Voievodul dreptăţii sociale

Fiecare scriere-lucrare despre Eroul-Martir-Voievodul Dreptăţii Sociale Tudor Vladimirescu, trebuie să evidenţieze manifestul său creştin ortodox prin care s-au împletit aspectele moral-religioase şi etico-sociale ale Revoluţiei de la 1821, care a ţâşnit din străfundurile conştiinţei naţionale întrupată în marele revoluţionar gorjan, conştient de vocaţia şi demnitatea sa valahă, spre a trezit norodul pentru dreptul său fundamental – dubla dreptate, socială şi naţională, ca expresie a Dreptăţii divine. Niciodată nu este de ajuns să mulţumim şi să cinstim deplin memoria înaintaşilor noştri, voievozi, vlădici, comandanţi, eroi sau martiri care au zidit, au ctitorit, au înălţat prin chemarea, alegerea, misiunea, vocaţia şi jertfa lor Neamul valah şi Biserica lui Hristos pe treptele hărăzirii şi dăinuirii sale milenare întru menirea lor teoforică. Clocotul conştiinţei naţionale a bătut cu limbă grea de clopot ceasul istoriei – TUDOR VLADIMIRESCU!

Prin acel dangăt prelung ca o rugăminte-chemare s-a prelins în sufletul curat şi frumos MISIUNEA sa, care s-a întrupat în graiul străbun, în veşmântul ostăşesc, în chemarea gliei, în năzuinţa vremii, în pricepere, în strategie, în ordine, în organizare, în apeluri-proclamaţii, în marşuri, în lupte, în diplomaţie, în izbândă şi în martiriu. Norodul său creştin şi omenos fusese despuiat complet de spoliatorii ciocoi şi cotropitorii străini. În lăuntrul său mai pâlpâiau doar sufletele întristate şi însângerate. Se impunea deci, imperios urcarea Golgotei prin jertfa Crucii înspre biruinţa Învierii. În acel moment de cumpănă şi de răscruce al poporului valah – Fiul său – Tudor Vladimirescu a îmbrăcat Cămaşa lui Hristos – misiune şi vocaţia a Jertfei creştine.

Pământul Munteniei de la un capăt la altul s-a cutremurat. Vulcanul suferinţelor de neimaginat ale norodului sărăcit, văduvit şi orfan şi-a aruncat durerea ca o lavă la suprafaţă. Codrul s-a înfiorat, răsfirându-se în bocete şi jale. Apele şi-au ieşit din matcă revărsându-se ca într-un prohod de mare şi viforoasă cascadă.

Revoluţia lui Tudor Vladimirescu a izbucnit implorând Dreptatea cerească!

Biruinţa Revoluţiei de la 1821 din Ţara Românească s-a înfăptuit prin Jertfa înfăptuitorului ei Tudor Vladimirescu, care a detronat definitiv dominaţia fanariotă, netezind totodată Calea României moderne.

Autoritatea şi atitudinea lui Tudor din Vladimirul Gorjului au fost virtuţiile sale alese, dragostea de Ţară şi de Moşie, comerţul, călătoriile în ţară şi în străinătate, scrisul, cititul, ctitoriile, daniile în cărţi de cult, limbile vorbite, greaca, rusa şi germana, dreapta credinţă, iubirea de Dumnezeu, supravenerarea Maicii Domnului şi altele, care l-au apropiat de oameni favorabili, ajutători precum Ioniţă Gologoveanu, boier armân şi alţi boieri de seamă ca Barbu Văcărescu, Grigore Ghica, Grigore Brâncoveanu (1767-1832). Acesta, înmormântat la Biserica Sf.Gheorghe-Nou,a lăsat prin testament doamnei sale Safta Brâncoveanu, construirea spitalului care le va purta pururea numele, Spitalul Brâncovenesc, o impunătoare şi importantă realizare inaugurat în 14 Octombrie 1838, Ziua Cuvioasei Maicii Paraskeva. Regep Paşa din insula Ada-Kaleh,alt susținător al său,l-a recomandat lui Vodă Constantin Ipsilanti şi ispravnicilor săi, să-l protejeze şi „să nu se atingă nimeni de el, ba să i se dea cinste şi slujbă, căci altfel nu va fi bine!” (Alexandru Doru Şerban, Tudor Vladimirescu, în „Personalităţi care au fost în Gorj”, Târgu-Jiu, Ed. Măiastra, 2009)

Tudor din Vladimir a ajuns prin propriile puteri postelnic, vătaf de plai la Cloşani şi la Câineni, logofăt al moşiilor Baia de Aramă şi Glogova. El însuşi deţinea moşii la Cerneţi şi Valea Rea în vatra miraculoasă a Mehedinţenilor. După ce s-a iniţiat în rândul pandurilor şi s-a evidenţiat în apărarea Cetăţii Mehedinţi, Tudor s-a înrolat voluntar cu un corp de panduri în oastea muscalilor în vremea războiului ruso-turc din 1806-1812, sub comanda generalului Isaiev. Gândul lui Tudor era de a se pregăti militar și strategic să spulbere turcii din Oltenia sa. Primejdia îl urma însă pe bravul Pandur pas cu pas: vodă Caragea din lăuntrul ţării, sultanul şi osmanlâii săi din afară. A ales calea refugiului ajungând la Târgu-Jiu, unde a fost travestit de egumenul de Lainici sub rasă de călugăr. Duşmanii păgâni i-au devastat moşia din Cerneţi. Cu un paşaport adaptat a ajuns la Viena, unde cunoscând reprezentaţii Rusiei, ia contact cu mişcarea masonică Eteria, cea care avea să-i aducă sfârşitul prin liderul ei, omul însemnat, (ciung) Ipsilanti. Şederea la Viena (Iunie-Decembrie 1814) i-a adus lui Tudor cunoştinţe politice şi diplomatice, durere multă, dar şi bucurie. Acolo a decedat prinţesa Elena Ghica-Glogoveanu soţia lui Nicolae, fiul boierului, ibovnica sa şi mama fetiţei lui, Masincuţa.

Paralel cu activitatea paşnică a lui Tudor în afara ţării, faptele de dreptate ale lui Iancu Jianu (1787-1842), boier din Caracal şi mare haiduc valah, pedepseau în ţară cete de boieri calici, arendaşi hapsâni, neguţători necruţători şi alte adunături de răufăcători. Iancu Jianu a fost prins, arestat, judecat, condamnat, eliberat, repus în rang de boier, zapciu de plasă, devenind iar adversar domnesc, rearestat, recondamnat, reeliberat prin intervenţia boieroacei Sultana Gălăşescu care l-a cerut în căsătorie, scăpându-l de la pedeapsa capitală. Faima haiducului Jianu s-a răspândit ca fulgerul pretutindeni după cele două victorii răsunătoare în faţa paşei de Vidin, Osman Pazvantoglu. Ultima înfrângere i-a adus turcului şi binemeritata pieire.

Faptele eroice ale marelui haiduc Iancu Jianu i-au fost puse pe strunele de vioară de către un vestit lăutar din Işalniţa, Niţă Băloi, devenind Îndemnul de luptă, Simbolul de credinţă şi Imnul Oltenilor, care răsună şi astăzi, „M-a făcut muica Oltean!”

„M-a făcut Muica Oltean,/ port căciulă de-astrahan,/ cojocel de miel bârsan şi cămaşă de tulpan./ Sunt Oltean de Jiuleţ,/ mititel şi iubăreţ,/ m-a făcut Muica isteţ,/ măi Leano.”

Iancu Jianu – piticul uriaş, în memoriile lui Ion Ghica atinsese prin curajul, natura sa nativă, îndemânarea, tenacitatea şi perseverenţa la o faimă cu adevărat de legendă,  „ajunsese de o dibăcie vestită în călărie şi în vânătoare; încăleca fără a pune piciorul în scară, nici mâna pe coama calului şi băga glonţul prin verigă de inel.”   

Revoluţia de la 1821, condusă de Tudor Vladimirescu s-a plănuit, s-a declanşat şi s-a înfăptuit ca o Mişcare de renaştere a dublei sale naturi, socială şi patriotică-naţionalistă, prin spiritul filonului creştin ortodox al marelui PANDUR OLTEAN.

„Tudor Vladimirescu, consemnează istoricul Dr. Costin Scurtu, Directorul Muzeului Militar Constanţa, poate fi numit „revoluţionar creştin” (după Arhetipul Mântuitorului HRISTOS, singura REVOLUŢIE, pe care o recunoaşte marele filosof creştin ortodox PETRE ŢUŢEA, şi alţi câţiva hristofori, celelate mişcări puţine de altfel sunt doar ramuri ale Revoluţiei Hristice. G.C.N.), pentru că întreaga sa viaţă şi activitate au fost continuu racordate la credinţa creştină, la valorile morale propăvăduite de acesta. A copilărit – ca nepot de preot în mijlocul ţăranilor liberi din munţii Olteniei. Cărţile de cult donate de Tudor bisericilor rămân până azi o mărturie puternică a credinţei sale creştine. Pe de altă parte, Tudor a promovat o strânsă legătură cu clerul bisericilor şi mănăstirilor din Oltenia şi din toată ţara.” (Dr. Costin Scurtu, Tudor Vladimirescu, rădăcinile sale olteneşti şi de comandant de panduri, în RETRĂIRI ISTORICE ÎN VEACUL XXI Ediţia a XVII-a, op. cit., p. 58)

Dramatismul regimului greco-fanariot care a tras cortina TRAGEDIEI de un SECOL peste Ţările valahe nu a avut un scenariu asemănător în  nicio parte a omenirii. Să ne referim doar la Ioan Gheorghe Caragea şi Alexandru Şuţu (1819-1821). „Numirea era dandana mare la Ţaringrad, căci toţi solii cu toţi dragomanii şi cu toţi secretarii lor se puneau în mişcare zi şi noapte, pe apă şi pe uscat, alergînd şi intrigînd care mai de care să susţină pe favoritul său. Lupta era mai totdeauna crîncenă. Desigur, cel care învingea îşi recupera cu mare dobîndă tot ceea ce risipise: bani, influenţe, energie. Ioan Vodă Caragea (cel care a pricopsit Ţara şi cu ciuma caragea), adunase în cîţiva ani de domnie, (1812-1818), între 50 şi 70 milioane piaştri (monedă de argint turcească specifică sec. XVII-XIX), cu care fugise în Austria. Succesorul acestuia, Alexandru Şuţu, vine în ţară în 1819, cu o <<datorie de 4-5 milioane de piaştri şi o suită de 800 persoane între care 9 copii şi vreo 80 rude, care trebuiau căpătuiţi şi care, fireşte cădeau în sarcina ţării. Din suita lui Şuţu mai fac parte 100 arnăuţi, aduşi de la Constantinopole pentru a înlocui pe arnăuţii lui Caragea, care erau suspecţi de sentimente ruseşti.” (Ion Ghica, Din timpul zaverei, în: Pagini alese din scriitori români, Închinare lui Tudor Vladimirescu, Ed. Cartea Românească, Buc., 1921, p. 7-8; A. Oţetea, Tudor Vladimirescu şi mişcarea eteristă în Ţara Românească, 1821-1822, Buc., 1945, p. 53, 33)

Alesul Porţii alături de întregul lanţ de slujbaşi care l-au sprijinit trebuia să-şi recupereze truda, dar şi ceva pe deasupra, aşa cum remarca savantul Nicolae Iorga. „De la cel din urmă zabet strîngător de dăjdii, pînă la domnul din scaun era un lanţ neîntrerupt de complicităţi care trebuiau să strîngă pe toţi actorii dramei politico-sociale pentru apărarea unor privilegii mănoase fără de care nu credeau că ar putea trăi.” (Izvoarele contemporane asupra mişcării lui Tudor Vladimirescu, cu o comunicare făcută la Acad. Română, de Nicolae Iorga, Buc., 1921, p. VIII)

Spre o exemplificare parţială a acestui aspect râvnit la începutul veacului al XIX-lea, aflăm că, „vistiernicul îşi cumpăra slujba cu 300 mii şi cîştiga 500 mii piaştri într-un an; spătarul şi aga dau pentru slujbele lor cîte 200 mii piaştri şi cîştigă tot atât cît cîştigă şi vistiernicul… Unii dintre ispravnici cîştigă de la 30 la 50 mii piaştri. Şi la fel cheltuiau şi agoniseau, cu nemiluita, respectînd desigur proporţiile şi ceilalţi slujbaşi: vătafii, zapcii, vechilii…, toţi simbriaşii stăpînirii.” (cf. A. Oţetea, op. cit., p. 50)

Nenorocirea de astăzi, ca şi cea fanariotă seamănă ca două picături de apă, şi deci, se poate numi fără echivoc epoca neofanariotă – statul paralel, fiindcă, toţi slujbaşi Ţării de la primar, până la cel impus Sus de tot, „prin iniţiere”, prin fraudă electorală, prin votul adormiţilor de pe pământ, ca şi a celor din cer, prin susţinere masonică, prin alegere ocultă, prin demagogie politică, prin tribut la B.M., prin susţinerea baronului-guvernator-matusalemic B.N.R., prin îmbuibarea marilor corporaţii anticreştine şi antiromâneşti, prin secătuirea BUNULUI naţional, prin vânzarea pe nimic a tot ce este ROMÂNESC, prin ÎMPRUMUTURI cu daună economică seculară prin metodă şi monedă liberală sau prin alte aggiornamente

La peste trei decenii de 1989, România se află în agonie. Țara este pradă jafului și cotropirii, cum nici în vremea otomanilor și a fanarioților nu a fost. Suveranitatea a rămas doar în Constituție, iar țara ați adus-o în situația unui condamnat la pedeapsa capitală care doar așteaptă lovitura de bardă a călăului.” (Scrisoare deschisă adresată Președintelui și Prim-ministrului formulată de un grup de generali și ofițeri în retragere, septembrie 2021)

Foarte clar este conturată la „cald” RADIOGRAFIA EPOCII NEOFANARIOTE de către eruditul cărturar, istoric militar,magistrat,general-locotenent dr. GRIGORE STAMATE.

„Cât timp ni se distruge istoria naţională, cât timp ni se afectează cultura şi educaţia, morala, credinţa şi prestigiul de neam nu acced, în niciun fel, la manipularea şi la dezorientarea la care suntem supuşi, în timp ce ni se absorb bogăţiile şi ni se distruge tradiţia şi religia.” (Grigore Stamate, AM FOST 27 – Locoteneţii Armei de Elită, Total Publishing, Bucureşti, 2021, p. 122)

O imaginaţie ceţoasă de pâclă greacă, bolnavă, fanariotă, inventa continuu în fierbinţeala avariţiei fără scrupule, impozite peste impozite pentru realizarea veniturilor celor puşi şi aduşi spre supra înavuţire, adăugând la cele obişnuite, de la vămi, ocne, oierit, văcărit, vinărit, dijmărit (pe stupi şi râmători), fumărit, la cele extraordinare, precum ploconul steagului, mucarerul, ajutorinţa etc. Metoda de stoarcere, spoliere, frângere, jupuire a celor oropsiţi şi veşnic datornici varia de la ciocoi la ciocoi, de la arendaş la arendaş, de la slugarnic la slugarnic. Din tabloul dramatic al anului 1799, reproducem o schiţă tragică trasată de cel care a adus Ţara Românească în sapă de lemn, Constantin Hangerli (dec. 1797-1799) şi redată istoriei de Dionisie Eclesiarhul. După o iarnă destul de grea săracii sărăciţi nu mai puteau plăti nimic din nimicul lor. Drept pedeapsă, „slujbaşii închideau oameni şi muieri prin coşeri şi îi îneca cu fumuri de gunoi, şi cu ardei îi afumau şi îi ţineau închişi ziua şi noaptea flămânzi, să dea bani. Pe alţii îi legau cu mîinile îndărăt şi cu spatele de garduri, şi-i băteau cu bicele, pe alţii îi băgau cu picioarele în zăpada geroasă. Aşa chinuiau pe creştini.” (A. Oţetea, op. cit., p. 53)

La sorocul izbucnirii Revoluţiei marelui Pandur Tudor Vladimirescu, pe vremea caimacanului Craiovei, Constantin Samurcaş*, slujbaşii diabolici ai acestuia, în care se reflecta fidel chipul schimonosit al grecoteiului caimacan, „biciuiau copiii şi puneau femeile pe cărbuni aprinşi ca să silească pe părinţi şi pe soţi să dea fiscului tot ce aveau.” (ibid., p. 56)

* „Acesta era unul dintre cei mai periculoşi şi mai urîţi fanarioţi din cîţi se aciuiaseră în Ţara Românească, de la începutul secolului. Chintesenţă de viclenie, lăcomie şi cinism, urcase rapid în dregătorii, avea relaţii întinse şi slujbe în acelaşi timp.” (ca favorit al lui Caragea a avut o carieră fructuoasă, vel căminar, vel logofăt, vel vistier, vel vornic, de 6 ori caimacan al Craiovei; D. Bodin, Tudor Vladimirescu şi Constantin Samurcaş, în vol. În amintirea lui Constantin Giurescu, Bucureşti, 1944, p. 158)

Mai departe slugarnicii haini ai lui vodă Alexandru Şuţu, nu se lăsau nici ei mai prejos de ceilalţi nemernici slujbaşi, ai altor fanarioţi fanatici şi ticăloşi. „Legau copii tineri de cîte 11 şi 12 ani, spate în spate, afară sub văzduh, în vreme de iarnă şi turnând apă peste dânşii, se lipea de îngheţau trupurile, şi era o jalnică privire văzîndu-se pieile rupte şi sîngerate, cînd în silă se dezlipeau trupurile şi părinţii lor erau siliţi să-şi vîndă tot, pînă şi boul ce le scotea hrana din pământ, ca să scape pe copiii lor de cumplitele tiranii.” (idem.)

Când, marele pedagog al Neamului, Gheorghe Lazăr a păşit pe meleagurile Valahiei s-a înspăimântat de înfăţişarea ţăranilor pe care i-a văzut, revoltându-se din tot sufletul său luminat şi înlăcrimat. „Rupţi, goi, amărîţi şi asemănaţi dobitoacelor, de tot căzuţi în prăpastia orbirii. Ajungă lacrimile patriei, ajungă jugul robiei!…” (G. Bogdan-Duică, Gheorghe Lazăr, Cultura Naţională, Buc., 1924, p. 138). Când Patria valahă cădea sub jugul greu al robiei, biciuită de ciocoii greci şi turcii păgâni, când Fii ei ţăranii – TEMELIA Ţării erau rupţi, flămânziţi şi goi, Bunul Dumnezeu le-a trimis pe OLTEANUL Pandur TUDOR VLADIMIRESCU.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*