Păltinișul, „muntele vrăjit” al lui Constantin Noica

Păltinișul pe vremea filosofului Constantin Noica a fost o universitate liberă de filosofie, în afara sistemului și desigur alternativă față de marxismul insipit și insalubru al epocii. Meritocrația, gândirea liberă, eliberarea de normativitatea regimului sunt fundamentele paradigmatice ale școlii lui Constantin Noica de la Păltiniș. Ca eroul Hans Castorp din romanul „Muntele vrăjit” de Thomas Mann, filosoful Noica a înțeles că ieșirea din tirania mediocrității și a conformismului „șesului” este urcarea spirituală pe vârfurile abisului gândirii filosofice. Acolo sus, departe de obiectivismul repetitiv al sistemului comunist, Constantin Noica a înțeles că se poate elibera de opresiunea și tirania mediocrității și a consumerismului cultural produs ideologic. Constantin Noica a avut puterea de a „vrăji” muntele la Păltiniș și de a-l face atractiv pentru sute de tineri debusolați de propagandă și tezisme de partid, care au urcat la propriu piscurile de piatră și ale gândirii dezinhibate pentru a-și întâlni maestrul. Precum Creangă, filosoful Noica a realizat că oamenii de la munte sunt mai puternici și robuști mental față de cei de la șes, destul de „mărunței” și mai ușor duși de apele năvalnice ale timpului și barbariilor. Trecut prin pușcării și torturi atroce, plus marginalizarea din perioada bolșevică a comunismului, Constantin Noica s-a retras pe munte pentru a înțelege mai bine lumea și a avea perspectiva de a răspunde provocărilor „oamenilor de la șes” supuși ideologiei, propagandei și tezismului. Ca vechii filosofi greci, Noica a ales deliberat înălțimile pure ale ideilor, dar și pe cele fizice ale crestelor pentru ca în aerul curat cu miros de brad să discute paripatetic într-o manieră socratică cu tinerii care doreau să cunoască diferența dintre bine și rău și care însetați de libertate vroiau să se adape de la izvorul filosofiei interbelice, dincolo de miasmele sufocante ale marxismului non-vizionar și egalitarist. Mutându-se la Păltiniș, o mică stațiune montană la 1400 de metri, cât mai departe de sufocantul București, capitala socialismului nivelator, Noica a construit un concept arhetipal de universitate liberă pentru tinerii care doreau să moșească ideile în deplină libertate pentru ca, prin cunoașterea adevărului, să se elibereze de comunism și sistemul opresiv. Pe deplin conștient, Constantin Noica a construit o rezistență culturală în munții României. El a realizat că regimul comunist nu poate fi înfrânt prin lupta armată așa cum credeau partizanii din munți în anii 1950, ci numai prin cultură și schimburi de idei. Până la urmă, filosoful a intuit foarte bine că spiritul transcede materia și că ideile dărâmă regimuri oricât de totalitare ar fi acestea. Cuvântul crează și mișcă lumea. Adevărul bate minciuna. Noica a creat la Păltiniș un model paideic. Azi, din păcate, discipolii nu–i continua misiunea.

Constantin Noica s-a mutat la Păltiniș în 1977, iar în „Jurnalul de idei” își justifică fapta. Construirea unui spațiu cultural de întâlniri, doar pentru prieteni și pentru cei care iubesc să gândească sau să filosofeze liber este suficient să creeze o stare de spirit eliberatoare de sine și față de sistem. În 1977, Constantin Noica care publica cărți de filosofie în sute de mii de exemplare, cu dreptruile de autor primite ar fi putut să-și cumpere o vilă la Sinaia, dar el a preferat să se retragă într-o căsuță de lemn din 1920, la etaj, într-o cameră de doar 13 mp, pe un munte în mijlocul brazilor, cât mai departe de miasmele sistemului, dar, totuși, cât mai aproape de piscurile care te apropie de Dumnezeu. Noica, închis și torturat de sistemul comunist, cu familia destructurată de tribulațiile regimului, a preferat ”pustia” intelectuală și să trăiască ca un călugăr mirean. Din această simplitate a existenței își trăgea sevele creației filosofice libere de orice imixtiune a normativității și ideologiei. I-am vizitat cu emoție căsuța dintre brazi și am fost uimit de sărăcia și modestia în care trăia, deși câștiga suficenți bani să trăiască mai mult decât decent într-un apartament bucureștean. Noica a preferat să fie un pustinc al culturii române, care ca un mare duhovnic iradia căldura și lumina unei ilosofii atrăgătoare pentru sutele de tineri care doreau altceva decât impunea regimul comunist. Urcând spre căsuța lui dintre brazi, care se urcă foarte greu prin pădure, pe o potecă, chiar în condiții de vară, m-am gândit ce greu trebuia să-i fi fost lui Noica să urce la 70 de ani spre locuința sa, asta ce timp de ăapte luni pe an este zăpadă la Păltiniș și alte câteva luni ploi de toamnă sau primăvară târzie. Vizitând locuința sa în care a scris ultimele opere filosofice, printre care „Despărțirea de Goethe”, ai sentimentul pustiei și recluziunii.

Depărtarea și izolarea de lume la apropiat de esențe. Tocmai această interiorizare socială și intelectuală l-a făcut să se elibereze de preajma sufocantă a regimului și să construiască „școala de la Păltiniș”, o universitate liberă de gândire în afara sistemului oficial. Noica scria stând pe un pat cu o tăblie de lemn în brațe. Pe scaun nu putea sta de la bătăile primite de la securiști în timpul închisorii. Pe al doilea pat erau așezate cărțile, iar masa o lua la cantina teleschiului. Viața lui Noica era spartană. Micile bucurii erau pipa și plimbările prin pădure. Noica mergea circa 3,5 kilometri prin pădure la schitul dintre brazi să asiste la liturghie. Am parcurs și eu acest drum doar dus și mi s-a părut destul de greu la 49 de ani, dar Noica îl făcea dus-întors aproape zilnic, circa 7 km. Legătura cu împărtășania credinței a fost fundamentul rezistenței culturale a lui Constantin Noica, într-un timp când ateismul era politică de stat și obligatoriu în universități. Reînnodarea culturală a românilor cu arhetipul originar și restaurarea libertății de gândire și de credință au fost țelurile filosofului Constantin Noica, care a ales să fie înmormântat lângă schitul ctitorit de Mitropolitul Nicolae Bălan în 1927. Am aprins o lumânare la mormântul lui Noica și m-am gândit că Noica prin trăirea sa a transformat Păltinișul într-un „munte vrăjit”, al oamenilor care gândesc liber și ale căror idei ard până la destructurare ideologiile normative și repetitive, care produc doar mediocrii. Când Noica scria filosofie izolat și ignorat de sistem într-o cameră de cabană în mijlocul brazilor la 1450 de metri, la București profesorii de filosofie bine plătiți profesau repetiția, tezismul, propaganda și mediocritatea. Școala de filosofie de la Păltiniș este victoria lui Noca peste timp, că transcendentul este superior imanentului, că valorile rămân și mediocrii se uită de istorie și oameni, iar ideile inving lozincile, chiar dacă acestea din urmă sunt lipite pe tancuri.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*