Tratatul de la Trianon, Mica Înțelegere și dezarmarea Ungariei…

Tratatul de la Trianon, semnat la 4 iunie 1920, conținea mai multe articole privind dezarmarea Ungariei, reducerea numărului de militari la 30.000, distrugerea armamentului, desființarea producției de război, interzicerea de a cumpăra materiale de luptă etc., etc.

Din martie 1920, principala personalitate politică a Ungariei a fost Horthy Miklos, care s-a menținut la putere până la 15 octombrie 1944.

În octombrie 1920, Horthy a elaborat un Memorandum în care erau formulate tezele revizionismului maghiar pe seama României, Cehoslovaciei și Iugoslaviei. În acel document, România era considerată „dușmanul principal al Ungariei”. Imediat după semnarea Tratatului de la Trianon, guvernele de la Budapesta au acționat pentru ocolirea prevederilor acestuia privind dezarmarea Ungariei, recurgând la organizarea unor formațiuni militare de „voluntari”, a unor „gărzi” care se instruiau cu armament de război, la achiziționarea (clandestină) de armament din Italia etc.

Pentru a contracara revizionismul horthyst, România, Cehoslovacia și Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor (Iugoslavia), au constituit, în 1921, Mica Înțelegere. În Convențiile încheiate se menționa: „În cazul unui atac neprovocat din partea Ungariei împotriva uneia din Înaltele Părți contractante, cealaltă Parte se angajează să contribuie la apărarea Părții atacate”.

De-a lungul anilor, liderii politici din România, Cehoslovacia și Iugoslavia s-au adresat Consiliului Societății Națiunilor, cerând ca Ungaria să respecte tratatul semnat la 4 iunie 1920. Ca urmare, Comisia Militară Interaliată de Control, înființată pe baza Tratatului de la Trianon, s-a deplasat la fața locului și a întocmit rapoarte pe care le-au prezentat Consiliului Societății Națiunilor. Acesta nu a făcut decât să „ia act” de încălcarea Tratatului de la Trianon, exprimându-și „regretul” că guvernul de la Budapesta nu se conforma celor stabilite prin respectivul document. În 1927, Ungaria a semnat un tratat de prietenie cu Italia lui Mussolini, în care se afirma necesitatea revizuirii granițelor stabilite prin tratatele din 1919-1920. Din acel an, revizionismul a devenit politica oficială a regimului Horthy.

Constatând că Franța și Marea Britanie au îngăduit Germaniei să încalce Tratatul de la Versailles, Ungaria a pornit pe aceeași cale, achiziționând armament, pregătind cadre de comandă și instruind tineretul pentru luptă.

Politica de concesii – în privința respectării tratatelor de pace – a devenit o constantă a politicii guvernelor de la Paris și Londra. Nicolae Titulescu și Eduard Beneș au ridicat în repetate rânduri de la tribuna înaltului for de la Geneva problema înarmării Ungariei, dar fără nici un efect. Societatea Națiunilor era doar un for de discuții sterile.

În ianuarie 1935, conferința anglo-franco-italiană, desfășurată la Stressa, a recomandat Micii Înțelegeri să rezolve prin negocieri directe cu Ungaria problema înarmării acesteia. Cu alte cuvinte, cele trei state – care făcuseră parte din Consiliul Suprem de la Conferința păcii din 1919 -1920, având un rol decisiv în adoptare tratatelor cunoscute sub numele de „sistemul de la Versailles” – își amendau propriile semnături și eludau articolele privind dezarmarea Ungariei.

Propunerea a fost primită cu rezerve la București, Praga și Belgrad. În acest context, simțindu-se încurajată, Ungaria a introdus, chiar în acel an 1935, serviciul militar obligatoriu de doi ani pentru bărbații de la 18 la 50 de ani. Protestele Micii Înțelegeri la Societatea Națiunilor nu au avut efectul așteptat.

Germania lui Hitler, Italia lui Mussolini și Ungaria lui Horthy cereau revizuirea tratatelor de pace și chiar anularea lor, pregătindu-se să impună prin forță satisfacerea propriilor revendicări.

Pe acest fond, Mica Înțelegere a decis să dea curs sugestiei primite din partea guvernelor de la Londra, Paris și Roma. În ianuarie 1937 a propus Ungariei începerea unor negocieri privind dreptul acesteia la înarmare. Se cerea, în schimb, ca guvernul de la Budapesta să-și asume obligația de neagresiune față de statele din Mica Înțelegere.

Această inițiativă dovedea un bizar complex de inferioritate din partea liderilor Micii Înțelegeri. Cele trei state aveau împreună o suprafață de circa 683.000 km pătrați și o populație de 50 milioane de locuitori, în timp ce Ungaria avea o suprafață de 93.000 km pătrați și 9 milioane locuitori.

O explicație poate fi eficacitatea propagandei externe maghiare și capacitatea liderilor de la Budapesta de a se asocia cu marile puteri, aflate în plină ofensivă – Germania și Italia.

Guvernul Ungariei nu a dat curs propunerii primite și a venit cu o variantă proprie: necesitatea de a trata cu fiecare țară în parte; un angajament similar de neagresiune din partea celor trei țări; minoritatea maghiară din România, Cehoslovacia și Iugoslavia să primească noi drepturi, bucurându-se de un „regim special”, prin care puteau depăși prevederile constituționale din aceste state.

În fond, Budapesta urmărea – la sugestia Berlinului (Hitler îi spusese lui Horthy în august 1936 că Germania urma să atace Cehoslovacia, iar Ungaria va avea beneficii teritoriale) – să nu-și asume angajamente concrete și să submineze unitatea Micii Înțelegeri.

Reprezentanții României, Cehoslovaciei și Iugoslaviei au dezbătut aceste propuneri la insistența lui Eduard Beneș. Simțind „aerul tare” pentru țara sa, care venea dinspre Berlin, ministrul de externe al Cehoslovaciei declara la 22 februarie 1938: „Ar fi bine să ajungem cât mai curând la o înțelegere cu Ungaria, care ar deveni aliata noastră naturală”. Diplomatul respectiv dădea dovadă de o naivitate greu de înțeles, știut fiind că Ungaria își făcuse din revizuirea Tratatului de la Trianon esența politicii sale externe și nu putea deveni „aliata” naturală a unor țări pe care urmărea să le destrame. Punctul de vedere susținut de Eduard Beneș a fost însușit de Consiliul Permanent al Micii Înțelegeri în ședința desfășurată la Sinaia în zilele de 4-5 mai 1938. În comunicatul dat publicității se anunța că Mica Înțelegere a decis continuarea tratativelor cu Ungaria, în vederea „stabilirii unui regim de înțelegere și de încredere în bazinul dunărean”.

Într-adevăr, negocierile au continuat, finalizându-se cu un comunicat publicat în ziua de 23 august 1938, simultan la Bled (Iugoslavia) și Budapesta. Comunicatul avea următorul conținut: „Negocierile în curs de anul trecut între Ungaria de o parte, și România, Iugoslavia și Cehoslovacia pe de altă parte, inspirate de dorința comună de a netezi terenul de elementele ce ar putea împiedica dezvoltarea raporturilor de bună vecinătate între Ungaria și aceste trei state, au permis să se realizeze acorduri preliminare. Aceste acorduri comportă recunoașterea din partea celor trei state a egalității de drepturi pentru Ungaria, în materie de înarmări, și renunțarea reciprocă la orice recurgere la forță între Ungaria și statele în chestiune. În cursul negocierilor care au precedat realizarea acestor acorduri, toate celelalte chestiuni, a căror soluție ar putea influența în mod favorabil raporturile dintre statele dunărene au făcut de asemenea obiectul unui examen aprofundat și binevoitor. S-au prevăzut și declarații care să precizeze atitudinea statelor sus menționate în ce privește aceste chestiuni, dar ele nu au putut fi fixate în forma lor definitivă. Se speră că atunci când aceste dificultăți vor fi înlăturate, negocierile privitoare la aceste chestiuni vor fi duse la bun sfârșit și că, odată acordurile realizate, declarații în chestiune vor fi publicate simultan”.

Dincolo de formulările „diplomatice” din acest text, o concluzie se impune: Ungaria nu s-a conformat prevederilor din Tratatul de la Trianon privind dezarmarea sa, iar România, Cehoslovacia și Iugoslavia – la sugestia Marii Britanii, Franței și Italiei – au acceptat încălcarea acestuia. Mai mult decât atât, s-a decis „recunoașterea din partea celor trei state a egalității de drepturi pentru Ungaria în materie de înarmări”.
„Realismul” și „inteligența” acestei politici s-a văzut în perioada următoare, când victime ale revizionismului maghiar, sprijinit de Germania și Italia. au devenit mai întâi Cehoslovacia (noiembrie 1938), apoi România (august 1940) și Iugoslavia (1941).

Din cele prezentate, se desprind câteva concluzii:

– Istoria își urmează cursul său implacabil, oferind o lecție celor care în 1939 „au dat foc Europei”. Peste puțin timp, „roata” s-a întors. Politicienii de la Paris și Londra, care adoptaseră o atitudine capitulardă, au fost măturați de pe scena istoriei, Mussolini a fost ucis, Hitler s-a sinucis, iar Horthy a luat drumul exilului.
– Toată propaganda revizionistă desfășurată de Ungaria, toate pregătirile militare și toate jertfele făcute de unguri în războiul din 1941-1945 au fost în zadar.
– Prin Tratatul de la Paris din 1947, granițele Ungariei au redevenit cele stabilite la Trianon, care a fost, încă odată, validat de istorie.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*



„MAREȘAL” – primul vânător de tancuri

Click aici pentru film




de Dragos Andreescu








  • PARTENERI

/script-homepage.js">'; //} ?>