Ultimele trei transmisii efectuate de TVR 3 (nici măcar închiderea Festivalului nu a fost transmisă pe TVR 1), au fost de la Sala Palatului. Total neinspirat. Greu de suportat. De ce? Fiindcă programele s-au axat pe șlagărul simfonic, pe partituri răscântate. Adică au fost concerte de rutină. Iar finalul a fost o cădere valorică.
Astfel, Orchestra Română de Tineret, sub bagheta lui Cristian Mandeal, a interpretat piese populare, respectiv Rapsodia nr. 2 de Enescu, Concertul nr. 3 în do minor pentru pian și orchestră de Beethoven, la pian Alexei Volodin, și Patetica (Simfonia nr. 6) de Ceaikovski, ultima lui creație, cu premiera la puține zile înainte de moartea sa. E o simfonie într-adevăr patetică, despre care compozitorul rus a mărturisit că „mi-am pus întregul suflet în această lucrare”. Rapsodia lui Enescu este un șlagăr foarte îndrăgit, iar concertul lui Beethoven, compus în 1800, surprinde prin grație, seninătate, joc, parcă ar fi o lucrare mozartiană, deși sunt și momente de melancolie, și dramatism, stări contrastante aflate la confluența dintre epoci, dintre polifonismul mozartian și titanismul beethovenian.
Nici Orchestra regală Concertgebow din Amsterdam, care la ultimele ediții a devenit gazda închiderii festivalului „Enescu”, nu ne-a surprins cu nimic, a cântat ce-a mai cântat și altă dată la București. Și anume, în primul concert oferit, sub bagheta lui Alan Gilbert, Rapsodia pe o temă de Paganini a lui Rahmaninov, Burlesca în re minor pentru pian și orchestră de Strauss. Șansa a fost pianistul rus-american Kirill Gerstein, care a strălucit, a fost o perlă a Festivalului.
Dar greul orchestrei s-a axat pe două lucrări de Carl Nielsen, în deschidere, Uvertura Helios, iar la sfârșit, Simfonia nr. 5! Nielsen este un fel de Enescu al Danemarcei. Simfonia a 5-a este o lucrare amplă, cu ecouri din folclorul nordic, de o densitate copleșitoare, ca o magmă freatică, folosind un contrast permanent între tutti și instrumentele solo. Sigur, Sala Palatului era aproape goală, după recitalul oferit de Gerstein, lumea a plecat, în buna tradiție a melomacilor. Dar s-a întâmplat ceva și mai și, TVR 3 a întrerupt transmisia exact în apogeul simfoniei, în ultima parte care pregătea finalul. Deci finalul simfoniei nu a fost transmis. De ce? Cum se poate așa ceva? Ce bătaie de joc! Asta dovedește că TVR face ce vrea, nu are nici o obligație față de Festival, nici un respect față de telespectatori, față de nimeni! Îi sancționează cineva? Le bate cineva cu palma la obraz? Festivaliștii se fac că nu văd! Ei savurează triumful! Dovadă că acum OaMA ne scrie ce mare succes a fost ediția jubiliară! Ne îndoapă iar cu statistici, fără nici un fel de regret pentru marile gafe care au jignit memoria lui Enescu!
Iar al doilea concert oferit de Concertgebow a fost total populist și de un nivel mediocru, cu Uvertura la opera Tannhäuser de Wagner, Simfonia nr. 7 în Mi major de Bruckner, precedate de o piesă nesemnificativă de Enescu, numită Pastorale-Fantaisie. A fost Ediția Jubiliară – 140 de ani de la nașterea compozitorului român. Ne-am fi așteptat să fie o seară Enescu, nu Bruckner sau Nielsen. Simfonia lui Bruckner, greoaie, cu lungimi grave, nu era potrivită pentru a închide o ediție jubiliară. Organizatorii trebuiau să impună un program enescian. Aici marele Jurowski ar fi avut un cuvânt de spus, dar se plimba pe aleea teilor din Berlin. Normal era ca festivalul să se închidă cu Oedipe, cu Simfonia cu cor sau cu Vox Maris, care este un poem autobiografic. Să fie totul ca un apogeu metafizic, cu o forță pe măsura originalității și ambitusului enescian.
Categoric, a fost o ediție ratată a Festivalului „George Enescu”, care a intrat în istorie ca fiind co-părtaș la eșecul politic al administrării pandemiei. Normal era să fie amânat. Ediția Jubiliară nu a fost un eveniment necesar, nici o ediție de plăcere. Nimeni nu a venit de plăcere, ca la ediția inaugurală, când marii prieteni ai lui Enescu, în frunte cu Menuhin, au fost la București. Acum, care dintre cei 3 500 de participanți a fost prietenul lui Enescu? Cine a venit fără să fie plătit? Unii nu au venit, s-au îmbolnăvit sau și-au scrântit un umăr, dar au fost înlocuiți imediat și înlocuitorii au dat fuguța la festival, au cântat ce-au mai cântat, nu contează ce, să fie acolo ceva, să se bifeze, nu au venit de plăcere, fiindcă au fost plătiți substanțial.
Fiind o ediție jubiliară, ar fi trebuit să fie o demonstrație că Enescu are prieteni peste tot în lume. Să fie o ediție cu prietenii de azi ai lui George Enescu, să vedem cine ar mai fi venit. Dar nu a existat nici un cap limpede printre organizatori. N-au idei. De atâtea ori a fost adusă aici, pe bani grei, cu mari eforturi, orchestra din Amsterdam. Nu era firesc ca acum ea să vină din plăcere? Ce muzician a cântat din plăcere, unul măcar? Mă îndoiesc că muzicienii prezenți, inclusiv românii, au făcut muncă voluntară. Cred că sunt singurul care am scris o carte din plăcere pentru Enescu, MOZART ȘI ENESCU, a 112-a mea carte, am dedicat-o Ediției Jubiliare, dar organizatorii s-au făcut că nu văd. Am dorit să o lansez la Ateneu, nu mi-au dat nici un semn. E cea mai limpede dovadă că ei au transformat festivalul într-o afacere de gașcă. Dovadă că au programat în pauza concertului orchestrei din Amstersam, lansarea cărții unei actrițe despre un actor, fără nici o legătură cu muzica și festivalul! A fost mai rău decât un festival de vitrină, de laudă de sine, a fost unul de familiuțe, de invitați plătiți, să se bucure ei între ei. Fiindcă ecoul festivalului a fost nul, mai mult ecou în această perioadă a avut festivalul de teatru de la Sibiu sau festivalul de muzică „Vara magică”. Nu mai vorbesc de festivalul „Cântecele Munților”, o revelație.
Și tragedia acestei ediții a fost lipsa aproape totală a muzicii simfonice românești. Muzica nouă a lipsit cu desăvârșire. Iar lui Enescu i s-au cântat piese neterminate, pe care i le-au terminat Țăranu sau Bebeștelea, o aiureală! Nu mai avea Enescu piese necântate? Vezi lista pe care am dat-o în volumul Iuțirea de sine.
Dar ediția jubiliară a fost un eșec nu numai din cauza pandemiei, a condițiilor impuse spectatorilor, dovadă că s-a desfășurat cu sălile aproape goale (erau mai mulți muzicieni pe scenă decât spectatori-fantomă în sală), dar și din cauza transmisiilor TV, foarte rare, în total 11 din peste 80 de concerte!!!, și chiar a programului, foarte redundant, pigmentat cu momente ridicole, precum prezența unei acordeoniste pe scena festivalului (la sala Radio). Pe Gheorghe Zamfir sau Grigore Leșe nu-i invită, dar o acordeonistă din Letonia e mai potrivită! Muzica clasică pierde tot mai mult teren în fața noilor generații, care au nevoie nu de festivaluri de vitrină și de experimente, ci de evenimente care să le inițieze cu adevărat în muzică.
*
Nu pot încheia comentariul meu, fără a nu vorbi și despre bomboana de pe colivă.
Măsurile luate în disperare de cauză, i-au găsit pe organizatori în două luntri, trebuiau să respecte și deciziile hăitașilor pandemici, adică să aplice obligativitatea Certificatului Verde, dar să fie și în căruță, să aibă succesul garantat, altfel riscau ca ultimele concerte să se desfășoare cu sala goală, cum ar fi fost normal. Dar în ruptul capului ei nu puteau accepta o asemenea situație. Și atunci mințile înguste au găsit o soluție rapidă, salvatoare. Evident, fără să aibă defel simțul ridicolului. Îl și văd pe Mihai C., mobila de lux, ce figură gravă face când acceptă această idee de compromis și curcile plouate. Din fericire pentru el, acestă ediție a fost și capătul unei cariere strălucite, dar care s-a înecat ca țiganul la mal. Și-a anunțat pensionarea, deși unii cred că a fost demis. El trebuia să-și dea demisia la începutul festivalului, să nu accepte o asemenea cacealma. A făcut lucruri minunate în cariera sa, ce nevoie avea să-și pună acum pe cap o coroană pandemică? Lasă o moștenire frumoasă, tocmai bună să o facă praf alde Gheorghiu et co.
Iată ce-au făcut aceste capete pătrate?
Au adus o echipă de la SANADOR, care să stea în holul Sălii Palatului și să-i testeze pe spectatori cu doar 45 lei testul! Nici măcar acest test nu a fost gratuit! Vă dați seama în ce faliment se află festivalul dacă s-a apelat și la o astfel de soluție penibilă?! Și câte teste se puteau face, așa, la repezeală, fiindcă gongul bătea și începea concertul?! Eu nu văd un om normal, care să se ducă la un concert simfonic, trecând prin asemenea umilințe. Parcă ar fi o chestiune de viață și moarte! Ce e așa de important să vezi/asculți Simfonia nr. 7 de Bruckner, interpretată de o orchestră plictisită, cu un dirijor, Daniel Harding, care l-a cântat pe Enescu de mântuială și s-a stors pe sine la Bruckner?! Un meloman adevărat are CD-ul acasă sau, dacă nu poate trăi fără Bruckner, merge și-l cumpără, și ascultă liniștit simfonia când o trece pandemia, fiindcă tot rimează.
Numai organizatorii Festivalului cred că ceea ce fac ei este unic! De unde și disperarea de a strânge bani pe bilete, condiționarea testului fiind biletul. N-ai bilet, poți să mori nevaccinat!
Dar prețul este „cu reducere”, se numește „preț promoțional”, față de cel real, în jur de 200 lei. Deci această Mare Cacealma pentru spectatori, pentru oamenii de bună credință, pentru nevaccinați, este o Mare Afacere pentru hăitași. Ei vor să scotă bani și din piatră seacă, pe toate căile, chiar și muzicale! Se dau și câteva adrese unde se pot găsi clinicile SANADOR, dar nu ți se face testul dacă nu arăți și biletul, adică să dovedești că ai cumpărat un bilet la un concert de la Festival. Dar mult a mai ajuns să coste o intrare la un festival amărât, chinuit de niște hăitași, care nu realizează ridicolul situației! Oare OaMA realizează? Mi-e și milă de ea, fiindcă o cunosc, l-am cunoscut și pe tatăl ei, un om civilizat, un om plăcut, dar hăitașii o bagă în față, să se facă ea de râs. Adică de plâns. Sau invers. Fiindcă așa cum e petecul, este și sacul. Ridicolul este total, iar disperarea duce la demență. Inspirată ar fi fost orchestra regală din Amsterdam, dacă ar fi cântat la sfârșit un marș funebru. Pentru organizatori!
Lasă un răspuns