De ce nu pot să fiu antisemit și nici nu încerc!

Știu că multă lume pune pe mine eticheta anti-semit. Sau legionar! Că aș fi legionar nu mi-ar părea rău și pot spune că am încercat să am ca model câțiva legionari pe care i-am cunoscut: Simion Ghinea, Petre Țuțea,Nicolae Cojocaru, Marcel Petrișor… Dar anti-semit, adică o persoană care să nu poată simpatiza sau admira pe cineva pe motiv că acel individ este evreu, este exclus să fiu. Pentru că este o prostie, o lipsă de judecată care te descalifică! Asta ca principiu!

Faptic, lucrurile stau astfel, le enumăr, motivele personale:

1. Prietenia cea mai durabilă am avut-o cu un evreu: Weisz Peter. Ne-am cunoscut pe stradă, în mahalaua Cuza Vodă, înainte de a fi colegi de grădiniță, apoi colegi la școală, la liceu. După terminarea liceului Peter a plecat în Israel, apoi s-a stabilit în Germania, de unde s-a întors ca să se căsătorească cu o colegă de clasă! Apoi s-a mai întors o dată, ca să facă facultatea de stomatologie și să-i urmeze tatălui său, vestit stomatolog. Și s-a mai însurat o dată, tot cu o româncă, cu care a avut și o fată, pe care a trimis-o să facă facultatea tot în țară, la Constanța, orașul care i-a rămas la inimă!

La un moment dat, când mi-a făcut un fel de arbore genealogic al părinților săi, l-am întrebat cât de mult se simte el evreu, având printre ascendenți destul de mulți ne-evrei. Și Peter al meu mi-a dat un răspuns memorabil: „Măi, Ioane, eu mă simt constănțean!” Am fost invidios că a dat el acest răspuns, care mi se  potrivea și mie! Am scris câteva texte brodate în jurul acestei vorbe minunate: a fi de naționalitate constănțean! Vorbe spuse de prietenul meu evreul Weisz Peter.

După facultate s-a stabilit în Germania, unde trăiau și părinții săi. Acolo a și murit în urmă cu un an! Dumnezeu să-l odihnească! A revenit în România de zeci de ori, inclusiv pentru a lua parte la întrunirile anuale ale foștilor colegi din promoția 1960 a Liceului Mircea cel Bătrân. La una din întâlniri, rămânând numai noi doi la masă, ceilalți colegi evoluând pe ringul de dans, într-o atmosferă de voioșie generală, Peter a simțit nevoia să-mi spună: „Dacă nu erau comuniștii, noi n-am fi plecat din România!” Pe loc am tăcut, nu i-am oferit informația pe care n-o avea: „Și comunismul nu știi cine l-a adus în România?” Nu știa. Era străin de disputele politice ale istoricilor. Întâmplarea a făcut să mă vadă într-o emisiune TV pe subiectul Holocaustul din România. A făcut un comentariu scurt: „Ai fost prea dur, ai folosit numai cuvîntul  „minciună”, trebuia să zici și tu „neadevăr” sau altfel. N-am adâncit subiectul.

La un moment dat i-am pus o întrebare mai ciudată: „Măi Petere, dacă eu mă duc la poliție și spun că sunt evreu și vreau să emigrez în Israel, ce-or să-mi răspundă cei de la poliție?” Și așa am aflat că părinții lui Peter, când s-a născut Peter la Timișoara în septembrie 1942, nu i-au făcut circumcizia rânduită, cu gândul că ar putea să-i dăuneze identitatea iudaică. Dar la două săptămâni de la nașterea sa, Peter a fost înregistrat la New York ca evreu, într-un catastif ținut cu grijă mare de marii Rabini! De acolo poți obține, la nevoie, adeverința de evreu! Deci eu nu aveam nicio șansă!

2. Alt motiv personal. Citez pe îndelete din textul Cojuleasa, aflat pe site:

„Altă amintire cu mama, când a lipsit de data asta tata de acasă toată noaptea, și era tot așa, prima oară când se întâmpla așa ceva! Dar nici a doua zi dimineața nu s-a prezentat la domiciliu spăsit și rușinat!… N-a venit nici până la prânz! Era clar, se întâmplase ceva… Era pe la începutul anilor ’50. S-a dus mama la tata la servici, să vadă dacă se știe ceva acolo. Tata era paznic la TAPL… Ca fost chiabur și exploatator, alt servici mai bun nu putea avea… A aflat biata mama că taică-meu fusese arestat în urmă cu 24 de ore!… Direct de la servici! Pentru ce? A fost îndrumată spre tovarășul director, știe dumnealui mai multe. Și de la acesta mama a aflat, pe cale oficială așadar, că tata a fost arestat pentru o delapidare de 30.000 de lei!… O sumă tentantă, cam de șaizeci de ori mai mare decât salariul tatei! Nu se poate, tovarășe director! Ba uite că s-a putut! Tovarășe director, dar soțul meu n-a adus niciun ban în casă peste salariu! Eh, doamna Coja, cine delapidează n-o face pentru nevastă sau copii, pentru familie!…

Adică mama trebuia să înțeleagă că, probabil, tata avea vreo drăguță, cu care mâncase și băuse șaizeci de salarii!… Și unde-i soțul meu acum? Unde să fie?!, l-a ridicat securitatea! Este o sumă prea mare! E act de subminare a economiei naționale!… Situația este foarte gravă, îmi pare rău pentru dumnevoastră, pentru copii. Chiar și pentru nenea Zaharia îmi pare rău, era un om simpatizat de toată lumea!… Cum de și-a pierdut mințile în halul ăsta?!

Cam așa a decurs discuția din biroul tovarășului director Cojocaru!…

A părăsit mama biroul și sediul TAPL, undeva pe strada Mangaliei, azi Ștefan cel Mare, buimacă de cele aflate. Nu mai înțelegea nimic!… N-a făcut mulți pași și s-a auzit din spate o voce, mai mult șoptită, ferindu-se, să nu fie auzită de ceilalți: Doamna Coja, doamna Coja… Un bărbat, un bătrânel, care s-a prezentat cam în felul următor: eu sunt contabilul TAPL, doamna Coja. Nu-i adevărat că domnul Coja a delapidat, nici nu avea cum! Delapidarea a făcut-o tovarășul director Cojocaru, dar nu i se poate imputa lui pentru că este comunist, membru din ilegalitate. L-au găsit pe domnul Coja să i se pună în cârcă toată povestea pentru că este fost chiabur…

Din câte a înțeles mama, în biroul directorului se discutase între tovarășii din conducere, de față cu tovarășul ofițer de securitate – sumă „prea mare”, cazul devenea de competența Securității!, pe cine să dea vina! Din tot TAPL, tata era veriga „cea mai slabă”! Cel mai predispus să fie declarat dușman al noii orânduiri! Așa că pe el, tovarăși!…

Doamna Coja, aici nu se mai poate face nimic!, a continuat omulețul! Mergeți la București și încercați să intrați la tovarășul Gheorghiu Dej!, a mai sfătuit-o acel biet contabil… Mi l-am închipuit întotdeauna cu mânecuțele regulamentare, până la cot, mic și slăbuț, chelios și firav, să-l sufle vântul…

Și mama ce-a făcut?! Totdeauna a știut să găsească soluția cea mai bună! Așa că nu s-a dus glonț la gară, ci la securitate. O mână de femeie cum era, cine să-i dea vreo atenție?! A trecut ușor de paza de la intrare, a bănuit că biroul comandantului nu poate fi la parter și a urcat scările, la etaj a recunoscut după covorul special, deosebit, care este ușa comandantului, și a intrat fără să mai bată. A avut noroc că ofițerul din anticameră tocmai intrase  la comandant și lăsase ușa deschisă, așa că mama, tot așa, fără să mai bată la nicio ușă, a intrat la comandantul atât de temut al securității regiunii Dobrogea, în biroul acestuia, unde se ținea mare ședință operativă cu toți ofițerii superiori în păr.

Dar dumneata cine ești, cum ai ajuns aicia?!, s-a mirat cel din capul mesei.

Sunt soția lui Coja Zaharia și vreau să vorbesc cu tovarășul comandant!

N-ai ce vorbi cu tovarășul comandant! Trebuia să vorbești mai de mult cu bărbatul dumitale și să nu-l lași să fure din avuția poporului!

Știți mai bine decât mine că soțul meu este nevinovat! Delapidarea a făcut-o tovarășul Cojocaru, directorul TAPL. Dacă până diseară soțul meu nu este acasă, eu mâine dimineață mă urc în tren și merg la București, la tovarășul Gheorghiu Dej, să afle ce se întâmplă aici, cum fură foștii ilegaliști și cum îi acoperă securitatea!…

…Cam așa au rămas în memoria, în închipuirea mea cele petrecute atunci. … Spre seară, ne trezim că intră în curte și tata, aidoma sergentului de la Vaslui, adică trăgând al său picior drept. Când o vede pe mama: Ce-ai făcut, nebuno?! Astea i-au fost primele cuvinte. Restul le-am uitat…

Să nu uit însă și detaliul, într-un fel cel mai important. Într-un fel… Când mama povestea rudelor cele petrecute, preciza apăsat faptul că acel minunat contabil pricăjit și să nu dai pe el două parale, era evreu. Evreu, deci! Cam cu subînțelesul că din tot TAPL-ul nu s-a găsit un român să-l apere pe tata, ci numai un evreu!… Mama o spunea și ca o învățătură de minte pentru noi, copiii ei! Să nu uităm de binele pe care acel evreu, un evreu, deci, ni l-a făcut!… Fără acel evreu, fără gestul său eroic propriu zis, am fi ajuns, toți frații Coja, să ne rușinăm toată viața că avem un astfel de tată, hoț, delapidator!… Elanul nostru, cu care am intrat și am răzbit în viață, mândri că suntem Coja, feciorii lui Zaharia Coja, se alegea praful de elan și de noi!…”

3. Motivul cel mai important pentru care nu pot fi nedrept cu evreii constă în faptul că mă simt dator față de persoana care mi-a făcut cel mai mare bine: Alexandru Graur. Întâmplarea fericită a făcut să am de-a face cu dînsul încă din primul an de studenție, eram în anul al II-lea când o lucrare științifică prezentată de mine la cercul științific studențesc i-a plăcut atât de mult marelui profesor încât a propus-o pentru publicare în volumul trei din Formarea cuvintelor, publicat la Editura Academiei. Volumul a făcut parte din bibliografia noastră pentru examenul de licență. Cornel Câlțea a făcut mult caz de insolitul situație: colegii mei trebuiau să fie la curent cu ce scrisesem eu, colegul lor!… S-a glumit ceva pe această temă!

Dar binele pe care mi l-a făcut Alexandru Graur, determinând întreg parcursul vieții mele, a fost să mă oprească asistent la catedra de lingvistică generală pe care o conducea. Am intrat în viață ca „asistentul lui Graur”, un titlu care mi-a atras un prestigiu profesional deosebit, pe care nu știu dacă am reușit să-l onorez, dar m-am străduit! Abia după moartea maestrului am aflat că numirea mea, mult îngreunată de faptul că nu aveam „dosar” corespunzător – eram fiu de chiabur, a fost forțată de Alexandru Graur printr-un gest extrem: a amenințat că-și dă demisia de la catedră dacă serviciul de cadre nu-și dă acordul pentru angajarea mea. Mi-a părut rău că am aflat prea târziu de acest detaliu, mi-a părut rău că nu m-am priceput să-i arăt toată prețuirea și recunoștința mea. Dar felul sobru în care se purta maestrul cu colegii săi mai tineri mi-a cenzurat gesturile de recunoștință! Le-am pus surdină!

Pot spune că două persoane au fost pentru mine modele hotărîtoare: Alexandru Graur și Petre Țuțea. Adică un evreu comunist cu stadiu în ilegalitate și un legionar cu 13 ani de temniță politică. Se pare că zodia în care m-am născut, balanța, a jucat un rol!

Încă două cuvinte despre Graur, cât a fost de evreu. La curs ne-a vorbit de existența în România a unei categorii deosebite de evrei: evreii pământeni. Se numeau așa și au făcut și un partid al evreilor pământeni cu care au ajuns și în Parlamentul Țării. Evreii pământeni erau evreii care se hotărîseră să nu mai fie rătăcitori, ci să se sedentarizeze în România. România să le fie patria! Au avut și un semn lingvistic de recunoaștere: numele date copiilor, nume românești, inclusiv creștine, dar nu din inventarul vetero-testamentar. Nume ca Nicolae, Alexandru, Dumitru, Constantin, Victor, Tudor… Frații lui Alexandru Graur s-au numit Constantin și Victor! Așadar Alexandru Graur a fost un evreu pământean, categorie de evrei persecutată de evreii sioniști sau comuniști!

Nota bene: Alexandru Graur a luat atitudine împotriva rabinului „roșu” când acesta a protestat prostește și obraznic la apariția volumului de articole politice ale lui Mihai Eminescu… Evreu, nu glumă! Capabil să răsumpere păcatele celorlalți evrei!

Ar mai fi de adăugat și alte argumente, dar cele de mai sus sunt suficiente pentru cititorii de bună credință! Să-mi trăiască!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*