„Mănăstirea cu gratii” din Mislea (jud. Prahova)

Depresiunea Mislea – Podeni din județul Prahova ascunde în cuva sa un ansamblu de monumente istorice aflat pe teritoriul satului Mislea, din comuna Scorțeni (jud. Prahova). În Repertoriul Arheologic Național, monumentul apare cu codul 135208.01, iar ansamblul este format din trei monumente: Casa domnească (beciuri) (cod LMI PH-II-m-A-16542.01), Ruine chilii de pe latura de est a incintei (cod LMI PH-II-m-A-16542.02) și Zidurile celor două incinte (cod LMI PH-II-m-A-16542.03). Mănăstirea Mislea – căci despre ea este vorba – este așezată pe firul râului Mislea, la confluența cu râul Telega, undeva între localitățile Câmpina și Ploiești. De fapt, localitatea Mislea se află așezată în partea de vest a județului Prahova, la confluența râurilor Mislea Seacă, Mislea și Telega, ea aparținând comunei Scorțeni. Localitatea prahoveana Mislea a cunoscut perioade de înflorire, odată cu întărirea așezământului monahal, cu dezvoltarea agriculturii și a meșteșugurilor, cu exploatarea petrolului, iar în prezent, prin producție și servicii.

Mănăstirea Mislea a fost întemeiată între anii 1536-1537, de către domnitorul Țării Românești, dreptcredinciosul Radu Paisie, pe locul unei sihăstrii vechi din secolulul al XV-lea. Legenda locului spune că, întorcându-se de la băile sărate pe care le făcea la Telega, aici a oprit covoiul domnesc spre a face un popas. Văzând liniștea locului domnitorul se hotărâ să ridice aici o mănăstire cu numele de Mislea (posibil din slavonă „misilea” = loc liniștit). Tot el este cel care a ctitorit și Mănăstirea Valea (jud. Argeș), în anul 1512. Se crede că Radu Paisie a fost fiul natural al lui Radu cel Mare. Radu Paisie a fost domn al Țării Românești între anii 1535-1545, dar fiind mazilit, din motive necunoscute de către turci, este surghiunit în Egipt, unde va și muri. După mazilirea lui Radu Pasie, înlocuitorul său, Mircea Ciobanu, pustiește ctitoria înaintașului său, astfel că Mănăstirea Mislea își întrerupe existența până la urcarea pe tron a lui Petru Vodă Cercel, care înzestrează mănăstirea și îi acordă noi scutiri de dări și vămi. Printre ctitorii care au refăcut, înzestrat și îngrijit așezământul de-a lungul anilor, se află și Mihai Viteazul. Mănăstirea Mislea (posibil din slavonă „misilea” = loc liniștit) a fost construită potrivit canoanelor monahale și arhitecturale din Muntenia. Așezământul monahal de aici are formă patrulateră, fiind fortificat cu ziduri înalte, sprijinite pe contraforturi puternice. De jur împrejur se înalță turnul de apărare, turnul clopotniță, la intrare, și corpurile de chili, zidite pe pivnițe domnești boltite. De-a lungul vremii, biserica centrală, zidită în formă de cruce, a fost afectată de numeroasele refaceri. Mănăstirea de la Mislea începe să își piardă din bunăstare în vremea domniei lui Alexandru Ioan Cuza, care hotărăște secularizarea averilor mănăstirești. În cele din urmă, mănăstirea va ajunge să fie folosită pe post de Școală Corecțională, pentru minori delincvenți. Pe incinta vechii mănăstiri a fost construită, în timpul regimului comunist, o închisoare politică, pentru femeile deținute politic.

Mănăstirea Mislea va fi amenajată ca închisoare centrală pentru deținutele de drept comun (închisoare obișnuită). În timpul dictaturii antonesciene, aici va fi amenajată o aripă specială, pentru femeile deținute politic, legionare și comuniste. În această perioadă, viața din închisoare este una cât de cât normală, spre deosebire de ce va urma, în vremea comuniștilor. Biserica de la Mănăstirea Mislea, aflată chiar în centrul ansamblului monahal, va fi puternic avariată de cutremurul din anul 1940. Deținutele legionare sunt cele care ajută la refacerea acesteia și la restaurarea picturii interioare. Preotul paroh din satul Mislea este cel care îndeplinește rolul de preot slujitor în închisoarea învecinată. Deținutele legionare formează un cor, pentru răspunsurile de la slujbe. În această perioadă viața deținutelor de aici a fost mai blândă decât a celor din alte părți. După o carantină de zece zile, deținutele erau repartizate într-unul dintre cele trei ateliere, fiecare unde putea lucra. Era un atelier de țesut covoare; altul de confecții, se făceau cămăși bărbătești; și un altul în care se deșirau petice de lână venite de la fabrici de tricotaje și se foloseau apoi pentru țesutul covoarelor. Închisoarea Mislea avea contract cu magazinul Romarta din București. Tot aici se lucrau și rochii de mireasă, cămăși de mire și alte articole deosebite. În atelierele de la Mislea se lucra vreme de douăsprezece ore pe zi. Deținutele lucrau în trei serii și erau lăsate libere în curte, puteau să se întâlnească cu toate trei seriile, precum și cu cele bătrâne, care nu mai puteau munci. Cele care lucrau aveau cartele și puteau cumpăra câte ceva de la o mică alimentară care era în curte, de exemplu: marmeladă, drojdie de bere, baticuri, materiale de rochii sau de capoate. În felul acesta, se ajutau una pe alta. În temniță, femeile au fost înzestrate cu un dar aparte, anume acela de a transfigura urâtul în frumos. Astfel că acestea cântau, scriau poezii, repetau piese de teatru pe care apoi le și jucau. Câteodată își deșirau rochiile pentru a obține fire de brodat cu care, pe ascuns, țeseau broderii „de suflet”, adevărate  povești. Dar, cel mai mare „urât” pe care au reușit să-l alunge, a fost acela al gardienilor care, deși fuseseră instruiți să le urască, au ajuns să le admire. Odată cu venirea la conducere a comuniștilor, lucrurile s-au schimbat în mai rău, aripa închisorii amenajată pentru deținutele politic mărindu-se tot mai mult. Aproape toate femeile legionare din țară au fost adunate la fosta Mănăstire Mislea, sau cel puțin au trecut prin această închisoare, măcar o dată în timpul condamnării lor. Odată ajunse la închisoarea Mislea, deținutele treceau de percheziție și apoi intrau direct la duș, unde apa era extrem de rece. Celulele aveau câte trei rânduri de paturi suprapuse. Numărul deținutelor dintr-o celulă varia între 21 și 34 de suflete. Pentru femei, seara avea loc cel mai așteptat moment al zilei: rugăciunea. Rugăciunea era rostită de obicei de șefa de cameră, aceasta constând în Acatistul și Paraclisul Maicii Domnului. Iarna, celulele erau încălzite cu o sobă care ardea numai o jumătate de oră pe zi. Totuși, femeile încarcerate la fosta mănăstire Mislea au supraviețuit și s-au eliberat, prin decretul din 1964. Sub comuniști, biserica monahală își încetează activitatea, preotul nemaifiind primit în interiorul închisorii. Biserica este folosită pe post de depozit de materiale, însă ea rămâne îngrijită de unele dintre legionarele închise aici. În anul 1956, deținutele pe motive politice sunt transferate la închisoarea din Miercurea Ciuc, clădirile de la Mislea îndeplinind însă în continuare rolul de închisoare de drept comun.

Biserica mănăstirii este din nou afectată de cutremur în anul 1977. Avariile provocate de cutremur au fost de ajuns spre a-i face pe comuniști să o sfărâme cu buldozerul și să o arunce în afara zidurilor de incintă, pe albia apei din apropiere. Preotul din localitatea Mislea, anume Trandafir Dumitrescu, este cel care a reușit să salveze câteva icoane de catapeteasmă și arhiva mănăstirii Mislea, păstrate astăzi în biserica satului. Primarul de atunci al comunei Scorțeni era tatăl meu, Grigore Valeriu, care a mers în audiență la prim ministrul României, Manea Mănescu, și a solicitat ca închisoarea de femei să fie mutată din vatra acestei comune, iar în locul ei să se înființeze un han turistic cu activități adiacente specifice. Cererea a primit aprobare și închisoarea de femei de la Mislea a fost mutată acolo unde este și astăzi, respectiv la Târgșor. Închisoarea din Mislea avea o importantă fabrică de covoare și confecții, dar avea și heleșteu de pește, grădină de zarzavat, livadă de pomi fructiferi, cireadă de vaci și porci. Datorită faptului că toată protipendada de partid de la Ploiești se aproviziona cu alimente de la închisoarea din Mislea, tata a fost amenințat că a trecut cu acestă hotărâre peste capul „județului” și s-a dus direct la Prim Ministru și pentru acestă „neascultare” va fi pedepsit. Tata Valeriu a răspuns că nu îi este frică de pedeapsă. Atunci l-au amenințat cu copiii (eu George și sora mea, Otilia), că nu ne vor lăsa în școli și nu vom putea avea un viitor. Atunci tata a renunțat de tot la Primărie și s-a internat la Spitalul de Psihiatrie Voila. Apoi a revenit la meseria de maistru petrolist (cercetare, extracție, foraj) și s-a cerut pe un șantier depărtat de casă. După Revoluția din 89 a ieșit la pensie și nu a mai dorit să aibă deaface cu mediul politic, deși avea două școli de partid și fusese recomandat pentru „Ștefan Gheorghiu”, iar cei din sat l-au căutat pentru o nouă candidatură. În urma mandatului său din anii 70 comuna Scorțeni s-a ales cu asfalt pe străzi, cu apă curentă, cu gaze (chiar dacă acestea se „chimizau”), cu două coplexe comerciale noi (în Mislea și Bordeni), cu școlile și clădiri administrative renovate după cutremurul din 1977, cu CAP-uri fruntașe, cu un sediu de Primărie nou. Acum la Scorțeni nu mai este nici CAP, apa potabilă se cumpără la sticlă, iar școlile sunt aproape pustii, localnicii fiind plecați peste hotare. Este liniște…

Institutul Cultural Român și Uniunea Scriitorilor din România, prin Filiala București – Dramaturgie și Filiala București – Poezie, a anunțat deschiderea stagiunii 2016–2017 la Clubul Dramaturgilor cu o premieră absolută, în lectură publică, a piesei Mislea, camera 4. Femei în închisorile comuniste. Evenimentul a avut loc luni, 31 octombrie 2016, ora 18.00, la sediul Institutului Cultural Român (Aleea Alexandru nr. 38). „Mislea, camera 4. Femei în închisorile comuniste” este un spectacol memorial ce reprezintă un omagiu adus rezistenței anticomuniste din România, femeilor încarcerate și torturate de regimul comunist. Piesa se bazează pe mărturii ale unor foști deținuți (cu: Silvia Codreanu, Annemary Ziegler, Mirela Comnoiu, Cosmina Olariu, Cristina Pleșa, Tatiana Mandraburca, Ștefan Costache, Oana Rotar. Voce: Virgil Constantin. Scenariul: Silvia Codreanu. Regia: Petru Ionescu).

În anul 1995, în centrul ansamblului monahal de la Mislea s-a ridicat o cruce de fier, chiar pe locul Altarului vechii biserici ridicate de domnitorul Radu Paisie al Țării Românești și dărâmate de către comuniști. În prezent, la Mănăstirea Mislea, acolo unde trebuia să fie un mare han turistic, adică în clădirile fostei pușcării și fostei mănăstiri Mislea funcționeaza un complex de servicii sociale (centru de îngrijire și asistență pentru persoane vârstnice sau cu handicap) – Azil de bătrâni.  Și aici este liniște…

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*