Considerații privind locul și rolul perioadei interbelice în istoria contemporană a românilor

În ultimii ani și mai ales începând din 1989/1991, atât în România cât și în Republica Moldova au loc ample dezbateri asupra semnificației și importanței perioadei interbelice, a locului și rolului acesteia în istoria contemporană a românilor. Așa cum este și firesc pentru o societate democratică și pluralistă, au fost și continuă să fie invocate tot atâtea opinii, câți specialiști invitați să se pronunțe. Astfel, exprimându-și dezacordul cu opinia celor care prezintă perioada interbelică într-o lumină strălucitoare, ca o vreme de excelență în ordine intelectuală și politică, ca o perioadă stabilă, ca un timp istoric autonom, dominat de fericirea vieții cotidiene și de europenism, unii autori consideră că respectiva imagine cvasi-idilică nu ar fi decât o reacție la felul în care era înfățișată perioada interbelică în propaganda regimului comunist: „cum acest regim încerca să se justifice ca unul absolut nou, rupt de întreaga istorie, referința la ceea ce l-a precedat în chip nemijlocit era, inevitabil, dominată de culori sumbre”. În realitate, susțin respectivii autori, interbelicul nu este decât o perioadă de tranziție, iar întrebarea care ar trebui să preocupe cercetătorii ar fi cum anume s-a ajuns de la România Mare la totalitarism, deoarece „toate istoriile serioase recunosc în epoca despre care e vorba o decădere tragică a spiritului democratic și liberal pe continentul european” și „doar România ar fi atunci o excepție, reușind să atingă culmile democrației și ale liberalismului atunci când mediul politic înconjurător le abandonează”.

Alți autori, dimpotrivă, susțin că în cadrul perioadei interbelice, România reală, statistic vorbind, s-a modernizat, greoi dar constant: „chiar satul românesc, trezindu-se din eternitate, fusese cuprins de febra modernizării, apăruseră primele mașini agricole moderne, iar țăranul, departe de disputele intelectuale, adoptă tot mai pronunțat o mentalitate mercantilistă”. Departe de a fi „epoca de aur” a bunăstării, „realitatea socio-economică din perioada interbelică ne arată o țară lansată de câteva decenii într-un curs de modernizare niciodată încheiat, în ciuda succeselor semnificative”.

În fine, nu însă și în ultimul rând, referindu-se în special la mediul rural și la țăranul interbelic, un al treilea grup de cercetători consideră că perioada în cauză „a supus satul unor încercări severe: bărbați plecați pe front de unde revin sau nu, o mulțime de văduve și de orfani, împroprietărirea, Marea Unire, darurile orașului năvălind prin toate crăpăturile, politicieni bântuind după voturi, mecanizarea care câștigă adepți, o rețea de asistență medicală, îmbunătățită, care schimbă relația cu boala, școlile prin care tinerii din sat își fac drum spre oraș și multe asemenea”.

O reușită încercare de depășire a caracterului contradictoriu și divergent al opiniilor asupra importanței și semnificației perioadei interbelice în istoria contemporană a românilor, împărtășită și de autorul prezentului demers, aparține acad. Ioan-Aurel Pop, care consideră că „nu au dreptate nici aceia care ridică în slăvi necritic epoca și mai ales cei care așteaptă o (imposibilă) revenire la ea, dar nici cei care aplică perioadei respective critici excesiv de severe”. În așa mod, valorizarea perioadei interbelice va rămâne întotdeauna relativă, iar istoricii au obligația profesională de a trata cele două decenii de atunci cu realism și precauție.

Dincolo de caracterul divergent al opiniilor, perioada cuprinsă între cele două războaie mondiale, –  așa cum rezultă din investigațiile istoricilor efectuate în cele peste trei decenii de la 1989, dar și anterior -, a însemnat un drum ascendent al societății românești, statul național unitar român înregistrând progrese esențiale incontestabile în efortul de modernizare politică, economico-socială și culturală, cu efecte benefice în toate provinciile sale istorice. Reformele din primul deceniu interbelic, în special, au schimbat în mod radical vechile structuri sociale, economice și politice, dând naștere unei noi Românii, foarte diferite de cea de până la 1918. Așa cum pe bună dreptate afirmă prof. univ. dr. Ioan Scurtu, anii 1918-1940 au reprezentat, în esență, o perioadă fastă în istoria poporului român, un reper pentru generațiile următoare, expresia acelei evoluții pozitive fiind inclusiv dezvoltarea învățământului, științei și culturii.

Terminologia perioadei interbelice

În istoriografia națională, ca și în cea străină, sintagma „România Mare” desemnează statul național unitar rezultat din Marea Unire de la 1918 și recunoscut pe plan internațional de Conferința de Pace de la Paris (1919-1920), prin contrast cu Mica Unire a Țării Românești și Moldovei de la 1859. Sintagme identice, cu sens preponderent geografic, sunt întâlnite și în cazul desemnării altor state, cum ar fi, bunăoară, „Rusia Mare” (Великая Россия), sau Rusia propriu-zisă și „Rusia Mică” (Малая Россия), respectiv, Ucraina. Totodată, având în vedere că termenul „Mare” a avut și continuă să aibă o conotație preponderent politică sau geopolitică, ajungându-se inclusiv la sensuri vecine cu „expansionismul”, considerăm, așa cum menționează și alți istorici, că este mai apropiat de realitatea istorică și de sensul Marii Uniri termenul de „România Întregită”, de „Noua Românie” sau de „România interbelică”, fără a renunța însă la utilizarea, în sens geografic, economic și cultural, a sintagmei „România Mare”.

Cadrul cronologic. Periodizarea istoriei interbelice

Instrumentele unanim acceptate de care se folosesc istoricii pentru a grupa evenimentele și a preciza timpul scurs în cadrul unor perioade semnificative, sunt secolele, deceniile, generațiile. Aceste instrumente permit istoricilor să se miște, după criterii codificate și general acceptate, în interiorul unui domeniu specific de studii, – în acest caz istoria contemporană -, răspunzând uneia dintre operațiunile preliminare ale muncii istoriografice, periodizarea.

Termen derivat din știința istorică germană, periodizarea nu privește doar subdiviziunile interne ale unui arc temporal îndelungat, ci aduce în prim-plan motivele care permit stabilirea caracteristicilor fundamentale și specifice ale fiecărei perioade, determinând un început și, de asemenea, un moment de ruptură care scoate în evidență trecerea la altceva, justificând denumirea unei noi etape istorice.

Cu referire la perioada istorică ce face obiectul de studiu al prezentului demers, – „perioada interbelică” sau „perioada dintre cele două războaie mondiale” -, începutul acesteia are ca dată inițială votul Sfatului Țării din 27 martie / 9 aprilie 1918 de unire a Basarabiei cu România, iar ca dată finală – zilele de 26-28 iunie 1940, – zile în care Uniunea Sovietică, având semnat din 23 august 1939 un Pact de neagresiune cu Germania însoțit de o anexă secretă, a adresat  consecutiv două note ultimative, somând România să-i cedeze „cu orice preț” Basarabia și partea de Nord a Bucovinei ca „mijloc de despăgubire” pentru „dominația de 22 de ani a României în Basarabia”, sub amenințarea aplicării forței militare. Chiar dacă nu se suprapune „la milimetru” cu sfârșitul Primului Război Mondial și începutul celui de-al doilea, perioada interbelică constituie etapa istorică distinctă de 22 de ani circumscrisă celor două războaie mondiale, etapă în care Basarabia, revenită în spațiul de cultură și civilizație românească din care fusese smulsă abuziv la 1812, a evoluat din punct de vedere social-politic, demografic, economic și cultural în componența statului național unitar român.

Așa cum s-a observat deja, și cu justificat temei, expresia de „perioadă interbelică”, intrată în limbajul specialiștilor, ca și în cel uzual, nu trebuie privită în sens strict cronologic, ci prin locul ei în evoluția societății românești, prin trăsăturile și tendințele care o caracterizează.

Totodată, dacă începutul perioadei interbelice este marcat de actele de unire din cursul anului 1918, încheierea perioadei este mai greu de fixat printr-o dată exactă, pentru toate domeniile de activitate. Astfel, pentru viața economică, momentul de vârf îl reprezintă anul 1938, pentru viața politică, luna februarie a anului 1938 reprezintă un moment decisiv, iar pentru politica externă, notele ultimative sovietice din 26-28 iunie 1940. Cât privește cultura, viața spirituală în ansamblu, nu ne putem limita la anii 1938 sau 1940, ci trebuie să includem atât anii 1940-1944, cât și anumite realizări din anii imediat următori, rezultate ale acumulărilor și frământărilor anterioare.

Bunăoară, una din cele mai reușite sinteze de „Istorie a Basarabiei” în 3 volume, elaborată de marele istoric medievist și modernist, excelent publicist și talentat profesor universitar, Alexandru V. Boldur, a fost editată între 1937 și 1943, la fel cum una din cele mai reușite și profunde teze de doctorat privind problema Basarabiei în lumina principiilor și actelor juridice internaționale, a fost susținută către finele celui de Al Doilea Război Mondial.

În altă ordine de idei, chiar dacă formula „perioada dintre cele două războaie mondiale” sau cea de „perioada interbelică” au devenit aproape un clișeu, desemnându-se, în mod obișnuit, o perioadă unitară și nediferențiată, în realitate, sintagmele respective nu acoperă, în nici un caz, o perioadă istorică omogenă, unitară și compactă, existând o indiscutabilă posibilitate și necesitate de secționare a acesteia în subetape, cu particularități distinctive. Așa cum afirma și istoricul Zigu Ornea, perioada dintre cele două războaie mondiale („perioada interbelică”) a fost, într-adevăr, bogată în roade ieșite din comun în aproape toate compartimentele: „În urma împlinirii dezideratului multisecular al întregirii țării în hotarele ei istorice și a înfăptuirii celor două mari reforme socio-politice de extraordinară importanță (universalizarea dreptului la vot și reforma agrară), structurile românești cunosc o eflorescență spectaculoasă, cu mari modificări și înnoiri. Întrebarea e dacă acest spațiu temporal e un bloc unitar și compact, cu o istorie imperceptibilă. Întrebarea e retorică.

Examinându-i atent fizionomia, constatăm realitatea istoricității ei. Ba chiar, secționând-o, avem surpriza să descoperim că, în diagrama devenirii, între cele două decenii primul deține ponderea cea mai mare, îndeplinind funcțiuni hotărâtoare. A fost un deceniu cu adevărat de răscruce, când vechile stări de fapt au cedat, rapid, locul celor noi. Și în toate planurile”. Din orice perspectivă am contempla tabloul perioadei interbelice, conchide numitul autor, avem de constatat că greutatea apasă pe acest de al treilea deceniu, – care a durat, de fapt, 12 ani, pentru că începe în 1918 și sfârșește în 1930. „În mai toate compartimentele, „jocurile au fost făcute” în anii ’20. În deceniul următor s-au precizat intenționalități evidențiate mai înainte, s-au modificat accentele. Dar harta a rămas, în datele ei caracteristice, aceea fixată după răsturnările din deceniul al treilea”.

Pornind de la cele expuse, procesele derulate atât în cadrul vieții social-politice, cât și în cel al vieții social-economice și culturale necesită a fi examinate prin prisma particularităților specifice celor trei etape de bază, derulate în perioada dintre cele două războaie mondiale. Cheia înțelegerii întregii perioade interbelice este oferită de disputa dintre tradiționalism/tradiționaliști sau forțele care doreau menținerea vechilor stări de fapt într-un deceniu sau altul, și modernitate / moderniști, – respectiv, forțele ce aspirau spre înnoirea structurilor existente.

În planul vieții social-politice mai ales, dar și în cel al vieții social-economice și culturale, prima etapă din cadrul perioadei interbelice (martie-noiembrie 1918 – iunie 1930) atestă nu numai împlinirea marilor înfăptuiri și reforme amintite, dar și, în doar câțiva ani, o modificare radicală a scenei politice. Dispare, practic, definitiv, Partidul Conservator, până atunci cel de-al doilea mare partid din Vechiul Regat, care alterna la guvernare cu Partidul Liberal, și apar noi formațiuni politice: averescanii, țărăniștii, naționalii transilvăneni (care în 1926 vor fuziona cu partidul lui Ion Mihalache). Nu numai partidele politice erau noi, dar și fruntașii vieții politice erau alții. În viața politică a României se afirmă inclusiv o seamă de personalități din Basarabia – C. Stere, Pan Halippa, Ion Inculeț ș.a. Și doar Partidul Național-Liberal a rămas puternic și atotstăpânitor inclusiv după 1918, cu dinastia brătienilor și anturajul ei, până când în noiembrie 1928, vor fi nevoiți să cedeze puterea național-țărăniștilor.

La 8 iunie 1930, odată cu revenirea în România și proclamarea sa în calitate de rege Carol al II-lea, este inaugurată o nouă etapă în evoluția României interbelice, în cadrul căreia, menținându-se în continuare prevederile Constituției din 29 martie 1923 și elementele de bază ale modelului democrației liberale, veleitățile prim-ministeriale ale ultimului reprezentant al dinastiei Brătianu vor fi anihilate în mod definitiv, regele mizând tot mai mult pe un rol autoritar în cadrul statului și în detrimentul partidelor politice. În cadrul aceleiași perioade (8 iunie 1930 – 10 februarie 1938), ideologia dreptei reprezentată de Liga Apărării Național-Creștine a prof. A.C. Cuza, și-a precizat în mod definitiv poziția, renunțând la ambiguitățile din anii precedenți, astfel încât apele se despart definitiv, separând orientările ideologice pe poziții ireconciliabile.

În fine, începând cu 10 februarie 1938, odată cu lovitura de stat a regelui Carol al II-lea, care a pretins rolul de „salvator” al națiunii, ajunsă în pragul destrămării ca urmare a luptelor dintre partidele politice, este inaugurată cea de a treia și ultima etapă a perioadei interbelice (10 februarie 1938 – 6 septembrie 1940), încheiată la 6 septembrie 1940 prin abdicarea lui Carol al II-lea în favoarea fiului său Mihai, în vârstă de aproape 19 ani, și instituirea regimului autoritar al mareșalului Ion Antonescu.

La modul general, din 1918 și până în februarie 1938, în România a funcționat un regim democratic de factură liberală, chiar dacă în special după 1933 criticile la adresa acestuia s-au întețit, organizațiile extremiste câștigând tot mai mult teren, în condițiile unei toleranțe tot mai evidente din partea guvernelor. Încercarea unor oameni politici ai vremii, inclusiv a regelui Carol al II-lea, de a folosi Garda de Fier ca masă de manevră s-a dovedit dăunătoare, slăbind capacitatea de rezistență a democrației românești.

Este de remarcat, totodată, că România interbelică a cunoscut un regim politic similar celui înregistrat în majoritatea statelor continentului european, evoluția acestuia fiind influențată decisiv de deteriorarea vieții politice europene din anii ’30, de declanșarea celui de Al Doilea Război Mondial și, nu în ultimul rând, de succesele obținute de cele două mari puteri totalitare – Germania lui Hitler și Uniunea Sovietică a lui Stalin.

Perioada interbelică în istoriografia din Republica Moldova

A doua jumătate a anilor ’80 și începutul anilor ’90 au constituit  un veritabil moment de cotitură / ruptură inclusiv în evoluția științei istorice academice din Republica Moldova. A fost ceea ce istoricii califică drept „revolta istoriografică din Moldova Sovietică”, când devenise evident că „ceea ce numim istoriografie sovietică moldovenească, după conținutul și ideile de bază pe care le propagă, constituie, cu unele excepții, o totalitate de cunoștințe despre trecutul țării și poporului nostru, compartimentate și expuse după canoane străine obiectului ca atare, iar uneori și ostile intereselor noastre naționale”. Respectiv, istoricii care și-au asumat misiunea de a pleda și promova o istorie netrucată, au considerat că doar prin lichidarea monopolului asupra studierii istoriei, prin acceptarea pluralismului de concepții și opinii, prin renunțarea la dogmatism, știința istorică are șansa de a se elibera de sub presiunea politicului, fără a mai fi croită după preceptele și ambițiile politice de conjunctură.

Indiscutabil, cea mai gravă distorsionare la care a fost supusă știința istorică în cadrul perioadei sovietice a constat în transformarea forțată a acesteia în „armă de lichidare deplină a împărțirii în clase”, în „armă de transformare comunistă a societății”, culminând cu angrenarea totală a acesteia în mașinăria propagandei ideologice a P.C.U.S. și P.C.M., cu acceptarea promovării dogmelor teoriei marxist-leniniste și atribuirea statutului oficial de „sector al frontului ideologic de luptă între sistemul capitalist și cel socialist”. Nu numai cercetarea istorică propriu-zisă, ci și învățământul istoric în general a purtat în perioada sovietică un pronunțat caracter de clasă, servind „cauza construcției socialismului și comunismului”: studierea în instituțiile de învățământ superior a economiei politice, a comunismului științific, a istoriei P.C.U.S., a ateismului, înregimentarea cadrelor didactice în sistemul învățământului de partid, în organizațiile de partid și comsomoliste din școli -, toate acestea au constituit elemente importante ale obiectivului major de educare a unor persoane docile regimului, devotate cauzei partidului comunist și imune la „influențele dăunătoare ale ideologiei burgheze”.

În altă ordine de idei, precum pe bună dreptate afirmă academicianul Iuri N. Afanasiev, trebuie acceptat și adevărul că știința istorică sovietică a fost nu numai obiectul, ci și subiectul politicilor de manipulare și îndoctrinare a populației, inoculând în gândirea tinerelor generații minciuni despre Stalin și despre alte aspecte ale trecutului Uniunii Sovietice: „falsificând trecutul, deformând conștiința și consolidând o serie de mituri, istoria, ca și organele de represiune, a distrus și a constrâns; ea nu numai a avut de suferit, ci și a contribuit în mod nemijlocit la impunerea suferinței”. Acel statut umilitor al științei istorice a fost caracteristic întregii perioade sovietice, începând cu decizia din 27-29 august 1947 a plenarei a XIII-a a C.C. al P.C.(b)M. privind necesitatea elaborării unui manual marxist-bolșevic de istorie a republicii, prin care „pentru prima dată a fost expusă concepția generală a procesului istoric din Moldova de pe poziții marxist-leniniste”, inclusiv a perioadei interbelice, perpetuându-se, cu modificări neesențiale, practic, până în anii perestroikăi.

Dincolo de nuanțele în aprecierea statutului istoriei ca știință în cadrul perioadei sovietice, cert este faptul că istoricii preocupați de timpurile mai vechi, – în special cei care au scris despre evul mediu sau epoca modernă, – au avut avantajul de a menține o anumită distanță față de propaganda oficială de partid, în timp ce istoricii care au tratat problemele perioadei interbelice și ale epocii contemporane în ansamblu au fost aserviți, practic, fără excepții, societății propagandistice „Știința” și, mai grav, Secției de agitație și propagandă a C.C. al P.C.M. Urmare a acelei situații, către finele anilor ’80, în societate se generalizase o totală neîncredere față de toți istoricii și față de orice istorie oficială, astfel încât, pentru cetățeanul obișnuit, istoricul nu era altceva decât „omul care vorbea mult și era meșter la ticluit tot soiul de neadevăruri”.

Din aceste considerente, de rând cu tranziția spre o organizare politică modernă și democratică, întemeiată pe valorile și normele democrației liberale ale țărilor din spațiul de cultură și civilizație europeană, anii care au urmat după proclamarea suveranității și independenței Republicii Moldova au fost marcați de eforturile de restabilire a funcțiilor sociale ale istoriei, ca element fundamental al memoriei colective și al culturii spirituale a societății în ansamblul ei.

Așadar, proclamarea suveranității și independenței Republicii Moldova a produs efecte benefice inclusiv și mai ales asupra științei istorice naționale, cercetătorii obținând mult râvnita libertate a creației, de care fuseseră privați de-a lungul unei bune jumătăți de veac. Au fost „ridicate toate interdicțiile” din calea spre „adevărul deplin”, – unul din obiectivele fundamentale ale mișcării democratice din a doua jumătate a anilor ’80, – accesul istoricilor la patrimoniul științific și cultural național și universal devenind, practic, nelimitat.

De-a lungul timpului, au fost întreprinse mai multe încercări de elaborare a sintezelor academice de istorie contemporană a Basarabiei, în cadrul căror a fost tratată inclusiv perioada dintre cele două războaie mondiale.

Primele încercări de abordare sintetică a istoriei Basarabiei interbelice în context general românesc sunt atestate în chiar cadrul perioadei în cauză, datorându-se unor intelectuali de marcă precum Nicolae Iorga, Ion Nistor, Petre Cazacu, Alexandru V. Boldur, Constantin Kirițescu, Ioan Lupaș ș.a. Importante pagini despre trecutul istoric al Basarabiei între 1812 și 1918, inclusiv populația acesteia în anii Primului Război Mondial și în perioada imediat următoare, starea generală a economiei în primii ani postbelici și, în particular, a agriculturii, industriei, cooperației, conține monografia „Basarabia” editată în 1926 sub îngrijirea membrului titular al Academiei Române din 1918, Ștefan Ciobanu. Același autor, pornind de la considerentul „lipsei unei perspective istorice, care ar da posibilitate să se judece evenimentele și oamenii de atunci sine ira et studio și mulțumită faptului că până acum au văzut lumina zilei prea puține materiale din acea epocă”, a editat în 1929 o importantă culegere de documente privind mișcarea națională din Basarabia, însoțită de un amplu studiu introductiv.

La o privire de ansamblu și în pofida lipsei distanței istorice necesare, perioada interbelică a pus nu numai începutul studierii obiective și multiaspectuale a problematicii privind Basarabia și basarabenii în cadrul României Întregite, ci a fost, totodată, și cea mai fastă din punctul de vedere al atmosferei intelectuale și condițiilor de care au beneficiat cercetătorii preocupați de reconstituirea trecutului istoric în întreaga sa complexitate. Trăsătura caracteristică și definitorie a acelei perioade a fost scrierea istoriei Basarabiei în context general românesc, respectiv, Marea Unire din 1918 apărând drept o încununare a eforturilor tuturor românilor aflați sub stăpânirea ungurească, austriacă sau rusească, „de a-și croi soarta după buna lor pricepere” și de „a se înălța la treapta de putere hotărâtoare în noua întocmire a așezământului de pace europeană” (Ioan Lupaș).

Totodată, deja din acea perioadă, s-a conturat tot mai pregnant un curent ideologic și istoriografic advers și categoric ostil ideii de unitate românească, întreținut și dirijat de structurile Internaționalei a III-a comuniste cu sediul la Moscova. Astfel, încă până la deschiderea lucrărilor Conferinței de Pace de la Paris din 1919-1920, pretinșii „delegați ai populației Basarabiei”, A.N. Krupensky și A.C. Șmidt, au editat la Paris o broșură, în care combăteau cu virulență nu numai drepturile istorice ale României asupra Basarabiei, ci și dreptul populației Basarabiei la autodeterminare, ca și aplicabilitatea principiului naționalităților în cazul Basarabiei. În același an, la Londra a fost editată și o „colecție de documente” precedată de o prefață a prof. Paul Miliukov, în care era contestat dreptul Sfatului Țării de a fi votat unirea Basarabiei cu România. În fine, în 1920, același „șef al delegației basarabene” la Conferința de Pace de la Paris a editat o culegere de documente conținând, între altele, și toate intervențiile delegației ruse în problema Basarabiei la Conferința de Pace – a prințului Lwow, S.D. Sazonov, N.-W. Tchaikovsky și B. Maklakov. Anexa nr. 38 a acelei culegeri conținea intervenția lui B. Maklakov din 24 iulie 1919, cu afirmația acestuia că, „în cazul în care ar fi fost consultată în această privință, Rusia ar fi fost suficient de generoasă pentru a recurge la un astfel de gest” (recunoașterea unirii Basarabiei cu România.- n.a.).

Din nefericire, ceea ce părea de neconceput în anii interbelici, – România fiind considerată „hotarul răsăritean al Europei”, respectiv, Nistrul, bătrânul Tyras, „hotar prăpăstios între două lumi cu structură deosebită”, – a devenit o realitate dezolantă începând cu iunie 1940, când, în consecința raptului teritorial săvârșit de Uniunea Sovietică, viziunea lui I.V. Stalin conținută în cursul scurt al Istoriei partidului comunist unional (bolșevic), a fost impusă drept unica viziune oficial acceptată în prima sinteză de istorie a Moldovei, redactată de pe poziții marxist-leninist-staliniste.

Răsturnarea statutului obișnuit al științei istorice s-a făcut simțit din chiar zilele imediat următoare notelor ultimative sovietice. Astfel, în articolul de fond al ziarului „Pravda” din 29 iunie 1940, preluat în ziua următoare de ziarul „Moldova Socialistă”, se vorbea de „norodul truditor al Basarabiei, locuită în cea mai mare parte cu ucraineni”. Basarabia apărea drept „parte alcătuitoare a Rusiei”, din care motiv, „U.R.S.S. nu poate mai mult să sufere, ca pământurile noastre din veacul veacului, locuite în partea cea mai mare cu ucraineni, să se găsească sub călcâiul ocupanților”.

O primă schiță istorică apărută în ziarul „Moldova Socialistă” din 3 iulie 1940, prezenta Basarabia drept „teritoriu rusesc”, iar până la finele aceluiași an au fost publicate și câteva broșuri propagandistice, conținând teze menite să justifice gravele erori conținute în notele ultimative. Astfel, într-o primă broșură editată la Moscova în 1940, Basarabia era prezentată drept „parte integrantă a Rusiei”, „teritoriu inalienabil” al acesteia, „stropit din abundență cu sângele ostașilor ruși de-a lungul istoriei”.

Într-o a doua broșură, editată de Direcția operativă a Cartierului General al Armatei Roșii de la Moscova, moldovenii apăreau drept o populație cu trăsături etnice total diferite de cele ale românilor: ei se deosebeau atât în privința limbii vorbite, cât și prin modul specific de viață, prin obiceiuri și viața de familie. În fine, pentru o mai clară ilustrare a „istoriei specifice” a Basarabiei, în același an 1940, Muzeul de Stat de etnografie din Leningrad a editat un album, din care se putea constata că Țara Moldovei de la 1359 nu era altceva decât un stat ruso-moldovenesc, cu limba rusă drept limbă de stat, cu moldoveni în calitate de slavi romanizați, care își numeau casele „hata”. Paradoxul acelei situații bizare și halucinante consta în faptul, că însuși directorul Institutului Moldovenesc de cercetări științifice aprecia Basarabia drept „un străvechi și minunat pământ rusesc”.

După cel de Al Doilea Război Mondial, o primă sinteză pretins academică de istorie a „RSS Moldovenești din cele mai vechi timpuri”, a fost realizată la mijlocul anilor ’50, în cadrul Filialei moldovenești a Academiei de Științe a Uniunii Sovietice, sub egida Institutului de istorie, limbă și literatură. Chiar dacă apărută după dispariția lui I.V. Stalin, sinteza respectivă continua să proslăvească „ideile nemuritoare ale lui Marx-Engels-Lenin-Stalin”, catalogându-le drept „un puternic mijloc de educare a oamenilor muncii în spirit comunist” și prezentând drept „realizare de excepție” apariția, în „limba moldovenească”, a primelor cini volume ale operelor lui Lenin și  a 13 volume ale operelor lui Stalin.

O a doua sinteză de istorie a RSS Moldovenești în care era tratată și perioada interbelică, a apărut în 1968, în condițiile în care la conducerea Uniunii Sovietice se afla un nou lider, Leonid Brejnev, iar în RSS Moldovenească, conducerea de partid fusese preluată de I.I. Bodiul. Cenzurată cu atenție prin omiterea exagerărilor anterioare cu privire la „genialitatea” lui I.V. Stalin, noua sinteză de istorie a Moldovei sovietice proclama încheierea constituirii „națiunii socialiste moldovenești” către începutul anilor ’50, în timp ce perioada interbelică era descrisă în culorile cele mai sumbre.

O concretizare și detaliere a tezelor politico-ideologice din respectiva sinteză cu privire la perioada interbelică, se conține în lucrarea colectivă „Lupta oamenilor muncii din Basarabia pentru eliberarea și reunirea ei cu Patria Sovietică”, elaborată de N.V. Berezneakov, I.M. Bobeiko, Ia. M. Kopanski, U.G. Murzak și V.P. Platon.

Anii ’70 nu au adus nimic original în cercetarea istoriei Basarabiei interbelice, autorii fiind preponderent preocupați să pună la punct o schemă imaginată, conformă cu directivele C.C. al P.C.M., insistându-se în special asupra „politicii de teroare și jaf” în perioada respectivă, pentru a se ajunge în 1940 la „triumful adevărului istoric” în problema basarabeană. Era, de fapt, o reluare și dezvoltare a tezelor conținute în broșurile cu caracter propagandistic din anii ’40-’50, găsindu-și apogeul în voluminoasa lucrare semnată de A.M. Lazarev, „Statalitatea sovietică moldovenească și problema basarabeană” -, un volum pe cât de masiv, pe atât însă de inconsistent sub aspect științific, conținând o serie de falsuri și enormități ce nu aveau nici o acoperire documentară.

În cazuri singulare, când istoricii refuzau să se înregimenteze în procesul de denigrare a perioadei interbelice, metoda la care se recurgea era trecerea pe un plan secund a acelor ani, pentru a pune în schimb în evidență aspecte și procese considerate mai importante. Astfel a procedat, bunăoară, colectivul de autori al volumului „Istoria economiei naționale a R.S.S. Moldovenești” între 1917 și 1958, condus de prof. Boris Vizer. Așa cum se preciza în prefața la respectivul volum, autorii au urmărit să cerceteze „procesul de constituire și de dezvoltare a economiei republicii”, acordând o atenție prioritară „istoriei dezvoltării forțelor de producție, industrializării socialiste, colectivizării satului și agriculturii țărănești, creșterii bunăstării materiale a oamenilor muncii etc.”. Într-o atare abordare, economia Basarabiei în perioada interbelică era tratată într-un singur capitol, fără a se reuși, cu toate acestea, evitarea dogmelor impuse de ideologia oficială marxist-leninistă cu privire la degradarea industriei și agriculturii basarabene, sărăcirea populației etc.

Ultima sinteză academică de istorie apărută în cadrul perioadei sovietice este „Istoria RSS Moldovenești din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre”, sub redacția membrului corespondent al A.Ș.M., Vl. Țaranov, conținând o expunere din punctul de vedere al teoriei marxist-leniniste a „luptei oamenilor muncii din Basarabia pentru restabilirea puterii sovietice și pentru reunirea ei cu patria sovietică”.

Proclamarea independenței Republicii Moldova a produs efecte benefice inclusiv asupra științei istorice naționale, cercetătorii obținând mult râvnita libertate a creației, de care fuseseră privați de-a lungul unei bune jumătăți de veac. Concomitent cu reorganizarea Institutului de Istorie, tematica investigațiilor cercetătorilor a fost radical modificată și diversificată, cuprinzând o gamă largă de probleme legate inclusiv de perioada interbelică, între care: integrarea Basarabiei în viața economică, social-politică și culturală a României (1918-1940); populația Basarabiei interbelice; formarea R.A.S.S. Moldovenești; viața politică în R.A.S.S.M. (1924-1940); situația internă a Basarabiei în perioada celui de Al Doilea Război Mondial; Basarabia în perioada iunie 1940 – iunie 1941 ș.a.

Un important eveniment științific și cultural al anilor ’90 a reprezentat apariția primei lucrări de sinteză din epoca postcomunistă – „Istoria Basarabiei. De la începuturi până în 1998”, scrisă de un colectiv mixt de cercetători – din România și Republica Moldova – coordonată de prof. univ. dr. Ioan Scurtu. Valoarea tratatului respectiv, ajuns la a 3-a ediție constă în faptul că autorii au abordat istoria Basarabiei în strânsă conexiune cu evenimentele și procesele din spațiul românesc și cel european, iar Unirii Basarabiei cu România în 1918, activității Sfatului Țării, perioadei autonomiei administrative (1918-1920), integrării Basarabiei în cadrul statului național unitar, partidelor politice și activității lor, evoluției economiei, învățământului și culturii între anii 1918-1940 le sunt acordate o pondere importantă în cadrul respectivei sinteze.

Practic, pe tot parcursul anilor ’90 ai secolului XX și până în prezent, știința istorică din Republica Moldova, inclusiv cea academică, s-a afirmat și s-a maturizat într-o reală competiție de idei – ajungându-se uneori la dramatice coliziuni – cu adepții istoriografiei sovietice comuniste și socialiste. Astfel, în 1998, un grup de istorici comuniști au scos de sub tipar, la comanda Ministerului Învățământului, Tineretului și Sportului, volumul în limba rusă „Istoria Republicii Moldova din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre”, care nu era altceva decât o reluare a proiectului „Istoriei RSS Moldovenești”, respinse de opinia publică și comunitatea științifică la finele anilor ’80 – începutul anilor ’90. Autorii se străduiau în van să demonstreze o pretinsă „continuitate” între existența statului medieval Țara Moldovei și Republica Moldova actuală, apărută pe harta politică a lumii în 1991. Cum însă din 1859, după unirea Principatelor Române și formarea statului modern, România, și până în 1991 nu a mai existat un asemenea stat, autorii respectivi au recurs la imaginarea unor „etape ale statalității moldovenești”, cum ar fi „Republica Sovietică Moldova” din 1919, „Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească” în componența R.S.S. Ucrainene (1924-1940), „Republica Sovietică Socialistă Moldovenească” proclamată la Moscova în 1940. Constituind, în esență, elemente ale ideologiei P.C.R.M. repus în legalitate din 1994, nu puține din tezele cuprinse în amintita lucrare s-au regăsit în platforma electorală cu care respectiva formațiune politică a participat în alegerile parlamentare anticipate din 25 februarie 2001.

Actualitatea studiilor de istorie a Basarabiei în cadrul României Întregite

Având ca dată inițială votul Sfatului Țării din 27 martie / 9 aprilie 1918 de unire cu România, iar ca dată finală, zilele de 26-28 iunie 1940, zile în care Uniunea Sovietică, având semnat din 23 august 1939 un Pact de neagresiune cu Germania însoțit de o anexă secretă, a adresat consecutiv două note ultimative, somând România să-i cedeze Basarabia, sub amenințarea aplicării forței militare, perioada interbelică reprezintă un segment istoric distinct, plasându-se în continuarea istoriei moderne a românilor și constituind o primă etapă a istoriei contemporane, cadrată de Primul și cel de Al Doilea Război Mondial. Altfel spus, perioada interbelică constituie etapa de 22 de ani circumscrisă celor două războaie mondiale, etapă în care Basarabia a revenit în spațiul de cultură și civilizație românească, evoluând în componența statului național unitar român.

Marea Unire din 1918 a marcat sfârșitul unei etape -, aceea a „secolului naționalităților”, când s-au trasat și s-au consfințit hotarele statelor în conformitate cu drepturile istorice și etnice ale națiunilor -,  și, totodată, intrarea întregii societăți românești, cu toate provinciile istorice în cadrul Noii Românii, într-o etapă calitativ nouă a evoluției sale istorice.

Cu referire la autodeterminarea Basarabiei în anii 1917-1918, dezlipirea acesteia de Rusia nu a fost un fenomen izolat sau accidental; în același timp și din aceleași cauze obiective s-au despărțit de Rusia și alte popoare captive – Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, revendicându-și dreptul inalienabil la autodeterminare națională și de constituire a statelor independente și suverane.

În componența României interbelice, Basarabia a obținut rezultate notabile, – sub aspect politico-administrativ și social-economic, – iar în anumite direcții, – în special sub aspect cultural, științific și spiritual, – chiar strălucite, mai ales comparativ cu perioada țaristă.

Între cele două războaie mondiale, Basarabia a fost una din cele nouă provincii istorice, – alături de Oltenia, Muntenia, Dobrogea, Moldova, Bucovina, Transilvania, Banat și Crișana-Maramureș, – fiind constituită din nouă județe (Bălți, Cahul, Cetatea Albă, Hotin, Ismail, Lăpușna, Orhei, Soroca și Tighina), de asemenea, din 12 orașe și trei mari târguri, 1538 de sate, având o suprafață de 44.422 km2 (15,1 la sută din suprafața totală a României), o populație de 2.864.402 locuitori (15,86 la sută) și o densitate de 64,5 loc./km2. Din totalul de 2.864.402 loc. la recensământul din 29 decembrie 1930, 2.274.000 (85 la sută) locuiau în mediul rural și 368.000 (15 la sută) în cel urban. Integrarea Basarabiei în cadrul României a urmat  un triplu obiectiv: politico-administrativ, social-economic și cultural.

Integrarea politică a Basarabiei a fost consfințită de Constituția României din 29 martie 1923, care a consacrat pe deplin principiile și valorile modelului democrației liberale, inclusiv: votul universal, direct și secret (introdus încă de la finele anului 1918), proclamarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățeanului, separarea puterilor în stat, consacrarea pluripartidismului, libera exprimare a opiniilor politice, dreptul de organizare politică, întrunire, demonstrații etc. Constituția garanta libertatea individuală a cetățenilor: inviolabilitatea domiciliului, libertatea conștiinței, libertatea de a comunica și publica ideile și opiniile prin viu grai, prin scris și prin presă, libertatea muncii, secretul scrisorilor, telegramelor și convorbirilor telefonice etc.

La rândul său, prin Legea pentru unificarea administrativă din 14 iunie 1925, – o adevărată reformă în domeniu, – s-a introdus pe întreg teritoriul Noii Românii același sistem de organizare administrativă. În urma adoptării respectivei legi, a fost elaborat, la 7 octombrie 1925, decretul regal privind noua organizare administrativă a României. Dacă într-o primă etapă, teritoriul fusese împărțit în 76 de județe, prin legea din 1925 s-a ajuns la o situație stabilă, cu 71 de județe. Deși a fost un proces care a întâmpinat anumite dificultăți, prin aceeași lege din 14 iunie 1925 s-au lichidat și ultimele rămășițe rusești ale organizării administrative din Basarabia, reușindu-se, astfel, integrarea inclusiv sub aspect administrativ.

Integrarea social-economică a Basarabiei în noul organism statal a fost facilitată de reforma agrară radicală din anii 1918-1924, prin care au fost împroprietăriți 357.016 locuitori, inclusiv 94.480 de persoane aparținând minorităților naționale, cifră ce constituia totalitatea populației minoritare care solicitase pământ. Reforma agrară basarabeană, precum și cea din întreaga Românie, au fost călăuzite de aceleași principii și au urmărit același scop: consolidarea gospodăriilor țărănești prin desființarea latifundiilor și micșorarea gospodăriilor mari. Nu s-a acordat nici un regim preferențial națiunii titulare, dominantă ca număr și nu a prejudiciat drepturile naționalităților conlocuitoare, minoritare.

Dreptul la expropriere sau împroprietărire nu a fost determinat sau influențat de naționalitatea proprietarului sau a împroprietăritului. Au fost supuși aceleiași legislații, acelorași drepturi și îndatoriri toți proprietarii de pământ, indiferent de naționalitatea lor, iar cei îndreptățiți la împroprietărire au fost, la fel, în mod egal tratați fără a se ține seama dacă erau sau nu de naționalitate română. Obiectivul major al acelei reforme agrare a fost constituirea unei puternice clase de mijloc, care să reprezinte suportul politic și economico-social al modelului democrației liberale, urmat de majoritatea statelor naționale constituite după Primul Război Mondial – Polonia, Letonia, Estonia, Lituania, Bulgaria, Iugoslavia.

Progrese importante între cele două războaie mondiale au înregistrat și celelalte domenii de activitate, inclusiv industria, transportul, comunicațiile, cooperația, chiar dacă modernizarea respectivelor ramuri nu s-a produs în ritmurile scontate. Cât privește integrarea cultural-spirituală a Basarabiei în cadrul României întregite, fenomenul a fost apreciat, pe bună dreptate, drept „o adevărată revoluție culturală”, în condițiile în care, pe parcursul celor 22 de ani, știința de carte a populației a ajuns la 25,1 la sută în mediul rural și la 51,4 la sută în cel urban, față de 19,4 la sută în 1897. În perioada dintre cele două războaie mondiale, cultura s-a dezvoltat atât în baza acțiunii de stat, cât și a promovării activității diverselor asociații obștești, culturale și a inițiativei private. S-a acționat, în primul rând, în direcția sporirii numărului școlilor primare, a corpului profesoral și al elevilor înscriși în aceste instituții.

Prin introducerea în Basarabia a învățământului primar obligatoriu s-a reușit deschiderea, practic, în fiecare sat a unei școli primare; în unele sate mai mari au fost deschise și școli medii, iar fiecare centru județean avea câteva instituții de învățământ mediu general și special. La finele perioadei interbelice, grație acțiunii de stat în domeniul învățământului primar, în Basarabia funcționau 2.718 școli primare în care activau 7.581 de învățători, având un contingent de 346.747 de elevi înscriși. În 1940 existau în Basarabia 17 licee de băieți și nouă licee de fete, 24 gimnazii și școli medii. Schimbări importante s-au produs și la nivelul învățământului superior, fapt care este probat atât prin activitățile instituțiilor de învățământ superior, cât și prin prezența studenților basarabeni la alte facultăți de peste Prut.

În așa mod, de la starea generală de incultură și analfabetism în care a fost găsită Basarabia la 1918, la finele perioadei interbelice s-a constatat o reducere fără precedent a ponderii populației analfabete și, respectiv, o creștere a numărului știutorilor de carte în ritmuri categoric superioare celor din anii de până la Primul Război Mondial. Studii riguros întocmite au demonstrat că satul basarabean „are nevoie de carte și caută cartea”, că cultura a pătruns în acei ani în straturile cele mai largi ale populației, și toate aceste realizări – grație conștientizării adevărului că „celelalte ramuri de producție nu se pot dezvolta, câtă vreme majoritatea satelor stau în incultură, lâncezeală și sărăcie”.

Pe plan extern, una din preocupările de bază ale diplomației României interbelice a fost obținerea ratificării Tratatului de la Paris din 28 octombrie 1920, precum și semnarea unui Tratat cu Uniunea Sovietică, înainte ca aceasta să ajungă la o înțelegere cu Germania. Chiar dacă a urmat o cale indirectă și sinuoasă, s-a reușit obținerea ratificării Tratatului de către marile puteri europene: Marea Britabie la 14 aprilie 1922, România – la 19 mai 1922, Franța – la 24 aprilie 1924 și Italia la 7 martie 1927. Cât privește Japonia, aceasta a semnat, la 20 ianuarie 1925, la Beijing, o convenție sovieto-japoneză, prin care se angaja să nu întreprindă pașii necesari pentru ratificarea tratatului.

În general, eforturile diplomatice ale României de obținere a recunoașterii unirii Basarabiei au eșuat, din cauza politicii U.R.S.S., care a făcut tot posibilul pentru reanexarea Basarabiei. Deja la 1 noiembrie 1920, guvernul sovietic a dat publicității o declarație, prin care contesta valabilitatea tratatului din 28 octombrie, precum și actul Unirii Basarabiei cu România, din 27 martie 1918. A urmat, mai apoi, „memoriul celor 10” privind necesitatea creării R.S.S.M., intransigența demonstrată în cadrul Conferinței sovieto-române de la Viena (27 martie – 2 aprilie 1924), rebeliunea de la Tatarbunar (15-18 septembrie 1924) și hotărârea Sesiunii a III-a a C.E.C. din Ucraina cu privire la crearea R.A.S.S.M. în componența R.S.S. Ucrainene din 12 octombrie 1924, culminând cu semnarea Pactului de neagresiune sovieto-german din 23 august 1939, însoțit de Protocolul adițional secret, în care U.R.S.S. sublinia „interesul pe care-l manifestă pentru Basarabia”.

Cercetarea istoriei primei jumătăți a secolului al XX-lea utilizează frecvent în discuții termenii dezvoltare, progres și modernizare. În conținutul lor, aceștia desemnează o evoluție ascendentă, cantitativă și calitativă. Ei pot înfățișa aspecte izolate, dar cel mai adesea și concludent surprind interdependențele din societate ca posibilitate și împlinire, oferind elementele cele mai semnificative pentru aprecierea stadiului de civilizație al societății. Tema dezvoltării, progresului și modernizării se regăsește atât în istoriografia națională, cât și în cea străină, care s-au referit la istoria românilor în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea și prima parte a secolului al XX-lea, sau la anumite aspecte ale istoriei central-sud-est europene din perioada interbelică.

Recentele scrieri istoriografice la această temă arată că după 1918, în cadrul Noii Românii s-au modificat esențial numeroase elemente constitutive ale societății, cu scopul de a moderniza din temelii structurile economice, sociale și politice ale noului stat. Reieșind din cele expuse, aspectele principale ale dezvoltării și modernizării Basarabiei în cadrul României în anii 1918-1940 rămân în continuare o temă de studiu pe cât de actuală, importantă și captivantă, pe atât însă de complexă și dificilă, pretându-se la numeroase căi de abordare istoriografică, începând cu cea predominant metodologică, având în prim-planul analizei interdisciplinaritatea, continuând cu cea sectorială, pentru un domeniu restrâns, ajungându-se inclusiv la analize de ansamblu ori comparatiste.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*