anume că nu ar trebui să existe nicio expansiune NATO rapidă” («we must stick to our position, which is that there should be no rapid expansion of NATO»). Și, în sfârșit, un deziderat devenit deja anacronic: „este important ca OSCE să fie principalul mecanism pentru dezvoltarea unei noi ordini de securitate în Europa. NATO este un factor, de asemenea, dar NATO ar trebui să evolueze într-o organizație politică”. Elțîn era depășit de valul istoric pe care îl provocase.

Numărul 701

Data: 4 decembrie 2024 by Administrator

Descarcă PDF

Șantierul „Spitalului de Urgență Iași” scoate la lumină și aspecte însemnate din preistoria țării noastre de acum 5.500 de ani

Data: 3 decembrie 2024 by Redacția

În cadrul cercetărilor arheologice preventive de pe amplasamentul viitorului Spital Regional de Urgență din Iași din Dealul de la Ciric, cercetătorii Institutului de Arheologie al Academiei Române, Filiala Iași, au descoperit mai multe complexe datând din preistorie. Echipa Institutului, condusă de Dr. Măriuca Vornicu, a reușit să atribuie vestigiile, pe baza resturilor ceramice descoperite în timpul săpăturilor arheologice, culturii arheologice Horodiștea-Erbiceni (cca. 3500 î.Hr.). Această cultură arheologică reprezintă o legătură importantă între sfârșitul culturii Cucuteni (Eneolitic) și începutul Epocii Bronzului. În acea perioadă au avut loc schimbări sociale importante în întreaga Europă și, de asemenea, în regiunea carpatică, prin afluxul de populații venite din zonele nord pontice, aflux care a remodelat harta genetică a acestei părți din Lumea Veche. De remarcat sunt gropile care, conform estimărilor inițiale, pot fi interpretate ca monumente funerare, conținând rămășițele a cel puțin 14 indivizi. Cel puțin o parte dintre înmormântări sunt înmormântări secundare.

„Aceste complexe sunt de fapt nişte gropi menajere, dar şi nişte complexe funerare în care au fost făcute înhumări şi reînhumări. Gropile menajere sunt importante pentru noi, arheologii, pentru că acolo găsim vestigiile culturii materiale. De exemplu, acolo oamenii preistorici îşi aruncau vasele din lut care se spărgeau, îşi aruncau oasele de la animalele pe care le consumau. Pentru noi, toate acestea conţin informaţii foarte importante, întrucât, în funcţie de decorul de pe vase de pe oalele lor sparte, putem să încadrăm cronologic şi cultural situl respectiv. Avem un arhezoolog care mai apoi determină speciile de animale consumate de oamenii din acea perioadă. Pe lângă gropile menajere, în situl respectiv am mai descoperit şi înmormântări ale unor indivizi care aparţin de cultura Horodiştea-Erbiceni. Cultura aceasta îşi începe evoluţia la mijlocul mileniului IV î.Hr., 3500 î.Hr”, a declarat Măriuca Vornicu, cercetător ştiinţific la Institutul de Arheologie din cadrul Academiei Române, filiala Iaşi, care este totodată şi responsabilul ştiinţific de pe şantierul SRU Iaşi. Ea a arătat că Horodiştea-Erbiceni este o cultură foarte puţin cunoscută în România, dar are analogii în Republica Moldova şi Ucraina, şi evoluează pe acelaşi areal pe care a existat şi cultura Cucuteni.

„La noi, cultura Horodiştea-Erbiceni e foarte puţin cunoscută. Mai mult de atât, tot ce am descoperit aici, pe situl de la Spitalul Regional de Urgenţă Iaşi, este unic, întrucât în România nu avem încă atestate înhumări şi reînhumări de mai mulţi indivizi într-o singură groapă. Ceea ce investigăm noi acum este unic şi inedit şi ne va ajuta să înţelegem ritualul lor funerar. Acum cercetăm arheologic groapa respectivă cu oseminte umane, dar ulterior vor interveni antropologii pentru a studia oasele respective. Ei ne vor spune de la câţi indivizi aparţin, vor determina sexul, vârsta la care au murit acei indivizi, dacă au avut diverse patologii. Ştim că în Republica Moldova şi Ucraina, unde a existat cultura Horodiştea-Erbiceni, în varianta Gorodsk-Usatovo, există şi morminte colective, şi morminte singulare. Ştim că îi înhumau pe oameni în gropi cu inventar mult. Noi nu avem aproape deloc inventar în mormintele cercetate”, a mai explicat Măriuca Vornicu. Fotografiile atașate documentează săpăturile care continuă conform graficului, beneficiind de tot ajutorul scontat al beneficiarului lucrării (firma NESS Project Europe) și finanțatorului (Ministerul Sănătății, Agenția Națională pentru Dezvoltarea Infrastructurii în Sănătate). În acest fel, construcția importantului proiect de infrastructură „Spitalul de Urgență Iași” scoate la lumină și aspecte însemnate din istoria țării noastre. După terminarea cercetărilor arheologice, resturile umane din gropile descoperite urmează să fie examinate în ceea ce privește modul lor de viață, cauza morții și bolile lor (patologie), folosind metode moderne de cercetare științifică (analize ADN, analize izotopice, examinări antropologice). Sperăm să aflăm secretele de acum 5.500 de ani. După aceea, cercetările vor fi publicate în lucrări de specialitate. (G.V.G.)

Parastasul primarului…

Data: 3 decembrie 2024 by Al. Stănciulescu-Bârda

Era în perioada stalinistă. La primării erau puşi primari fără o pregătire anume. Erau luaţi muncitori din fabrici sau indivizi care prezentau încredere pentru regim şi numiţi primari. Important era să execute orbeşte ordinele venite de la centru, fără să comenteze,fără să gândească. Partidul conducea în realitate toate sectoarele, aşa încât primarii, directorii şi toţi responsabilii de unităţi erau doar nişte marionete, nişte păpuşi manevrate din umbră sau făţiş de către puterea politică. În această vreme, părintele Izverceanu era anchetat pe la tot felul de birouri şi instituţii. Dăduse o masă înainte de război unui grup de legionari, care ţinuseră o adunare cu sătenii din Cernavârf într-una din zile. După adunare veniseră „să bea ceva la popa”, el fiind cel mai înstărit din sat. Acum venise nota de plată şi se părea că urmările erau dintre cele mai sumbre. Când avea probleme în Severin, venea de seara şi rămânea peste noapte la protoierie, unde era o cameră cu trei sau patru paturi. Protopop era părintele Nicolae Popescu. La protoierie veneau tot felul de reclamaţii şi sesizări din partea cetăţenilor sau oficialităţilor de prin comune. Părintele Nicolae Popescu era un om cu tact şi înţelepciune, care căuta să rezolve fiecare caz în parte în modul cel mai fericit şi să restabilească pacea între preoţi şi enoriaşi sau între preoţi şi oficiali, aşa cum era cazul. Dintr-o comună oarecare însă veneau mereu reclamaţii la adresa preotului din partea primarului de acolo. Fusese protopopul în anchetă de câteva ori şi înţelesese cu cine are de-a face. Primarul nu avea mai mult de patru clase, era o slugă credincioasă a stăpânirii şi voia cu orice preţ să-şi consolideze poziţia în administraţia locului. Pentru asta căuta orice prilej să arate autorităţilor de la raion cât este el de vigilent. Reclama în dreapta şi în stânga pe oricine şi pentru orice. Anchetele nu se mai terminau în acea comună. Toţi se temeau de acel om. Era cu adevărat periculos. Ultima reclamaţie trimisă la protoierie vorbea de faptul că în urmă cu câteva zile, la o sâmbătă a morţilor, se făcuseră parastase la cimitir, pe morminte. Preotul pomenise parastasele şi luase câte cinci lei plată pentru fiecare parastas. În finalul sesizării, primarul cerea transferarea disciplinară a preotului în Bărăgan sau în altă zonă depărtată. Părintele Nicolae Popescu, protopopul, era pus în mare încurcătură şi căuta să tergiverseze soluţia.

Într-o dimineaţă, când părintele Ilie Izvercenu de la Cernavârf era în dormitorul protoieriei şi se pregătea să plece la miliţia raională pentru interogări, numai ce intră pe poarta protoieriei primarul de care am vorbit mai sus. Protopopul nu sosise, singurul funcţionar prezent era Ionică Negrescu, care făcea pe casierul şi magazionerul. A intrat primarul în protoierie fără să mai bată la uşă, a schiţat un salut şi a întrebat de protopop. Ionică Negrescu era tânăr, dar trecut prin multe şi a avut atunci multă prezenţă de spirit. Primarul a spus pentru ce a venit şi a cerut să vorbească cu protopopul. „- Ştiu de cazul părintelui din comuna dumneavoastră, am văzut sesizarea pe care aţi făcut-o la protoierie, dar părintele protopop încă nu veni. V-aş propune însă ca să vorbiţi cu un inspector de la mitropolia din Craiova, care tocmai se găseşte acum la noi la protoierie, la camera oficială. E mai mare în grad decât protopopul şi poate lua măsuri mai aspre!”… „-Vreau să vorbesc cu el!” a zis primarul bucuros. „-Luaţi loc pe scaun şi aşteptaţi să merg să-l invit la birou!”

Ionică Negrescu s-a dus în dormitor la părintele Izverceanu. I-a spus în câteva cuvinte despre ce e vorba şi părintele a intrat în joc. A luat o reverendă nouă a protopopului, pe care acesta o ţinea acolo de rezervă pentru cazuri speciale, a luat o giubea peste reverendă şi culionul cel roşu al protopopului. Şi-a mai pus apoi şi brâul cel liliachiu al protopopului. Cum era el un bărbat înalt şi impunător, cu hainele cele noi şi cu culionul cel roşu, părea cine ştie ce inspector de la patriarhie. A intrat în biroul protopopului şi l-a chemat pe primar. Nu i-a răspuns primarului la salut, s-a ridicat în picioare cât era de înalt şi, pe un ton grav, baritonal şi hotărât, i-a spus primarului: „- Ştiu cine eşti şi cunosc situaţia dumneata, nu trebuie să-mi spui decât atât: câte parastase ai făcut dumneata la sâmbăta morţilor?”… Primarul numai la o asemenea întrebare nu se aştepta. S-a fâstâcit şi a răspuns cu timiditate: „- Păi, eu nu am făcut nici unul! Eu să fac parastase?”… „-Bineînţeles! Nu eşti dumneata primarul comunei? Dumneata trebuia să dai exemplu celorlalţi! Am venit cu mai multe probleme la Severin, ca să le discut cu autorităţile locale. Poate voi ajunge să vorbesc şi cu domnul prim secretar al raionului. Să ştii că voi discuta şi problema dumneata! Nu ştiu care va fi soluţia, dar cred că bine nu-ţi va fi! Îmi pare rău!”

Primarul a început să se fâstâcească. Lucrurile luaseră o întorsătură neaşteptată. „Inspectorul” acela de la Craiova îl înfricoşa. Parcă era săpată în piatră faţa lui, aşa de hotărât părea. Văzându-se încolţit, primarul a schimbat macazul. „-Părinte inspector, vă rog să nu mă băgaţi în urechile tovarăşului prim-secretar, că-mi faceţi un mare rău!” s-a rugat el. Părintele Izverceanu atât aştepta. I-a zis autoritar. „-Uite ce este! Nu am timp mult de discuţii. Ai o singură şansă. Dai aici o declaraţie că-ţi retragi toate reclamaţiile făcute împotriva preotului din comuna dumneata şi că tot ce ai scris în acele reclamaţii s-au datorat faptului că nu ai fost bine informat de subalterni. Faci asta şi mergi în pace, fără grijă!” Bucuros de soluţie, primarul a scris repede declaraţia, temându-se să nu-şi schimbe hotărârea inspectorul, l-a salutat şi a ieşit ca glonţul din protoierie. Pe acolo n-a mai dat şi nici reclamaţii nu i-a mai făcut preotului.

Aşa a reuşit părintele Izverceanu să rezolve un caz care părea protopopului foarte dificil.

Descoperit pe o plajă din Bulgaria un sarcofag antic dezvăluie numeroase simboluri geto-trace

Data: 3 decembrie 2024 by George V. Grigore

Un sarcofag antic de o valoare inestimabilă vechi de circa 1.700 de ani a fost descoperit într-un mod cu totul neobișnuit pe o plajă din Bulgaria. După părea specialiștilor ajunși la fața locului, obiectul valoros își are originile în perioada Imperiului Roman. Acum era folosit ca masă într-un bar local, care servea clienții pe această originală masă în mod obișnuit încă din 2020. Descoperirea, relatată de presa bulgară, a atras atenția arheologilor, care au rămas uluiți de faptul că un astfel de artefact antic se afla într-un loc atât de banal, fără ca nimeni să realizeze importanța sa istorică. Cum a fost el descoperit? Pe litoralul Mării Negre, lângă Varna, un fost oficial al Ministerului de Interne, aflat în vacanță pe plaja Sf. Constantin și Elena, a observat pe 24 iulie această masă neobișnuită, cu decorațiuni, în barul cu pricina. Acesta a alertat imediat autoritățile locale, care au venit în inspecție împreună cu specialiști de la Muzeul de Arheologie din Varna. Arheologul Alexander Minchev și echipa sa au stabilit că sarcofagul de piatră datează din secolul al II-lea d.Hr. Mai mult, arheologul a explicat că exteriorul sarcofagului a fost modificat, mai exact vopsit într-o culoare gălbuie, cu scopul de a-l face să pară o copie, nu un original.

Cele patru laturi ale sarcofagului sunt decorate cu ornamente stilizate caracteristice vremii: ghirlande cu ciorchini atârnați, capete de animale, rozete și topoare cu două tăișuri. Potrivit presei locale, sarcofagul nu este tipic pentru regiunea Mării Negre și probabil a fost adus din altă parte pentru a decora barul, probabil din regiunea bulgară a Dunării sau din vestul Bulgariei. Minchev subliniază că orice obiect cu valoare arheologică aparține statului și, indiferent cine l-a găsit, acesta ar trebui predat celui mai apropiat muzeu, relatează „The Sofia Globe”. „Este de datoria Poliției, și posibil a Parchetului, să investigheze cum a ajuns acest sarcofag la Varna și pe plajă. Este ceva ce trebuie făcut de către autoritățile competente, deoarece probabil acesta nu este un caz izolat”, a declarat el. Proprietarii barului au refuzat să vorbească despre originea sarcofagului roman. În prezent, sarcofagul antic a fost trasferat la Muzeul de Arheologie din Varna, unde așteaptă aprecierea altor specialiști.

Deschid aici o ipoteză posibil interesantă: simbolurile reprezentate pe acest sarcofag antic sunt de sorginte geto-tracă. Reprezentări cu ghirlande de flori în coarnele unor bucranii tauristice apar în arta geto-tracă, fiind reprezentate în piatră în Insula Samotrace (Grecia; Sanctuarul Marilor Zei), la Palatul de la Balcic al Reginei Maria (încastrat într-unul din zidurile vilei de aici), în mormântul lui Dromichete de la Sveștari (Bulgaria), sau pictat în Mormântul tracic de la Kazanlak (Bulgaria) în partea de jos a cupolei. Ciorchinii de struguri (viaț-de-vie) sunt symbol al lui Bachuss – Dionisoss, al „vederii duble”, al beției aparente de la sfârșitul timpului și începerea celui nou (pragurile timpului), când vin alaiurile fantastice (venirea îngerilor, etc.) ale acestor zei transformatori. De aceea libațiunile se făceau cu rhytonuri, care erau niște vase ce nu aveau suport spre a fi așezate. Ele se beau până la fund („Împărtășirea”, „apa se preface în vin” – beția ce vine fără să fi băut ceva). Capetele de bovine sau bucraniile (crania descărnate) ne arată diferența dintre viață și moarte și frumusețea vieții, ce așterne flori pe fiecare cărare, dacă ști să înțelegi rostul și sensul. Galaxia noastră se numește Calea Lactee (Calea Laptelui) și Drumul lui Trăian (de fapt „troian”) sau Calea Robilor, pentru că mergem cu o viteză fantastică pe autostrăzile universului, acolo unde mai devreme sau mai târziu ne întâlnim destinul. Roata se învârtește, iar la un moment dat lucrurile se repetă, noi fiind înlănțuiți, precum Prometeu prins de stâncă (materie)… Toporul cu dublu tăiș este un simbol al lui Zalmoxis (dubla lovitură cosmică ce va veni; „Întoarce și celălalt obraz!”). El poate fi văzut pictat în Mormântul tracic de la Alexandrovo, unde pe o frescă apare în stânga Cavalerul Trac, Danubian, Zamolxian, iar în dreapta Zeul Zamolxis cu toporul dublu, ambii aflați la vânătoare. Astfel acest sarcofag putea fi descoperit în Valea Regilor Traci din Bulgaria, într-unul dintre numeroasele morminte de aici, sau în cu totul altă parte. Important este faptul că simbolistica acestuia reflectă cultura spirituală a poporului geto-trac, sau a geților sudici de acum 2000 de ani. Nu văd de ce ar fi acesta declarat a fi un sarcofag roman, dacă simbolurile aparțin altui popor. Doar dacă ar copia – cu ce scop? – aceste elemente definitorii geto-trace. (G.V.G.)