Volumul al VI-lea din Istoria serviciilor secrete românești de la originile neamului până în anul 1944, autor general în retragere, prof. univ. dr. Marian V. Ureche referă asupra asupra perioadei de 35 de ani care au precedat întronarea domnului martir Constantin Brâncoveanu, canonizat în anul 1992 de Biserica Ortodoxă Română, împreună cu cei patru fii ai săi și sfetnicul Ianache, ca Sfinții Mucenici Brâncoveni, cu data prăznuirii la 16 august.
Volumul acoperă perioada anilor 1654-1688 și este alcătuit din două părți: Partea I-a, șapte capitole, 415 pagini, și Partea a II-a, cinci capitole, 434 pagini, structurată în secțiunile: „A. Activități de spionaj, propagandă, destabilizare,dezinfomare și influență desfășurate de străini în țările române”, și „B. Domnitorul Șerban Cantacuzino”.
Volumul se deschide cu analiza consecințelor războiului de 30 de ani și ale Tratatelor de la Westphalia asupra contextului politic european, din care rezultă că cele trei țări ale românilor nu erau chiar pe dinafara evenimentelor care prevesteau creșterea rolului Franței în marea politică euopeană, declinul hegemoniei ecleziastice și politice a Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană, sporirea puterii și Rusiei și avansul otomanilor către inima Europei.
Rusia acționa pentru alterarea relațiilor Moldovei și Țării Românești cu Polonia și a-le atrage de partea sa (op. cit. pag. 23-24). Pe de altă parte, Principele Transilvaniei, Gheorghe Rakoczi al II-lea, aflat de parea Rusiei și a Suediei, care voiau desfiițarea Poloniei, a ocupat Cracovia, de unde l-a scos Hanul Crimeii trimis de Înalta Poartă cu o oaste de 200.000 de tătari (op. cit. pag. 27).
La rândul său, Polonia sub regele Ioan al III-lea Sobieski viza ieșirea la Marea Neagră și să-l pună domn în Moldova pe fiul său Jakub Ludvik Sobieski (op.cit, pag. 41). Hanatul Crimeii exercita în epocă un rol de putere regională, folosită uneori de Înalta Poartă pentru împiedicarea coalițiilor antiotomane, prin repetate invazii și ocupații temporare cu scop de jaf. În același timp, unii hani vizau să urmeze o linie politică proprie și acționau în acest sens, dar nu puteau depăși anumite limite.
După respingerea asediului otoman asupra Vienei, Transilvania, Moldova și Țara Românească se aflauîn pericolul de a fi transformate în pașalâcuri, drept măsură de limitare a sferei de influență a Austriei (op. cit. pag. 48). O misiune secretă a Cabinetului de la Viena condusă de iezuitul Antide Dunod eșuează în încercarea de atrage principatele de partea Austriei, fapt pentru care Transilvania și Muntenia vor fi temporar ocupate de trupele imperiale. Planurile agresive ale regelui Franței, Ludovic al XIV-lea privind Austria vor determina, însă, repoziționarea trupelor sale pentru a se prevenirea amenințarea franceză (op. cit. pag. 51) și încurajarea Țărilor Române în eforturile lor de apărare a autonomiei.
Pericolele pentru români veneau din partea puterilor vecine și a vasalilor acestora. Ce resurse au mobilizat pentru apărare? Fără loc de echivoc, autorul pledează argumentat că unicele resurse sigure și eficace ale supraviețuirii românilor între faliile geopolitice au fost informația secretă și diplomația.
Informațiile și combinațiile secrete – cale sigură spre tron
Cel de al doilea capitol, „Țările române țintă permanentă a vecinilor și a marilor puteri”, evidențiază cum informațiile și jocurile secrete au fost premisa accederii și menținerii la tronul Modovei a lui Gheorghe Ștefan, fost Mare Logofăt al predecesorului său, domnitorul Vasile Lupu (op. cit. pag. 115) pe care nu a ezitat să-l trădeze pentru a obține susținerea lui Matei Basarab. Abilitățile dobândite anterior în utilizarea informațiilor i-au facilitat o diplomație activă cu Rusia, Suedia și Danemarca, cultivarea relațiilor cu Polonia – aflate în conflict cu Rusia- și medierea între Polonia și Hanatul Crimeii. Linia politică proprie și obținerea susținerii diplomatice a Înaltei Porți l-au apărat de tutela rusească, apărare consolidată prin informarea înaltei Porți, a regelui Poloniei și a principelui Transilvaniei despre intențiile secrete ale Țarului Alexei Mihailovici.
În aceeiași perioadă, în Țara Românească, domnul Constantin Șerban „ducea o politică proprie, necenzurată de nimeni” (op. cit. pag. 117), fiind denunțat Înaltei Porți că are relații bune cu cazacii și dorește să-l pună pe tronul Transilvaniei pe un nepot al lui Mihai Viteazul, fiu al lui Nicolae Petrașcu (op. cit. idem).
Domnii Țărilor Române trebuia să susțină fronturi secrete de apărare omnidirecționale, deoarece pericolele pândeau de peste tot, din Turcia, Rusia, Austria, Polonia, precum și din ținuturle cazacilor lui Bogdan Hmelnițki (op. cit. pag. 121), resursele acestor fronturi fiind banii, corupția în taberele adverse, informațiile și jocurile diplomatice.
O iminentă invazie a tătarilor anticipată informativ, l-a determinat pe domnul Gheorghe Ștefan să-l trimită la Moscova pe logofătul afacerilor tainice, Grigore Neniul pentru a închiea un tratat secret de vasalitate. Cum tratatul a rămas literă moartă, domnitorul și-a oferit bunele servicii regelui Suediei, Carol Gustav. Inițiativa tratatului secret cu Țarul, a fost raportată marelui vizir Ahmed Efendi, de un spion din cancelaria domnitorului, care l-a implicat ca mijlocitor pe Patriarhul grec al Costantinopolului, acesta fiind spânzurat și aruncat în mare (op. cit. pag. 126). Domnul și-a obținut iertarea contra darurilor, dar emisarul a fost ucis. Au pierdut tronurile și domnul Țării Românești, Constantin Șerban, precum și Principele Transilvaniei, Gheorghe Rakoczi. Succesorii acestora, Grigore Ghica, Mihnea al III-lea și Acațiu Barcsai, lipsiți de suport informativ și cu antecedente de trădare nu se pot menține la domnie mai mult de un an și jumătate.
Din capitolul al III-lea „ Informații și diplomație-mijloace indispensabile menținerii autonomiei țărilor române” aflăm cum cancelariile domnești ale Moldovei și Țării Românești erau spionate de secretari și translatori de imbă maghiară recrutați din Principatul Transilvaniei, ceea ce a făcut ca relațiile dintre cele trei țări să fie influențate de scurgerile de informații-nu neapărat maligne-, care ajungeau pe această filieră și la Viena.
Un episod aparte ne relevă faptul că mitropolitul ortodox al Ardealului Sava Brancovici (canonizat de Biserica Ortodoxă Română în anul 1955 pe motiv că a fost persecutat religios de principele maghiar) a fost trimis de Mihai Apafi, principele maghiar al Transilvaniei, cu o misiune secretă la curtea domnului Moldovei, Alexandru Iliaș, de unde a transmis informații pe care iscoadele lu Iliaș le-au obținut despre muscali, poloni, tătari și din „amândouă felurile de căzăcime” (op. cit. pag. 160). Cum se poate explica relația dintre principele maghiar și mitropolitul ortodox? A fost una apropiată, de încredere? Nu ar subzista temeiurile canonizării sale. Opinăm că mitropolitul a acceptat misiunea în schimbul îngăduinței față de românii ortodocși din partea principelui, căruia i se adesează „Măria Ta Vlădicul parohiilor românești din stăpânirea Măriei Tale” (op. cit. pag. 162)
Capitolul al IV-lea „Capuchehaiele. Informație, diplomație și jocuri de culise”, de mare substanță în materie de informații, afaceri secrete și diplomație-, este rezervat rolului capuchehaielor (trimiși acreditați pe lângă cancelariile străine) în obținerea de informații și crearea posibilităților de influențare a deciziilor prin câștigarea bunăvoinței unor înalți demnitari. „Casa pentru șederea capuchehaielor la Țarigrad (Bogdan Serai”) a fost cumpărată în baza unui acord încheiat de Ștefan cel Mare în anul 1464 (op. cit. pag. 186).
Prin daruri consistente și bani, agenții domnilor Moldovei duceau o politică de intrigi ce-i uimeau și pe străini, cu bani și daruri scumpe întrețineau favoarea permanentă a slujitorilor și înalților demnitari ai sultanului, dar și a trimișilor altor state, observând vigilenți orice mișcare sau cabală a adversarilor domnului (op. cit. pag. 188-189).
Capuchehaiele aveau ca „acoperire oficială” aducerea și plata tributului, dar permanența lor la Constantinopol implica o amplă și solidă relaționare în mediul demnitarilor Înalti Porți. În același timp, spre deosebire de rezidenții altor state, capuchehaiele domnilor țărilor românești aveau statul de garanți-ostateci pentru îndeplinirea îndatoririlor față de Poartă, plătind cu viața sau libertatea neplata la timp a tributului, omisiunea oferirii darurilor cu prilejul sărbătorilor turcești, ori revolta domnului (op. cit. pag. 190-191).
Dintre capuchehaiele din Moldova sunt menționate cu atenție aparte: Gheorghe Ghica, Abaza Radu, Racoviță Cehan, Toma Cantacuzino, Iordache Cantacuzino și Antonie Cercezul, iar din Țara Românească: Constantin (Cuparu) Ruset, Ienachi Porphyrita, Danciu Pârâianu, Vlădescu Badea, Pîrvu Cantacuzino și Drăgescu Cristea.
Constantin (Cuparu) Ruset, capuchehaia domnului Duca Vodă, din perioada domniei în Țara Românească, este considerat „un maestru al artei coruperii”, iar unul dintre fii săi, Antonie Ruset a fost și domn al Moldovei între anii 1675-1678 (op. cit. pag. 191-192).
De la Ienachi Porphyrita, capuchehaia domnului muntean Șerban Cantacuzino s-a păstrat primul raport redactat în imba română și care evidențiază aspecte de precauțiuni cu totul speciale, deoarece anumite pasaje sunt criptate. La cancelaria domnească decriptarea o realiza marele stolnic Constantin Cantacuzino, care a deprins tainele cifrului la Veneția și a valoricat studiile sale la Constantinopol, Padova și Veneția în formarea dregătorilor cancelariei domnești cu atribuții ăn relațiile cu cancelariile străine (op. cit. pag. 199-200, 205).
Capitolul a V-lea, „ Domnitorii țărilor române și ițele secrete ale diplomației lor” ne reține atenția prin:
– rolul lui Duca Vodă în medierea conlictului iscat în anul 1672 între otomani, poloni, cazaci și tătari (op. cit. pag. 250) . Ulterior, în anul 1680, ca hatman al Ucrainei, Duca va duce şi hotarul politic al românilor în zona transnistreană, având în stăpânire toate teritoriile spațiului etnic românesc dintre Carpaţi şi Nipru;
– relevarea specificității relațiilor Moldovei și Țării Românești cu Transilvania, detaliată în capitolul următor;
– prezentarea dregătorilor cu un exercițiu mai îndelungat în activitatea de informații și diplomație confidențială (Țara Românească: Alexandru Ghiorma, Alexeanu Alexandru, Gheorghe Băleanu, Șerban Cantacuzino – viitorul domn, Radu Crețuescu, Stroe Leurdeanu, Rudeanu Chircă; Moldova: Nicolae Buhuși, Andronic Cerchez, Constantin Ciobanul, Miron Costin, Nicolae Racoviță).
Capitolul al VI-lea este rezervat schimbului de informații dintre cele trei țări românești și unor aspecte ale relațiilor cu Curtea de la Viena, iar capitolul VII, care încheie prima parte a volumului, referă asupra relațiilor cu Polonia, Turcia și Rusia.
Partea a II-a a volumului, secțiunea „A. – Activități de spionaj, propagandă, destabilizare,dezinfomare și influență desfășurate de străini în țările române” cuprinde aspectele contrainformative ale perioadei istorice analizate, respectiv:
– continuitatea în dezvoltare a activităților secrete de informații sub acoperirea misionariatului catolic și unele figuri de agenți din această categorie – Petru Parcevic, Anton Stepancic, Antonio Giorini ;
– spionajul din parea principilor unguri ai Transilvanie și unele iscoade ale acesora – diacul Matei (Moldova), Ioan Boroș (Țara Românească), marele vistiernic Iordache Ruset, Stanislav Kienarski;
– controlul cvasitotal al rezidenților Austriei acreditați la Constantinopol (Simion Reniger, Ioan Baptist Casanova, Ion Cristofor Khindsperg asupra „pieței informațiilor secrete”. Scrisorile, de regulă bilunare ale capuchehaielor domnilor Moldovei și ai Tării Românești erau frecvent citate în rapoartele trimise Împăratului Leopold I;
– interesul informativ secret al Poloniei în spațiul românesc și figuri de agenți-Stanislav Kienarski, misionarul Francisco Antonio Renzi, Nicolae Bieganowski, Ieronim Radziejowski, Ioan Gninski;
– rețeaua informatorilor (trădătorilor) din serviciul Înaltei Porți – Vlădescu Pârvu, Bucșanu-Merișanu Staicu;
– jocul dublu al capuchehaielor Gheorghe Ghica, Grigorașcu Ghica, Constantin Cuparul Ruset, Iordache Ruset, Lascarache Ruset, Manolache Ruset, Scarlatache Ruset, Mihalache Ruset;
– interceptarea de către turci a emisarilor domnești, ori a corespondenței confidențiale transportatea prin rețeaua de poștă a călărașilor.
Secțiunea „B. Domnitorul Șerban Cantacuzino” rezervă un capitol genealogiei bizantine a Cantacuzinilor și numeroaselor conexiuni ale acestora cu evenimente importante din peste o jumătate de secol. Un alt capitol referă asupra personalității și domniei lui Serban Cantacuzino, inițiativelor sale politice, economice și administrative. Un mare învățat italian, Anton Maria Del Chiaro, dar și spion al Papei Inocențiu al XI-lea, care a servit ca secretar la curtea lui Constantin Brîncoveanu, fiind și tutorele copiilor lui Șerban Cantacuzino, consemna că acesta „s-a dăruit cu toată grija așezării cu bună rânduailă a treburilor statului” (op. cit. pag. 258). El a revizuit relațiie cu Poarta op. cit. pag. 263) , a neutralizat opoziția (op. cit. pag. 266) și va participa, împreună cu rezidentul Curții de la Viena la Contantinopol, contele Caprara la pregătirea ridicării popoarelor din Balcani împotriva otomanilor (op. cit. pag. 268).
Capitolul „Bătălia pentru Viena. Frontul militar și cel al informațiilor” reține atenția prin „informația de excepție care a salvat Viena”, furnizată chiar de Șerban Vodă (op. cit. pag. 293) și„iscoada de sacrificiu a românilor”(op. cit. pag. 295). Istoricul A.D. Xenopol menționează că „Ajutorul dat de români nemților fusese ascuns (n.n. secret) și nu strălucea la lumina ziei ca acela adus de regele polon”(op. cit. pag. 294).
După victoria repurtată împotriva turcilor la Viena, în anul 1683, Șerban Cantacuzino vede în sporirea puterii Austriei un pericol pentru Țara Românească, inclusiv amenințarea catolicizării, ceea ce-l determină să impulsioneze traduerea Bibliei în limba română (op. cit. pag. 268). Previziunile au început să se materializeze prin uneltirile scoase în evidență în capitolul „Liga Sîntă și păcatele ei”, care pot fi rezumate în „pericolul preluării țărilor române sub jugul de fier austriac” (op. cit. pag. 349-363), ceea ce a impus reluarea relațiilor cu Rusia, prin trimiterea, în două rânduri a arhimandritului Isaia la Moscova, pentru a solicita protecție în numele creștinilor ortodocși sârbi, bulgari și români supuși de otomani la devastări, necazuri, suferințe și obidă (op. cit. pag. 365). Răspunsul țarinei Sofia Alexeevna a fost pozitiv, dar condițonat de participarea la bătălia împotriva tătarilor din Crimeea (op. cit. pag. 367). Deoarece răspunsul a ajuns la București după moartea lui Șerban Cantacuzino, survenită la 29 octombrie 1688, tratatul convenit a devenit caduc.
Girul valorii științifice și al necesității naționale a demersului autorului este dat de autoritatea academicianului Dan Zamfirescu, care adaugă această nouă Istorie a Românilor „celor pe care le datorăm lui A.D. Xenopol, N. Iorga și Constantin C. Giurescu, dar concepută într-o manieră nouă, determinată de formația și experiența specifice autorului și fiind elaborată în împrejurări radical diferite” (op.cit.pag.13).
Cu acest nou volum, amplul și ambițiosul proiect de cercetare pentru punerea în evidență a locului și importanței informațiilor secrete în Istoria Românilor, realizat solitar, tenace și dedicat de profesorul universitar doctor, general în retragere Marian V. Ureche, ne apare tot mai aproape de scopul vizat de autor și de așteptările cititorilor avizați.
Lasă un răspuns