Arhiva zilnică: 14 mai 2021

Cetatea de la Sărăţel (loc Bănița; jud. Hunedoara) parte a sistemului fortificat de apărare a capitalei regatului dacic

Data: 10 octombrie 2024 by Redacția

Cetatea dacică de la Sărățel (nume acordat pentru bogăția saliferă a regiunii) este o mărturie impresionantă a istoriei și culturii din acea perioadă. Aceasta se află în localitatea Bănița, județul Hunedoara. Iată câteva detalii interesante despre această cetate. Ca origine și perioadă, cetatea datează din timpul domniei lui Burebista și a fost refăcută sub regele Decebal. A fost distrusă în anul 106, în timpul războaielor daco-romane. Ca fortificații, cetatea are construcții ridicate în scop militar, inclusiv ziduri de incintă, turnuri și platforme de luptă. Valul de apărare oferea protecție împotriva invaziilor. Au urmat săpături la cetatea dacică de la Sărăţel (1959 – 1968) în colaborare cu Institutul de Arheologie din Cluj (Nicolae Vlassa, Ioan Glodariu, Hadrian Daicoviciu). Această cetate reprezintă o parte importantă a patrimoniului cultural și istoric al României. Dacă aveți ocazia, vă recomand să o vizitați și să explorați atmosfera încărcată de istorie și mister. Masivul de sare de aici, de la Sărățel se află în satul Sărățel, zona Bobeica, la 14 km de orașul Bistrița, în zona de confluență a râurilor Bistrița, Budac și Șieu. Aici este declarată rezervație naturală de tip geologic. Masivul piroclastic de sare are forma ovală și este acoperit în mare parte de aluviunile râurilor Șieu și Budac, însă există zone erodate, care au scos la iveală sarea masivă; acestea sunt exploatate din când în când de localnici, pentru uz gospodăresc. Prezența sării este marcată și de plante specifice de sărătură, izvoare și bălți sărate. La baza masivului de sare s-au format două bazine cu apă sărată, pe care s-a amenajat o microstațiune balneară.

Cetatea dacică de la Sărățel este una dintre cele mai interesante fortărețe dacice din România. Acest sit arheologic se află în județul Hunedoara și face parte din patrimoniul mondial UNESCO. Iată câteva detalii despre această cetate: Localizarea sa este în apropierea localității Sărățel din Munții Orăștiei. Sărățelul a fost un important centru militar și politic în timpul Daciei. Aici, populația se apăra împotriva invaziilor și își desfășura activități comerciale și religioase. La Cetatea dacică de la Sărățel, au fost făcute numeroase descoperiri arheologice care ne oferă o privire în trecutul străvechi al acestei regiuni. Iată câteva dintre cele mai semnificative: monede și obiecte de metal, ceramică și vase, fortificații și structuri de apărare, obiecte religioase și simboluri, inscripții și gravure. Au fost găsite monede dacice și romane, precum și diverse obiecte de metal, cum ar fi fibule și vârfuri de săgeți. Acestea ne ajută să înțelegem aspectele economice și comerciale ale cetății. Fragmentele de ceramică și vasele descoperite oferă informații despre viața cotidiană a locuitorilor. Stilurile, modelele și tehnicile de producție ne dezvăluie detalii despre obiceiurile alimentare, depozitarea alimentelor și activitățile casnice. Cetatea are ziduri masive și turnuri de apărare. Descoperirile legate de construcția și arhitectura acestor fortificații sunt esențiale pentru înțelegerea strategiilor de apărare și organizării militare din acea perioadă.

Artefactele legate de ritualuri religioase, precum statuete sau amulete, au fost găsite în apropierea sanctuarelor. Acestea ne oferă indicii despre credințele și practicile spirituale ale comunității. Pe pietre și alte materiale au fost descoperite inscripții și gravuri. Acestea pot conține nume, simboluri sau mesaje, contribuind la reconstituirea istoriei și identității cetății. Aceste descoperiri arheologice sunt ca niște file dintr-o carte veche, care ne ajută să reconstruim povestea acestui loc străvechi. Cetatea de la Sărățel rămâne o comoară istorică și culturală, iar cercetările continuă să dezvăluie noi informații despre trecutul nostru îndepărtat. Datorită valorii sale istorice și arheologice, cetatea a fost inclusă în lista UNESCO și este protejată ca parte a Sarmizegetusa Regia, capitala Daciei. Este fascinant să ne gândim la viața și evenimentele care au avut loc în aceste cetăți antice. Dacă aveți ocazia, vă recomand să vizitați Sărățel și să explorați această mărturie a trecutului nostru îndepărtat! (G.V.G.)

Isidor Ieșanu – un istoric bosniac de la începutul secolului XX despre originile românești ale Bosniei!

Data: 10 octombrie 2024 by Ionuț Țene

La începutul secolului XX s-a afirmat un istoric al Balcanilor, total necunoscut și ignorat astăzi de istoriografie. Este vorba despre Isidor Ieșanu, a cărei carte apărută la începutul secolului XX (1904) – „Rutenizarea Bucovinei și cauzele deznaționalizării poporului român” a fost reeditată abia după 1990. Autorul este uitat pe nedrept astăzi, deși are o contribuție însemnată la istoria vlahilor din Bosnia și Serbia. Istoricul Isidor Ieșeanu s-a mai făcut remarcat prin două lucrări inedite: „Românii din Bosnia şi Herţegovina în trecut şi în prezent”, apărută la Sarajevo în 1904 și „Secta Patarenă în Balcani şi în Dacia Traiană”, tipărită în 1906. Este un istoric complex, școlit pe principiul determinismului și pozitivismului german, care s-a bazat pe subiecte de istorie etnică și de spiritualitate. Autorul are o atitudine comprehensivă asupra subiectelor pe care le abordează cu acribie, dar și cu o ușoară subiectivitate dată de interesul politic al Casei de Habsburg din vremea respectivă. Să luăm în considerare că, o mare parte din românii și teritoriile românești făceau parte din imperiul dualist. Isidor Ieșanu se prezenta ca localnic din Bihaci când s-a adresat asociației „Astra” în 1917. Bihaci este azi un oraș de circa 70 mii locuitori și centrul administrativ al Cantonului Una-Sana din Federația Bosniei și Herțegovinei, o entitate autonomă din statul modern Bosnia și Herțegovina. Este situat pe malurile râului Una, în nord-vestul Bosniei și Herțegovinei, în regiunea Bosanska Krajina. În Evul Mediu târziu, Bihaci era un oraș regal liber și, la un moment dat, capitala Regatului Croației (metropolis et propugnaculum totius regni Croatiae). În 1917, orașul făcea parte din imperiul dualist, iar Isidor Ieșanu era portavocea Vienei pentru românii din imperiu. Conducerea Astrei a evitat să publice cartea despre decăderea morală a poporului român propusă de Isidor Ieșenu, într-un moment delicat pentru soarta României implicate în război.

Valahii din Dalmația au o istorie multiseculară. Aceștia mai erau numiți și morlaci. Dr. Nicolae Lupu, în cartea sa „Originea Românilor! (1941 Bucureşti, pp. 28-29) spunea că «Mai mult de o treime din locuitorii Serbiei vechi sunt români şi astăzi. (…) S. Radici, în cursul unei vizite ele mele la Zagreb mi-a spus textual: „De ce nu vine Iorga aici să cerceteze mănăstirile Croaţiei şi ale Jugoslaviei şi să explice acest fenomen, că la noi, până la sfârşitul veacului al XV-lea limba liturgică, cărţile în biserici erau valahe, în limba valahă, pe când la voi erau în slavonă”. Acest fapt istoric este inedit pentru românii din Carpați, care aveau o limbă liturgică în slavonă. Referitor la imparţialitatea şi spiritul democratic a lui Radici, pe când era deputat în Parlamentul Iugoslav de la Belgrad, reprezentându-i pe croaţi, a ridicat vocea şi a arătat că şi croaţii sunt cetăţeni ai Iugoslaviei şi drepturile lor nu depind de mila guvernului Serbiei, ci depind ca populaţia să aibă nevoie de aceste drepturi; cam aşa a vorbit atunci Radici şi a fost împuşcat în plin Parlament al Serbiei. Al treilea centru locuit de aromâni în fosta Romanie de odinioară se află în Macedonia în nordul Albaniei la Kosovo, şi o altă „Romanie” cu munţii de azi, este lângă Sarajevo despre care nu avem studii. Se scrie „în diferite cărţi că ar fi la Kosovo, aproximativ 100 de sate «românovlahe», despre care nu s-a scris nimic, e ca şi când naţiunea noastră ar fi o naţiune adormită care abia începe să se maturizeze.” Dr. Nicolae Lupu susșinea că „al patrulea grup uitat, ar fi românii din Bosnia şi Herţegovina, despre care a scris o carte publicată la Arad în 1906, Isidor Ieşanu, care vorbea că provincia de azi în vremea lui Matei Corvin avea un statut de principat valah sau românesc, iar rege al acestui principat a fost numitul român din Transilvania, Sf. Nicola Olahu. Isidor Ieşanu, în cartea sa cam pe la 1899, menţiona un recensământ făcut în Bosnia şi Herţegovina, care recunoştea existenţa a 289 000 de români.” (Vezi N. A. Constantinescu – «Chestiunea Timoceană», Litera Internaţional 2000, Bucureşti 1941, Limitele Teritoriului Etnic). Dr. Nicolae Lupu realzia o situație istoriografică neclară despre românii din Alpii dinarici, total ignorați de istoricii din România mica.

Isidor Ieșanu, care se auto-prezenta ca „funcţionar la direcţiunea finanțelor din Bihaci, Bosnia”, scria în limba română „Asociaţiunii” din Sibiu în 19 octombrie 1917. Se știe că ASTRA era recunoscută de români ca forumul cultural românesc cel mai important din imperiul dualist. După intervenţia României în război şi grava înfrângere a armatei române în toamna lui 1916, atunci când victoria puterilor centrale părea sigură pentru unii, Isidor Ieşanu se oferă entuziast să publice manuscrisul său „Prăbuşirea României şi cauzele ei.” Autorul specifica în 19 octombrie 1917 că lucrarea sa, pe care o considera foarte actuală momentului istoric şi avea două părti, se întinde pe „vreo 210 coli scrise pe toate patru pagine”, iar analiza se face „din punct de vedere etic-moral-ştiintific”. Dar răspunsul nu a fost cel așteptat, oarecum firesc pentru vremurile tulburi de atunci. Deși nu s-a păstrat copia scrisorii de răspuns, dintr-un alt document rezultă că „tratând deoparte chestiuni politice, în altă parte în lipsă de mijloace materiale, Asociața nu poate lua în editura sa numita lucrare”. În 4 decembrie 1917, Ieşanu revenea cu o amplă motivaţie, ca argument, la propunerea avansată, iar pentru a-şi ilustra ideile alătură planul detaliat al lucrării. Propria lucrare o apreciază ca „un studiu profund filosofie şi istoric”, tratând „din punct de vedere eminente ştiinţific” şi surprinzând „viața internă morală a României şi populaţiunea ei”. Ca atare, autorul deduce cauzele „decadenţei şi a prăbuşirii României”, iar concluzia sa este fără echivoc: „locul României în acest război trebuie să fie absolut numai de partea noastră, că fericirea şi viitorul ei, cât şi al întregului popor român de pretutindeni (cel din Rusia şi cel din Balcani) putea să fie asigurat numai şi numai în aliantă cu puterile centrale şi tocmai acest op are de scop de a arăta tuturor românilor ( … ) păcatul cel mare ce a adus cu sine nenorocirea României ( … ) de a clarifica mentalitatea perversă a politicienilor grozavi ai României ( … ). „Dar pentru că înţelege „foarte bine situaţiunea politică” a românilor din „Ungaria”, după cum pretindea singur, acceptă amânarea tipăririi acestui manuscris „foarte interesant şi instructiv” pentru perioada postbelică, „deşi publicarea lui acuma ar aduce mult folos tuturor românilor, chiar multă stimă şi admiraţiune din partea străinilor”. În perioada amintită situaţia financiară a ASTREI excludea posibilitatea editării unor cărţi, pe de-o parte, iar statutul îi interzicea orice formă de activitate care ar fi putut fi taxată ca activitate politică. Sigur că Budapesta ar fi apreciat foarte pozitiv o astfel de lucrare. Reiese evident că lsidor Ieşanu era un filo-austriac, adept politic al puterilor centrale şi al bisericii „latine”. Critica sa acerbă la adresa corupţiei, bizantinismului şi politicianismului de Bucureşti, oricât de îndreptăţită ar fi fost – şi noi credem că era, în contextul politic delicat al epocii – nu făcea decât un mare deserviciu românismului. Așa cum afirma în anii 1990, istoricul Dorin Goția ”lucrarea nu se referă şi la românii din Transilvania, iar autorul evită o poziţie antimaghiară deschisă în corespondenţa trimisă, cu toate circumstanţele legate de cenzură, constatăm că gântlirea politică a lui Isidor Ieşanu era în dezacord cu cerințele românilor din epocă, care se vedeau în România Mare.” (Dorin Goția – O istorie națională din 1917 datorită unui român din Bosnia, Crișia – Muzeul Țării Crișurilor, XXIII, 1993, pp. 1 – 4).

La sfârșitul secolului XIX, Isidor Ieșanu propune o teorie istoriografică inedită și spectaculoasă privind romanizarea și latinitatea strămoșilor noștri traco-geto-daci. El explică metodic și științific despre această complementaritate etno-lingvistică privind existența vlahilor în Dalmația și fosta provincie Dacia după retragerea aureliană. Istoricul aduce mărturii documentare și epigrafice privind simbioza dintre provinciile romane Dacia și Dalmația în vremea imperiului roman. Isidor Ieșanu explică foarte clar că foarte mulți coloniști, funcționari și procuratori din Dacia au venit din provincia romană de pe coamele munților dinarici. Dalmația a fost un rezervor uman și de inspirație pentru noua provincie Dacia. Proprietari de pământuri, comercianți, negustori au venit din Dalmația să facă bani în Dacia, la aceștia s-au adăugat minerii și specialiștii în exploatarea minelor de aur, care au ajuns în Munții Apuseni, inclusiv la Roșia Montana. Există documente în care se atestă că acești coloniști romani și funcționari din Dalmația veniți în Dacia și-au păstrat obiceiurile și caracteristicile lingvistice de unde au provenit. Băieșii din Apuseni au sosit din Dalmația. Inclusiv procuratorul T. Claudius Xenophon, care era procurator în Dacia Apulensis provenea din Dalmația. Au ajuns și membri ai miliției „equestris”, dar și legionari sau tribuni din Dalmația în Dacia după funcții și bogățiile noii provincii cucerite. Dar au existat și transferuri militaro-administrative dinspre Dacia spre Dalmația, fiind cazul a doi frați tribuni cu origini dacice, care au primit funcții în provincia romană de pe coasta Adriaticii. Acești doi frați daci au devenit procuratori în Dalmația. De asemenea, numeroși dalmați au intrat în legiunea a XIII Gemina și s-au mutat în capitala Ulpia Traiana Sarmisegetuza. Ideea lui Isidor Ieșanu era aceea că romanizarea a dus la o interferență etnico-economică între Dacia și Dalmația pe mai multe secole, explicând astfel existența populației valahe cu aceeași limbă și religie în evul mediu, atât pe coamele Carpaților cât și în Alpii dinarici. Ideea că vlahii din Dalmația și cei din Dacia post-romană făceau parte din același popor român. De altfel vlahii din Bosnia își spuneau „rumâni”. Un fost tribun din Dacia, de origine geto-dacă devine ”primus pilus” al Legiunii a V Macedonica. Îl chema Capurnianus Apollonides, iar un I Valerius ajunge un ”prefectus cohortis”. De altfel, Isidor Ieșanu susținea că o parte din administrația romană a Daciei romane după retragerea aureliană în 275 s-au așezat în Dalmația, contribuind la formarea poporului român. (Isidor Ieșanu – Comunicațiunea reciprocă între Dacia Traiană și Dalmația de pe timpul imperiului roman – Junimea literară, an. 4, 1907, Cernăuți, pp. 207-209).

Istoricul Isidor Ieșanu intră în circuitul academic național cu cartea care l-a făcut cunoscut în epocă: „Rutenisarea Bucovinei și causele desnationalisării poporului român poporului român după date autentice” apărută la editura Minerva din București în 1904. Cartea avea ca motto o strofă din „Doina” lui Mihai Eminescu. Foarte incitant, autorul arată originea geto-dacă a huțulilor și componenta etnică majoritară a românilor în Bucovina răpită de austrieci în 1775 de la Moldova lui Ștefan. Pe baza statisticelor și recensămintelor dovedește că rutenizarea a avut loc abia la mijlocul secolului XIX cu sprijinul autorităților vieneze. Fiind cetățean al imperiului austro-ungar, Isidor Ieșanu a avut acces la arhivele imperilae și locale din partea de est a imperiului. Isidor Ieșanu din Bihaci, localitate din Bosnia, reușește să construiască o teorie științifică pe baza documentelor din arhivele locale și imperiale despre existența unui singur neam românesc din Bosnia până în Basarabia. Isidor Ieșanu cunoștea mai multe limbi: sârbo-croata, bulgara, germana și maghiara fapt ce i-a deschis perspectivele de cercetare și având astfel acces direct la izvoare.

În studiul „Secta paternă în Balcani și în Dacia Traiană împreună cu Istoria Balcanului până la ocuparea lui definitivă prin Osmani”, care a văzut lumina tiparului la Institutul de Arte Grafice C. Sfetea din București (1912), autorul explică pe bază de documente încreștinarea Balcanilor în vremea prăbușirii Imperiului Roman de Apus și rolul important al autohtonilor geto-traco-iliro-daci romanizați în afirmarea creștinismului. Valahii, începând cu secolul VII, au fost port-drapelul încreștinării popoarelor slave și, mai târziu, a maghiarilor. Inclusiv secta bogomililor are origini autohtone balcanice la fel și frații Chiril și Metodiu inventatorii alfabetului chiril care i-a încreștinat pe slavi, acești apostoli ai religiei creștine având origini vlahe. Inclusiv numele Bosniei, de unde se trăgea istoricul, are origini tracice. Bosnia provine de la numele tribului daco-get al Beșilor. Aceste popoare ilirice erau tracice și s-au romanizat (latinizare culturală și lingvistică) în parte în urma unei îndelungate stăpâniri a imperiului roman din secolul I î. Hristos până în secolul VI d. Hristos. Acești vlahi, deja constituiți la sfârșitul secolului VI ca popor distinct cu limba proprie, au locuit în special pe culmile montane. Albanezii îi numeau „schipetari” (munteni). De altfel, istoricul Strabo scria că beșii cuceriseră munții Haemus, dar și zona de azi a Bulgariei și Bosniei. Isidor Ieșanu, pe baza documentelor susține că în Bosnia din secolele VII până în secolul XII în vremea banului slav Kulin (1163- 1204) era populată de valahi în marea majoritate. Abia cu secolul XII slavii devin oarecum majoritari și preiau puterea în Bosnia, care până atunci avea alte denumiri: „So”, „Uzola”, „Rama” (Ra- zeul soare), „terra Besiorum” sau „Bassante”. De remarcat că istoricul descoperă documente în care atestă originea românească (valahă) a primului cneaz al Bosniei, care de atunci primește denumirea de azi. De altfel o parte din valahii din Haemus sau refugiat în Bosnia, precum și valahii din Panonia și lacul Balaton care la sfârșitul secolului IX au fost împinși de triburile maghiare conduse de Arpad înspre teritoriile actualei Bosnii. Isidor Ieșanu devine foarte popular între istoricii români la începutul secolului XX, încât este invitat să susțină o conferință despre trecutul românilor din Bosnia Astfel vede lumina tiparului în 1904 o culegerea de comunicări „Românii din Bosnia și Herțegovina în trecut și present (comunicări făcute Academiei Române” în ședința din 19 noiembrie 1904 adăugite și întregite). Studiul apare la Tipografia George Nichin din Arad, la 1906. Autorul subliniază toponimia bogată a cuvântului Vlasenica în Bosnia, care înseamnă teritoriu locuit de români. De altfel, în zona Tuzla din Bosnia la sfârșitul secolului XIX trăiau numeroși români, ca și în orașul Bjelina. Interesant că și țiganii vorbeau românește și se considerau vlahi sau români în Bosnia acelor vremuri. Isidor Socolean, consilier financiar la Sarajevo, pe la 1890 a efectuat o cercetare etnografică în Bosnia ajungând la concluzia că populația românească în regiune era numeroasă și autohtoni, la fel și țiganii care se auto-numeau „țigani români”. Ciobanii își spuneau ca și în Serbia „vlași”. Isidor Socolean considera că vlahii veniseră de mult din Pind, dar Isidor Ieșanu sublinia, pe baza exhaustivelor documentații din arhive, că vlahii erau autohtoni și originari din populațiile iliro-traco-dace romanizate. Desigur, vlahii din Bosnia se auto-denumeau „români”, fiind și un ținut „Românja” lângă Sarajevo, care în 1991 și-a proclamat autonomia în vremea războiului civil iugoslav. Astăzi istoriografia română este ignorantă în fața studiilor acestui istoric din Bosnia, care și-a scris cărțile după modelul lui Mommsen sau Ranke, cu un aparat critic de excepție. Cărțile lui aflate la BCU Cluj, după 120 de ani de la apariție, a trebuit să le citesc cu cuțitul de tăiat hârtia petnru că collie de tipar nu erau tăiate. Această ocultare a subiectului valahilor balcanici este de neînțeles în cadrul unei istoriografii europene și deschise la noi variabile teoretice. Despre biografia lui Isidor Ieșanu, acest român din Bihaci – Bosnia, nu cunoaștem prea multe, doar că face o dedicație în 1912 pe cartea despre religia din Balcani mamei sale: „În memoria mamei mele decedate Maica Agafia Ieșanu în semn de iubire și profundă venerațiune”. Presupunem că mama era o călugăriță de la o mănăstire ortodoxă. Teoriile lui Isidor Ieșanu scrise cu acribie documentară în stilul școlii germane despre fundamentul etnic valah al Bosniei prefeudale reprezintă o contribuție substanțial la clarificarea etnogenezei românești. De remarcat că această contribuție a originilor valahe ale Bosniei medievale a fost susținută în cel mai important for științific al țării, în Academia Română, în anul 1904.

De ce tragi în noi, Mitică?…

Data: 10 octombrie 2024 by Grid Modorcea

Toate filmele lui Lucian Pintilie sunt crazy. Și în toate, inclusiv în parabolicul De ce trag clopotele, Mitică?, după Caragiale, el ne arată cum este realitatea în care trăim, cât este de falsă, de mizerabilă. În varii forme, el dezvăluie mizeria existenței. Un efort colosal, de geniu, să ne arate că trăim în minciună. Exact ca în Reconstituirea, când ne arată cât de tragică poate fi reconstituirea vieții. Lucian Pintilie este modelul de regizor care fotografiază perfect Lumea I, lumea în care trăim, dar care nu are nici o deschidere pentru Lumea II, lumea în care am vrea să trăim. Îi lipsește harul utopic. El nu ne dă nici o speranță, nici o iluzie, nu trăiește și nu gândește ca un vizionar. El este distopic, vede apocalipsa, nu cum va veni, ci chiar cum este. Totul în prezent este apocaliptic, ca în Balanța (1992), poate filmul cel mai emblematic privind înfundătura în care ne aflăm, lipsa de speranță, simbolizată în final de eroii filmului, jucați de Maia Morgenstern (Nela) și Răzvan Vasilescu (Mitică), care stau ghemuiți la baza unui copac falnic, Pomul Vieții, cu un pistol ațintit asupra camerei de luat vederi, adică asupra spectatorilor. Un avertisment, o societate care trebuie împușcată. Justițiarul Pintilie ne condamnă. Ce vedem, este de împușcat. Această „soluție” a fost anunțată de Titus Popovici și Sergiu Nicolaescu în capodopera lor Atunci i-am condamnat pe toți la moarte (1972), un film a cărui acțiune se petece la sfârșitul războiului, într-un sat ardelenesc ocupat de nemți. După ce un soldat neamț este ucis, localnicii sunt amenințați cu execuția dacă nu-l predau pe cel care a săvârșit crima. Eroul filmului, un băiat de oraș în vacanță (Cristian Șofron), prieten cu Ipu, nebunul satului (Amza Pellea), în final, după ce asistă la toată mascarada în care notabilitățile satului (primarul, preotul, notarul, doctorul…) îi cer lui Ipu să-și asume crima, trage cu pistolul în această lume, care, în secvența finală, arată ca un mănunchi de zdrențe plutind în aer, sugerând în zare niște stafii. Copilul nu vrea să trăiască în această lume ticăloasă. O împușcă. O aruncă în aer. Îi condamnă pe toți la moarte. Imaginar. Așa cum în mod real au făcut tinerii revoluționari în decembrie ’89. Realizarea acestui film este emblematică pentru ideea reabilitării filmului socialist, care, oricât ar fi de blamat, conține câteva capodopere pe care nu le putem trece cu vederea, doar pe motivul că au fost realizate în comunism. Nici un film din producția noului val nu se poate compara cu acest film parabolic, vizionar, făcut cu mare măiestrie. Nicolaescu a mai realizat cel puțin două capodopere, Mihai Viteazul și Osânda. Dinu Cocea a realizat cele mai bune filme de aventuri, iar Răpirea fecioarelor este o capodoperă. Și mai am încă multe exemple bune de dat. Ce s-a realizat valoros în acea epocă nu poate fi ignorant. Valoarea însăși este o formă de evadare.

În De ce trag clopotele, Mitică?, Pintilie îl omoară pe Mitică. Dar e o soluție de evadare moartea lui Mitică, personajul emblematic al poporului român? În cartea Nemuritoarele și alte scenarii literare, eu l-am reabilitat pe marele boem, pe care Caragiale l-a ridiculizat. În acest spirit își realizează și Pintilie invectivele. Înfundătura lui se numește Terminus paradis (1998), total fără orizont, gata, am terminat-o cu paradisul, trăim în iad, o imagine de coșmar a tinerilor Românei, văzuți a niște animale în călduri, mereu țipând, la limita disperării, o realitate de balamuc, iar eroul, recent încorporat, are un moment de „poezie”, după ce îi cere iubitei să-și scoată chiloții, îi ia ca amintire, apoi găsește un pisic și se joacă cu el ținând chiloții în balans, pe rol de smotocei! Regizorul nu găsește acestei lumi crazy nici un sens. De fapt, nu-și găsește sieși… balanța.

Lumea din filmul Balanța se vrea a fi România confuză, fără echilibru, la granița (balanța) dintre epoci, dintre sisteme, cel socialist și cel liber, fără contur, fiindcă nimeni nu știe ce va fi, totul este confuz, o confuzie mortală, pe care o va prelua Mircea Daneliuc și o va duce mai departe cu filmele lui parabolice, dar la fel de realiste ca filmele lui Pintilie, de un realism parabolic, fiindcă parabola nu ascunde realitatea, ci o dezvăluie mult mai nuanțat decât înregistrarea nudă a realității.

În lumea aceasta nebună, în care aveam de toate, și vii, și morți, și înmormântare, și parastas, și șantiere, și spitale, și ucigași, și securiști, și teroriști, și revoluționari, însăși dragostea este un non-sens, așa cum ne demonstrează eroina filmului, Nela, o profesoară cu vocație de reporter, care fotografiază în draci realitatea, ca în Blow Up, ea folosește fotografia pe rol de adevăr și de șantaj, dar la sfârșit face o groapă, în care își pune toate fotografiile, care sunt documentele realității în care trăiește, și le dă foc.

Însă, fără dovezi, ce mai știm despre realitatea crudă în care am trăit? Nimic. Se alege praful din ea. Rămân poate amintirile, care se derulează într-un conflict sinistru, precum parastasul, în care disputa de idei politice, dintre preot (Dorel Vișan) și primar (Victor Rebengiuc), este înecată în vin. Operatorul Doru Mitran îi dă acestei scene un nerv aparte. Totul e caricatură. Ce rămâne după o băutură? Doar vomă. Ne arată Daneliuc în Senatorul melcilor.

Este semnificativ faptul că Mircea Daneliuc continuă spiritul caustic al lui Pintilie, doi regizori care spun adevărul fără perdea. Sunt cei mai buni fotografi ai realității românești, dar, repet, fără viziune, fără să simtă nevoie să opună lumii urâte și mincinoase, odioase, o altă lume. Ei nu oferă nici o șansă omului, nu au nici o utopie, sunt complet dystopici. Filmele lor de actualitate ne oferă o lume în care nu ai vrea să mai trăiești. Și ca în aforismul marxist, se despart de trecut râzând. Fiindcă, dincolo de stratul gros de odioșenii, există umorul. Ei privesc cu sarcasm această lume confuză. Evadarea la Pintilie este dragostea Nelei pentru un șoricel, care, în mâinile celorlalți, va fi strivit. Maia Morgenstern este Frumusețea, ceva de pe altă lume care contrastează puternic cu lumea patibulară în care trăiește, rizibil surprinsă de operator. Ea e profesoară, dar se comportă ca un reporter sexy, care fotografiază tot ce mișcă.

Este realitatea anului 1988, ultimele zvârcoliri ale comunismului, când Pintilie fixează acțiunea romanului omonim al lui Ion Băieșu, care a conceput acest roman în anul 1976, când a scris scenariul filmului Mere roșii, realizat de Alexandru Tatos, care se concentrează pe povestea doctorului Mitică, jucat de Mircea Diaconu. Echivalenta lui Nela era Alice, jucată de Carmen Galin. Balanța a fost singurul roman scris de Ion Băieșu și apărut în 1985 la Ed. Cartea Românească. Romanul a stârnit multă controversă, fiind considerat antisocialist, pe ideea că în România socialistă nu se poate întâmpla așa ceva, precum scena violului Nelei, când un  grup de mineri stahanoviști o violează. O imagine sinonimă avem în filmul lui Dan Pița, Concurs (1982), unde se dezvăluie o crimă prin viol. O lume fără speranță, în care gloanțele îi vor strivi pe revoluționari, ce inutil au strigat, „vor muri și vom fi liberi”.

Printre revoluționari, cu mitraliera în mâini, ca un terorist, îl vedem și pe actorul Dragoș Pâslaru, care, după ‘89, a defilat ca un profet pe Balconul Universității și într-o cușcă pe străzile Capitalei, dar, scârbit de lipsa de adevăr, s-a retras în munți, a luat calea călugăriei și azi e starețul Mănăstirii Filimon din Vâlcea. Ce fel de liberi suntem azi? Libertatea din România e un haos. Tot constatăm cât de rău este, în ce minciună trăim, cât de rea este corupția, dar nu punem nimic în loc. O libertate constatativă nu e bună de nimic. Nimeni nu arată spre Scandinavia, de pildă, țări care au demonstrat că utopia este posibilă. Oamenii din alte locuri își împlinesc speranțele frumoase. Filmul românesc, în cele mai bune realizări formale, nu ne oferă nici o soluție de evadare. El fotografiază, ca un revoltat sui-generis, această realitate urâtă. O știm din viață, o vedem și pe ecran. Și ce-i cu asta? Dar mai departe, ce facem? Unde se află profeția artistului?

Numărul 693

Data: 9 octombrie 2024 by Administrator

Descarcă PDF

De la Cotroceni la Rahova!…

Data: 9 octombrie 2024 by Maria Diana Popescu

Românii trăiesc pe datorie, mănîncă pe datorie! Umilinţă maximă pentru românii care au muncit o viaţă! Lipsurile îi expediază în sărăcie, încă se mai aude strigătul de revoltă şi disperare al românilor striviţi de recalculările batjocoritoare, iar nişte papagali se bat pe fotoliul de la Cotroceni! Treizeci şi cinci de ani, românii au asistat impasibili la distrugerea ţării, mai abitir, în ultimele două decenii, fiind amarnic păcăliţi de două personaje sinistre, Băsescu şi Iohannis. Vom vedea din nou la alegerile prezidenţiale cine-i ursul şi cine vulpea. Mai este o azvîrlitură de băţ şi lui Iohannis îi vor rămîne doar bicicleta şi schiurile, abonamentul pe liniile interne şi externe i se va întrerupe. Adio zboruri de lux cu avioane private! Dacă penalitatea ar durea, primii cărora li s-ar administra calmante ar fi Iohannis, emfaticul chiriaş de la Cotroceni şi gaşca sa de penali, a căror imagine trebuie conservată într-un muzeu al groazei. Am văzut de-a lungul celor două mandate de cădere a ţării în haos şi sărăcie, căror hoarde antiromâneşti aparţine Iohannis, cum s-a aliat cu lichelele şi penalii, asemenea lui, împotriva a tot ce este românesc şi cîtă duşmănie a manifestat împotriva tuturor celor dintre Nistru şi Tisa!

Să-i crape lui Iohannis vreodată obrazul de ruşine? Nici vorbă! Tot obraznic e pe sfîrşit de mandat, nu s-a cuminţit deloc! A încercat, pe ascuns, să mai fure o acadea de supt în Parlament pentru păstrarea imunităţii salvatoare de gratii, deşi corect ar fi să preia ştafeta de la Udrea. Cînd scriam despre dosarele lui Iohannis, despre penalitatea şi trădările sale încă din 2014 şi pînă azi, presa de unitate îi pupa dosul pantalonilor la ordin, iar cealaltă parte a presei făcea pe ea de frică. Acum toţi îl scuipă în cor. Am fost printre puţinii jurnalişti care, sub ploia de înjurături şi ameninţări, am avut curajul să-l demasc şi să-l înfrunt pe Iohannis, dinaintea preluării mandatului de preşedinte. Mărturile sînt editorialele din Revista ART-EMIS de-al lungul celor 10 ani, preluate de „Justiţiarul”, „Naţiunea” şi alte publicaţii suverane.

Din gafă în gafă, din tîrg în tîrg, din trădare în trădare, din excursie în excursie pe banii românilor, Iohannis a mutat de-a lungul mandatelor sale o bună parte din economia ţării în afara graniţelor! Ce lucrătură ucigătoare pentru România! Aproape că i-au intrat ochii în orbite de atîta încruntare şi atîta ură împotriva poporului român, pe care l-a atîţat, l-a dezbinat, i-a dat cu flit şi l-a umilit! Pînă şi gura parcă i s-a strîmbat de atîtea scrîşnete printre dinţi! Unde-i „România lucrului bine făcut­”? A procedat exact ca bărbatul curvar, care promite femeii marea cu sarea pînă o prinde în pat, apoi uită de promisiuni!

Promovat 24 din 24 cu oalele şi ulcelele lui sparte în capul românilor, lui Iohannis i s-au ascuns în sertarele Justiţiei şi sub preşul de la Sibiu faptele penale, manevrele imobiliare de mare clasă, casele furate cu acte false şi alte fapte extrem de grave. Acum, cînd procurorii au scos din arhive cele 27 de dosare penale ale monstrului, e momentul potrivit să vă dumeriţi cît de penal este Iohannis şi cît de naivi, cei care l-au votat. În jurul lui Iohannis, cum de altfel, în jurul lui Băsescu, au funcţionat timp de zece + zece ani, grupuri infracţionale organizate care i-au protejat. Aşa cum am afirmat de nenumărate ori, încă înainte de a cîştiga primul mandat, Iohannis lătra şi el ca să prindă curaj, astfel încît potăile uriaşe de la vîrful Europei şi de la bucătăriile lumii să-i dea şi lui un oscior, pentru impresia artistică. Cînd îl vezi cu înfăţişarea aceea de înfumurat intrat în servaj, îţi vine să-i faci un brînci în tomberon şi să pui capacul gospodăreşte la loc. Tot timpul a stat cu talpa pe grumazul nostru, iar noi l-am răbdat. Tot timpul a apăsat pedala de acceleraţie pe agenda intereselor străine! România era doar un depozit de unde s-a servit în voie pentru nevoile lui şi ale stăpînilor din afară. Nimeni, absolut nimeni nu l-a amendat pentru nenumăratele abuzuri şi încălcări ale Constituţiei!

Încă de pe vremea cînd era primarul Sibiului avea afaceri de milioane, şi se afla în incompatibilitate cînd a cîştigat primul mandat. Să ne amintim că Iohannis l-a numit în fruntea grupului infracţional, ca procuror general, pe torţionarul Augustin Lazăr, cu tot sistemul din spatele lui. Dosarele lui Iohannis au fost ţinute timp de zece ani la sertar, fără să primească măcar un termen. Cîtă aroganţă la Iohannis! Timp de zece ani ne-a vîndut cu teritoriu cu tot americanilor, ocupaţi fiind de trupele americane, zece ani a stat pe mecanisme şi diagrame de relaţii şi a scăpat de urmăririle penale. Şi tot îşi mai dorea un fotoliu de putere ca să-şi păstreze imunitatea! E greu de calculat preţul pe care îl plătesc românii pentru a acoperi costurile uriaşe provocate României de Klaus Werner Iohannis. Ceea ce se i întîmplă acum era de aşteptat.

Lui Iohannis i-a venit rîndul la instanţă! Epoca Iohannis e pe sfîrşite şi va fi aruncat la tomberon ca pe un gunoi menajer. Iohannis n-avea cum să înţeleagă mersul jongleriilor de la Curtea Europei şi de la vîrful puterii mondiale. Nu-l duce mintea! Cu aerele lui de infatuat se pare că nici în tomberonul Uniunii nu şi-a găsit loc de adăpost. Stăpînii lui şi-au dat seama cu ce fel de slugă au de-a face! Una fără scrupule, care a luat de la poporul român şi a dat Bruxellesului, Americii şi Ucrainei. Un servitor înfumurat al stăpînilor externi, care a sărit cu schiurile de pe vîrful feisbucului în curtea Cotroceniului, şi a lăsat tot timpul resorturile străine să acţioneze împotriva României.

Romantice şi distractive vremuri trăim din pricina lui Iohannis, nu-i aşa? Dar, oare, Koveşi – o altă sportivă penală, cînd va fi dezbrăcată de mantia de protecţie a infractoarei Ursula? Codruţa are şi ea în ţară trei capete de acuzare: mărturie mincinoasă, luare de mită şi abuz în serviciu. Mare scofală! Există filme şi fotografii unde Koveşi e umăr la umăr cu mafioţii, dar sînt ascunse de cei de peste ocean. Stalinismele lui Koveşi, începînd cu „decaparea”, se găsesc în înregistrări, ea îşi permitea să facă orice împotriva tuturor! Cîte vieţi a nenorocit! Cîţi se află după gratii, cu dosare false! Cîte destine frînte, cît capital românesc distrus! De pe înaltul fotoliu european e doar o ursoaică rănită, speriată de farurile unei maşini româneşti de judecată! Toţi aceşti bandiţi trebuie să măture curtea închisorilor şi să trăiască cu o pensie de 1281 de lei pe lună! Iar Iohannis să spele autostrada Bucureşti-Sibiu, filmat de televiziunile care îi pupau dosul…

Pohta ce pohtește el…

Data: 9 octombrie 2024 by Marin Neacșu

Aș vrea să clarific de la bun început un lucru: nu abordez acest subiect pentru că este la modă, pentru că toate televiziunile îl rostogolesc, pentru că toată lumea îl comentează sau pentru… audiență. Persoana în cauză este atât de grețoasă încât nu merită nici măcar să te gândești la ea, dar nu am încotro. Nu am încotro pentru că văd că toate televiziunile discută acuma despre casele lui, despre nesimțirea lui, despre îngâmfarea lui, despre pretențiile lui, despre furturile, despre casa de milioane de euro care i se pregătește, despre dosarele lui ținute până acuma la secret și nepomenite decât de câte o voce răzleață și nebăgată în seamă dar nimeni nu vorbește despre pericolul pe care acest individ, pe nume K.W. Iohannis încă îl reprezintă pentru români. Am mai spus-o, acest specimen, căci este reprezentantul unei specii, o specie pe cale de multiplicare perpetuă o specie de indivizi, grupuri sau state care consideră că li se cuvine totul, că își pot permite orice, că interesul lor primează, că au lumea la picioare și pot călca peste cadavre fără să fie trași la răspundere, el nu ține cont de nicio lege, este de un orgoliu nemăsurat, privirea lui niciodată nu a exprimat empatie, compasiune, un licăr de umanitate măcar, este cruzimea și nesimțirea personificate și tot ce s-a întâmplat și se întâmplă dovedește faptul că am avut și am dreptate.

Dar tot ce am trăit, îndurat și acceptat în toți acești ani de când serviciile și magistrații l-au cocoțat pe scaunul de președinte cu colaborarea tuturor partidelor politice și în tăcerea complice a tuturor românilor care au știut că au fost furați, dar au tăcut, paltoanele aruncate pe mașină, croazierele prin țări cu care România abia dacă schimbase câteva acorduri în toată istoria ei dar acceptaseră să îl primească, zborurile cu avioane de lux în vizite fără obiectiv, orele de ski și apoi golf în momente în care românii așteptau o reacție la un eveniment de interes public, perioada de pandemie când eram proști dacă nu purtam măști, sau dușmani ai patriei dacă nu ne vaccinam, discursurile pline de tăcere când abia îngăima două cuvinte și alea primite prin cască, toate umilințele, dar și împăunările cu „partidul meu”, „România luată înapoi”, „Șeful armatei mele”, toate aceste dovezi ale nesimțirii iohanesciene pălesc pe lângă ceea ce ne pregătește și dorește satrapul ultimilor zece ani din istoria românilor.

Îmi amintesc cât de uimită a fost lumea când Iohannis, întors de la Washington a anunțat imediat într-un gest de „transparență” nemaivăzut timp de zece ani, acordul și prevederile acordului semnat cu Zelensky, fratele geamăn în ceea ce privește politica față de compatrioți, singurul care îl depășește în ceea ce privește egocentrismul și lipsa de compasiune, că nu mai poți spune empatie față de propriul popor. Ziarele titrau că Iohannis și-a revenit, a dat dovadă de transparență instituțională. Aiurea, de fapt se grăbea să bage bățul prin gard, să îl întărâte pe Putin să facă declarații prin care să amenințe România pentru a justifica „tratatele sale”. Ce urmărește de fapt Iohannis? Nimic altceva decât ce a urmărit în ultimii zece ani și vrea în continuare.

Toate eforturile sale, plecând de la auto-propunerea la șefia N.A.T.O., apoi la șefia Comisiei Europene, cu care s-a făcut de râs nu doar în fața românilor ci și a lumii politice europene și europenilor de rând care cred că se întreabă dacă toți românii sunt atât de proști, toate încercările sale prin slugile politice de a candida pe listele PNL la Senat pentru a prinde apoi nu doar șefia partidului ci și a Senatului pentru a fi al doilea om în stat și a-și continua vizitele și plimbările ca al doilea om în stat, tot ce va face el de acum încolo se subordonează dorinței sale de a rămâne pe o poziție care să-i ofere nu doar posibilitatea de a-și face de cap ci și imunitate în fața legii, pentru că uite, riscă să piardă ce a acumulat în 20 de ani de furturi și fapte penale, cele peste 20 de dosare riscă să se reactiveze și pierde tot, poate chiar și libertatea.

Singura șansă a sa de a rămâne în picioare de acuma, este războiul. Dacă România este atacată, dacă România intră în război, lucru dorit și de americani și de conducerea UE, nu doar de Iohannis, deci dacă se decretează starea de război urgență sau asediu, mandatele parlamentarilor și președintelui pot fi prelungite. Art 83 din Constituție spune: „(3) Mandatul Președintelui României poate fi prelungit, prin lege organica, in caz de război sau de catastrofă”. Același lucru se întâmplă și cu mandatele parlamentarilor, conform articolului 63 din Constituție: „(1) Camera Deputaţilor şi Senatul sunt alese pentru un mandat de 4 ani, care se prelungeşte de drept în stare de mobilizare, de război, de asediu sau de urgenţă, până la încetarea acestora”. Așadar, atât Parlamentul, cât și președintele își pot prelungi mandatele. Cine decretează și stabilește aceste stări? Conform art 93 din Constituție: „(1) Preşedintele României instituie, potrivit legii, starea de asediu sau starea de urgenţă în întreaga ţară ori în unele unităţi administrativ-teritoriale şi solicită Parlamentului încuviinţarea măsurii adoptate, în cel mult cinci zile de la luarea acesteia”.

Cât timp se pot prelungi mandatele? Cât timp ține starea respectivă? Cum starea de urgență este limitată rămâne starea de război care se poate lungi până când se semnează pacea.

Poate așa înțelegem de ce ambele alegeri au fost ”comasate” în aceeași perioadă și de ce așa târziu. Probabil s-a tot sperat ca până la sfârșitul anului Rusia să atace România sau cel puțin un stat membru N.A.T.O. Poate așa înțelegem de ce Zelensky și alți oficiali ucraineeni ne tot solicită să doborâm de pe teritoriul nostru dronele rusești de pe teritoriul ucrainean. Poate așa înțelegem de ce se semnează astfel de acorduri și tot înființăm comandamente și centre de instruire a soldaților ucraineeni și N.A.T.O. în România. E adevărat nu putem risca să declarăm noi război Rusiei și nici să o atacăm, dar facem tot ce ține de noi, sau mai corect și mai clar, conducerea României face tot posibilul să provoace o reacție militară a Rusiei împotriva noastră, prin declarații și măsuri provocatoare, care să ducă la acest rezultat și să justifice declararea stării de necesitate/asediu/mobilizare/război care vor conduce apoi, „firesc” la anularea/amânarea alegerilor și astfel, nu doar Iohannis ci și partidele parlamentare să își păstreze locurile și mai ales procentele.

Veți spune că nu e posibil, că e o aberație, așa ceva nu se poate întâmpla. Vă amintiți de câte ori ați spus în ultimii zece ani în gândul dumneavoastră că „așa ceva nu se poate!”, începând cu recuperarea celor 10 procente dintre Ponta și Iohannis de la alegerile din 2014? Poate se va întâmpla, poate nu, dar cine garantează că nu există în mintea cuiva un asemenea plan, o minte bolnavă plină de ură împotriva românilor, o minte răsucită, care s-a declarat continuatoarea Forumului Democrat al Germanilor din România (F.D.R.G.) numai pentru a pune mâna pe clădirile acestei organizații naziste care la rândul ei le luase cu japca de la români?

Și să fim realiști, o asemenea variantă ar conveni și parlamentarilor actuali care și-ar vedea prelungit mandatul ”până la încetarea stării de război” în viziunea lui Zelensky conform planului său de pace în cinci puncte. Și pentru că veni vorba de acest plan, numit „Victoria” probabil după numele doamnei Nulland cu al său „fuck the U.E.”, hai să vedem ce conține, ca să mai spunem odată ”așa ceva nu e posibil” și să mergem mai departe. Acesta conține de fapt dorința lui Zelensky de a primi arme mai multe și mai sofisticate, de a primi mai mulți bani, de a continua acțiunile, căci de ofensivă nu mai poate fi vorba, în Kursk, de a primi acceptul de a lovi adânc în interiorul Rusiei cu rachete cu bătaie lungă, de a-și elibera teritoriile aflate sub ocupație rusă. Acesta plan „de pace” al „victoriei„ nu este practic un plan este doar o nouă milogire și o nouă încercare de a atrage statele europene în conflict. În plus, Zelensky se joacă cu fundul gol pe lângă bariera ridicată cerând Europei să nu se sperie de „amenințările”, de fapt avertismentele, lui Putin privind folosirea forței împotriva oricărui stat care se va implica fățiș în conflict, deși tot el a fost primul care striga încă de la începutul conflictului, că Rusia intenționează să atace alte state, nu doar Ucraina. Acuma interesul cere să minimalizeze intențiile și posibilitățile Rusiei pentru a „încuraja” lărgirea conflictului și implicarea altor state. Și nu e culmea să vii cu un așa zis plan de „pace” care de fapt să amplifice războiul? Se pare că vechiul dicton latin „si vis pacem, para bellum” s-a transformat în „dacă vrei război, vorbește despre pace”. Astfel de minți conduc țări și ridică pretenții. Cam acesta este direcția în care mergem târâți de niște minți bolnave, dar noi continuăm să credem că este imposibil. Ferească Dumnezeu să rămână Klaus la putere, sau să își realizeze planul.

„Șamanul” Geoană despre… „viitorul speciei umane”…

Data: 9 octombrie 2024 by Radu Golban

Pe 15 iunie 2024, la Timișoara, fostul Secretar General Adjunct al NATO, Mircea Geoană, și-a găsit alinarea intelectuală la Universitatea de Medicină și Farmacie „Victor Babeș”, unde a primit titlul de Doctor Honoris Causa. Acest titlu pare justificat prin prisma activității sale în cadrul NATO, unde a condus Departamentul pentru inovare, cunoscut pentru implicarea sa în bioaugmentare – îmbunătățirea capacităților umane prin tehnologie. Își comandă Geoană titluri cum se comandă pizza, sau această recunoaștere academică ridică de fapt întrebări esențiale despre direcția în care se îndreaptă societatea noastră și rolul pe care liderii politici îl joacă în modelarea acestui viitor?
Redau din discursul rostit în cadrul decernării: „ Asistăm la nașterea unei noi lumi. Geopolitic, tehnologic, societal. Trăim o eră revoluționară. Fără îndoială, cea mai transformatoare și complexă din întreaga istorie a umanității.

Ca nicicând altcândva în istorie, omenirea se află simultan pe mai multe trasee de coliziune. Între liberalism și autoritarism – ceea ce noi numim competiția între marile puteri, și de modele alternative de organizare a societății. Între evoluția societății și capacitatea politicului de a se adapta și gestiona aceste transformări. Între viteza transformării și capacitatea individului, a omului, de a suporta aceste transformări brutale și succesive. Între om și mașină. Între om și algoritm.

Într-o perioadă în care viitorul speciei umane și simbioza om-mașină devin subiecte de actualitate și nu de science-fiction. Și nu în ultimul rând, între dezvoltarea speciei umane și capacitatea planetei de a ne suporta. Într-o lume dominată de competiția acerbă între marile puteri rolul puterilor regionale crește exponențial. Funcționăm de fapt ca un amortizor al unui pendul care își caută, disperat, un nou echilibru – aceste puteri medii vor juca un rol decisiv în definirea noii ordini mondiale. Și România se află sub impactul acestor trasee do coliziune – nicio națiune a planetei nu are cum să iasă din această logică”

Mircea Geoană nu este la primul derapaj de acest gen în care fără reținere, critică, discernământ sau empatie fabulează despre îmbunătățirea condiției umane. O prezintă ca pe un fel de inițiere (operație Frankenstein) fără de care ființa umană nu poate intra în noua ordine mondială; în fapt o alterare a capacității cognitive, vândută drept progres.

Într-o lume din ce în ce mai interconectată și dependentă de tehnologie, conceptul de bioaugmentare nu mai este doar un subiect speculativ. Este o realitate emergentă care promite să redefinească limitele biologice ale omului. Însă, odată cu aceste promisiuni, vin și riscuri semnificative pentru noi ca oameni. Ce riscuri ne asumăm cu un astfel de potențial președinte? Un candidat care nu își asumă public, ci doar în cercuri alese, acest „fetiș” de a transforma ființa umană prin mijloace tehnice, poate ascunde intenții absconse. S-ar putea ca această transformare pe care el o promovează să fie văzută ca o răzbunare subtilă pe un popor care savurează eticheta lui de „prostănac”? Poate că speranța sa este ca prin bioaugmentare să devină un Făt-Frumos cu gândire ageră, veșnic tânăr, depășind astfel gafele recurente?

Istoria ne-a demonstrat că ideea unui „om nou” a fost deja explorată cu consecințe dezastruoase; bolșevicii visau la el cu ochii deschiși, iar naziștii au fost prin „supra-om” întruchiparea obsesiei biologice. Aceste experimente sociale au fost catastrofale pentru omenire și sunt semne clare care prefigurează dictaturi, războaie, sărăcie și crime groaznice – dacă permitem biologiei să intre în jocurile politice. Oare la asta se referă atât Klaus Schwab de la Davos, cât și Mircea Geoană, când ne spun că acest proces descris prin biologisme ar fi unul dureros? De pe vremea Administrației lui Obama știm că tehnologia este atât de avansată, încât cipurile par la nivelul locomotivei cu aburi, având alte mijloace pentru implementarea unei verigi dinte ființa umană și tehnică. Dacă credeți că este doar vorba despre control absolut, vă înșelați. Planurile depășesc imaginația noastră cu mult. Citiți singuri ce promite conceptul NBIC, iar apoi votați.

Șamanul nostru, care mai recent amintește de Mahatma Gandhi și prevestește „o specie nouă a omului”, nici măcar mașina din parcare nu o scoate fără incidente, ceea ce ridică întrebări despre capacitatea sa de a gestiona procese mult mai puțin complexe decât cele legate de convergența biodigitală.

Agenda 2030 a Forumului Economic de la Davos nu prevede doar eliminarea proprietății private, ci și depășirea limitelor biologice ale omului prin fuziunea cu mașina. Cine oprește acești nebuni? Cum îi identificăm? Cel puțin pe unul dintre ei îl avem deja în fața noastră.

Totuși, să nu-l subestimăm complet. Dacă și-a asumat vreun angajament de a implementa în România strategia de integrare a tehnologiei digitale cu biologia umană – pentru a crea o nouă formă de existență – atunci Geoană ar putea fi mai mult decât un simplu politician fără simțul absurdului; el devine un veritabil „vânzător de aspiratoare”. Dar oare ce marcă sau model ne propune? Modelul de aspirator „Davos 2030”? Dacă aveți răbdare, veți găsi explicațiile mai jos. Am ales această metaforă, scuzându-i incapacitatea de a gândi singur și elogiindu-i darul de a fi o unealtă vrednică, fără discernământ în a plasa cu succes în raionul România acest model de igienizare biologică a neamului.

Geoană trebuie să lămurească de ce prezintă un scenariu al unei noi specii umane ca fiind de neevitat. Doar lingviștii lui Hitler recomandau un limbaj nou, plin de referințe la tehnica viitorului și știință care va revoluționa omenirea la nivel tehnologic și va duce la propășirea neamului. În prima fază, ei prezintă propria agendă ca pe o realitate inevitabilă. Apoi se arată pe ei înșiși ca fiind cei înțelepți și prudenți care gestionează tenace și calculat un proces dureros al tranzitiei. Explicit lucrează și Mircea Geoană la o nouă constituție, precum mi-a mărturisit într-o corespondență privată pe Whatsapp, anume o constituție care să reglementeze această zonă a convergenței dintre om și mașină. Avem nevoie de interdicții clare și nu de adaptări pentru utilizarea aspiratorului „Davos 2030”. Dar cine le dă unor astfel de indivizi acest drept de a ne croi destinul biologic? Nimeni! Ei se consideră solomonarii planetei, conducându-ne spre o direcție eugenică, fascistă și autoritaristă.

Dar Mircea Geoană nu este atât de inteligent încât să poată planifica viitorul atât de pervers precum cei de la Davos. Însă preia în mod servil ideile vehiculate acolo. Nu rezultă din discursurile sale pe această temă că înțelege perfect ce vor liderii de la Davos, dar răspândește această teză a noii normalități fără să o proceseze. Teoria acestui viitor „implacabil” al convergenței om-mașină, supranumit augmentare umană, este prezentă nu în discursul său electoral către marea masă a votanților, ci în medii elitiste, rarefiate. În consecință, discursul despre „provocările” viitorului nu este croit pentru a câștiga voturi în România. Atunci cui îi este adresat? Nu cumva contează pe sprijinul acestor forțe care imaginează un viitor tehnologic al umanității, pe care îl „vând” ca fiind implacabil? Or, la răscrucea unor astfel de „trasee de coliziune”, un prostănac savant este mai periculos decât un prostănac ignorant. Pentru că, o dată instalat la Cotroceni cu acest viitor „la cheie” în valiză, savantul va fi nevoit să îl și despacheteze. Acolo unde ignorantul l-ar fi lăsat împachetat. Și, necunoscându-i mecanismul, prostănacul savant nu va putea nici renegocia și nici dezamorsa agenda despachetată și declanșată.

Pentru a nu deveni (și mai) ridicol, un aspirant la cea mai înaltă funcție în stat ar trebui să protejeze națiunea de aceste utopii devastatoare pentru omenire și să nu facă pe șamanul fetișurilor biologice. Este ca și cum le-ar spune sinistraților după inundații că va găsi forma responsabilă prin care ei să se obișnuiască cu apa în casă. El trebuie să ferească de primejdii acest neam mereu înșelat. Iar dacă știe ce ne așteaptă, are datoria să spună clar că ceea ce cercetătorii și Clubul de la Davos au pregătit pentru omenire este ceva inimaginabil și că ar trebui să fim pregătiți să reacționăm, fie și cu furcile.

Măcar dacă ar fi sincer și ar spune întregii națiuni ceea ce a rostit în fața profesorilor de medicină! Doar că i-a dus de nas și pe oamenii de știință, care au crezut că este un om de bună credință, dornic să ridice România. I-a păcălit ca pe noi toți. Până astăzi nu a dat dovada finală nici de a fi un diplomat, dar nici buratino, prin acțiunile sale auto-ridiculizante, ci mai degrabă dovada unui individ hibrid care profită de scârba sau saturația românilor față de guvernanții neputincioși. Să nu ne lăsăm păcăliți că vorbește limbi străine! Ne va spune el cine sunt producătorii acestui model revoluționar de aspirator? Sau vom rămâne captivi într-o lume unde omul devine una cu mașina? Este timpul să cerem răspunsuri clare, înainte ca viitorul să fie decis fără consimțământul nostru informat.

În concluzie, discuția despre bioaugmentare şi convergența biodigitală este una complexă şi necesară într-o societate modernă aflată într-o continuă schimbare. Geoană pare uneori brelocul perfect pentru marile puteri internaționale – un pensionar respectabil și mereu gata să-și satisfacă capriciile unui fost PSD-ist ambițios. Întrebarea rămâne: în ce vrea să ne (a)tragă acest Țepișor prin acțiunile sale.

Memorialele statui din Moisei ale lui Vida Gheza

Data: 8 octombrie 2024 by George V. Grigore

Moisei. Ultima frontieră. Când televiziunea era încă alb – negru, iar noi construiam socialismul la orașe și sate, imaginea Monumentului Eroilor din Moisei m-a impresionat prin duritatea trăsăturilor umane purtate de către chipurile statuare. De fapt, o parte dintre acestea – aveam să aflu mai târziu – erau măști maramureșene, sau personaje mascate. Monumentul este amplasat pe o colină, la marginea localității. A fost ridicat de către sculptorul Vida Gheza în anul 1972 în amintirea martirilor uciși de trupele horthyste în retragere. Victimele horthystilor făceau parte din detașamentele de muncă forțată. Dintre cei identificați ulterior, 24 erau originari din județul Mureș, trei din județul Cluj și patru din județul Maramureș. Complexul statuar cuprinde 12 figurine (două chipuri omenești și zece măști tradiționale maramureșene). Cei doisprezece stâlpi (statui) impresionează prin pozitionare si prin semnificatia fiecărei măști: „ … Omul pădurii, Omul nopții, Omul apelor sau Omul care horește” (explicitare Vida Gheza). Un moment de relaxare aproape de acest complex statuar ne face să ne cufundăm în meditație. „Autorul acestui monument, inspirat din sanctuarul dacic de la Grădiștea, este sculptorul Gheza Vida, a cărui faptă merită lauda întregului nostru popor. […] Pentru mine este un prilej de emoție în plus și de satisfacție pe un înalt plan al conștiinței că artistul care a cioplit trunchiurile de stejar de la Moisei, în forma măștilor maramureșene ce reprezintă lupta dintre viață și moarte, a luptat cândva cu arma în mână pe unul dintre cele mai patetice fronturi ale demnității umane.” Astfel scria Geo Bogza, în articolul „Moisei”, din „Contemporanul”, nr. 2, 13 ian. 1967, p. 1. Maramureșul, cel mai nordic ținut al României, ocupă un loc de primă importanță în contextul istoriei, culturii și artei românești; este vatră de străveche istorie, cultură și limbă românească. Patrimoniul cultural și monumental al Maramureșului este de o varietate și o bogăție deosebite, străvechea arhitectură de lemn de aici fiind de o mare originalitate, atingând adesea performanțe artistice și tehnice recunoscute la nivel mondial. În Maramureșul istoric sau în ținuturile românești din imediata vecinătate, biserica de lemn, prin arhaismul și simplitatea sa, este simbol al încreștinării neamului românesc încă de la naștere, fiind o rugăciune înălțată spre Cer.

Realizări reprezentative ale arhitecturii de lemn din România, excepționalele biserici de lemn ale Maramureșului, ale Țării Lăpușului, sau ale Chioarului, bisericile de lemn de la Bârsana, Budești Josani, Desești, Ieud Deal, Poienile Izei, Rogoz, Șurdești și Plopiș au fost incluse în tezaurul umanității, fiind înscrise pe Lista Patrimoniului Mondial UNESCO. La sfârșitul secolului al XIX-lea, la Baia Mare se naște un important fenomen artistic cu participare internațională – Școala de Pictură, întemeiată în 1896 de Simon Hollosy, pictor maramureșean de faimă europeană, urmată, după 1902, de Școala Liberă de Pictură, Centrul Artistic băimărean având o evoluție ascendentă, după Marea Unire până în contemporaneitate. Mișcarea artistică băimăreană a împlinit 120 de ani de activitate în anul 2016, fiind o mișcare artistică de anvergură europeană, la care au participat un mare număr de artiști (conform statisticilor, peste 4000 de artiști, din întreaga lume). Între performanțele artistice ale Maramureșului, activitatea sculptorului Gheza Vida se înscrie la loc de cinste, fiind unul dintre cei mai importanți artiști ai României postbelice, recunoscut pe plan internațional, prin expozițiile personale în marile centre europene, prin participarea de două ori la Bienala de la Veneția. Operele sale fac parte din patrimoniul unor muzee de artă importante din țară, dar și din străinătate. Activitatea sa artistică este apreciată la cote înalte, neatinse de prea mulți artiști din România.

Despre Maramureș, meșterul Vida spunea cu mândrie și gratitudine: „Sunt un om cu noroc: M-am născut în Maramureș. Maramureșul m-a format ca om și ca artist. Îi rămân adânc recunoscător.”

S-a născut la 28 februarie 1913, la Baia Mare, oraș al minerilor (băieșilor), care era un important centru artistic, frecventat de artiști din multe țări europene, școală de pictură de aici bucurându-se de tradiție și faimă internațională. Încă din tinerețe, Vida a început să sculpteze în lemn, inspirându-se din viața reală a minerilor și a țăranilor maramureșeni, manifestând o puternică comuniune și admirație față de artă populară maramureșeană. Din 1932 a frecventat atelierul de pictură al cunoscutului pictor băimărean Sandor Ziffer. Încă înainte de debutul său expozițional, Vida a fost remarcat de presă băimăreană, care în 1934 scria că este „un talent înnăscut”. Debutează în 1937 la „Expoziția Noii Societăți” a pictorilor băimăreni, unde a expus mai multe lucrări, fiind apreciate sculpturile sale „Miner” și „Țăran legat de stâlp”. În 1937, Vida pleacă spre Spania, unde, din luna ianuarie a anului următor a participat, în cadrul brigăzilor internaționale, la războiul civil. Din Spania, armata republicană, în retragere, a trecut Pirineii în Franța, membrii brigăzilor internaționale fiind internați în lagărele de la Saint-Cyprien și Gurs, unde Vida a sculptat și a expus în cadrul unei expoziții busturile lui Horea, Cloșca și Crișan. S-a întors la Baia Mare abia în 1941, când orașul, împreună cu întregul Maramureș, era sub ocupație horthistă în urma Dictatului de la Viena. La întoarcerea sa, fiind român și având cetățenie română, a fost permanent supravegheat de poliție, fiind de trei ori concentrat în detașamentele de muncă forțată din Ungaria. În timpul șederii la Budapesta urmează cursurile Academiei de Belle-Arte (1942-1944), având ca profesor pe Jenõ Bori. După eliberarea Budapestei, Vida s-a înrolat voluntar în Armata Română, pe frontul antihitlerist, din ianuarie 1945, până la sfârșitul războiului. Reîntors acasă după război, Gheza Vida participă în 1946 la prima expoziție de artă plastică organizată la Cluj-Napoca de Raoul Șorban, Emil Cornea și Carol Pleșa, iar în anul următor este prezent la „Salonul de Pictură și Sculptură al Transilvaniei”, organizat din inițiativa lui Virgil Vătășianu, Sandor Szolnay, Raoul Șorban și Laszlo Gyula. La 24 octombrie 1948 este vernisată la Cluj-Napoca „Expoziția de artă plastică regională de Stat a Transilvaniei”, unde Gheza Vida expune „Dans oșenesc” și „Buciumașul”, sculpturi în lemn, impresionante ca forță și expresivitate. Cele două lucrări au fost prezente și la „Expoziția Anuală de Stat”, deschisă în decembrie la Palatul Republicii. Lucrările lui Vida au fost admirate de marele public și apreciate de critică de specialitate, fiind considerate „lucrări de mare talent, de mare vigoare expresivă”. În 1949, sculptorul Gheza Vida este premiat de Ministerul Artelor și Informațiilor. În 1958, Expoziția personală „Gheza Vida” de la „Sala Dalles” din București este prezentată și comentată de critici de artă în mod elogios. Eugen Schileru scria: „Vida aduce în arta lui, ca și copacii, mesajul unui eroism simplu și al unui lirism viril”. Petru Comarnescu, în cronica să plastică, menționa: „În sculptură în lemn, Gheza Vida este, alături de Brâncuși și Ladea, cel mai apropiat de linia tradiției populare, iar „Dans oșenesc”, cioplit dintr-un trunchi de copac de către Vida, este una din pilduitoarele înfăptuiri în acest material”.

Comentând expoziția Vida, Dan Hăulică nota: „N-am văzut niciun chip care să respire atâta copleșitoare tărie, câtă se desprinde din imensul „Cap de țăran”, sculptat în lemn de Vida Gheza. N-am întâlnit în expozițiile din ultimii ani niciun obraz asemenea acestui aspru și grav, de titan superb și îndurerat. Ar fi trebuit, fără îndoială, să se cheme „Cap de erou” (în „Gazeta literară”, aprilie 1958). În următorii ani, artistul participă la numeroase expoziții personale și colective în țară (Baia Mare, Cluj-Napoca, Brașov, Satu Mare, București) și în străinătate (Bienala Internațională de la Veneția, Budapesta, Moscova, Cairo, Alexandria, Damasc, Bratislava, Berlin, Praga, Leningrad, Sofia, Paris, Varșovia, Belgrad, Helsinki, Bologna, Torino, Londra, Roma, Haga, Bruxelles).

În 1964 se inaugurează la Carei, Monumentul Ostașului Român, operă datorată sculptorului Gheza Vida, care a colaborat cu arhitectul Anton Dâmboianu, complexul fiind unul din cele mai ample monumente de for public din România, o realizare de excepție a artei monumentale din România. Sculpturile lui Vida, de o remarcabilă vigoare, înfățișează personaje în atitudini genuine din viața cotidiană a oamenilor locului: La fân, Odihnă, Horitoarea, Țărancă cu coșul, Cap de țăran, Butimanu, Tropotita, Dans oșenesc, Veselia, Recolta, Mâner cu lămpaș, Mineri, Miner citind, Copil cu pasăre, Copil mâncând, Muncitor forestier, Femeie împovărată. Artistul este preocupat de personaje și secvențe ale istoriei românești, amintim sculpturile: Balada lui Pintea, Pintea Grigore judecând un nemeș, Dragoș-Vodă, Menumorut, Voievodul Gelu, Bogdan-Vodă, Răscoala. Un grup mare de sculpturi realizate de marele artist au o bogată încărcătură metaforică, fiind inspirate din universul mitic maramureșean: Omul Apelor, Omul dintre Focuri – Foca, Omul Nopții, Omul Pădurii, Solomonaru, Varvara, Priculiciul Minei, Fata Pădurii, Cușma Dracului, Mărțoaia, Vâlva Minelor, Carnaval, Botejunea de pe Iza. Cioplit mai întâi în lemn în 1966, Monumentul țăranilor români martiri de la Moisei (transpus în piatră în 1972) este considerat de criticul de artă Constantin Prut „o sinteză a spiritualității românești, atingând acea tensiune unică la care s-a afirmat vocația ordinii, a echilibrului psihic și cosmic, a locului impregnat decisiv de umanitate, de sanctuarele dacice sau de spațiile de evocare brâncușiene”. Călătorind prin Maramureș, scriitorul Geo Bogza nota: „În vara trecută oamenii Maramureșului – acei oameni pe care nu mi-i pot închipui decât falnici și mândri – nu s-au dezmințit și au ridicat la Moisei, din trainic și nobil lemn de stejar, un complex monumental cum nu se mai găsește, în niciunul din satele noastre. Un complex monumental, căruia i se poate spune așa pe bună dreptate, ca aceluia ridicat de Brâncuși la Târgu-Jiu… Totul e sobru, sever, plin de simboluri și semnificații profunde, scoțând de sub tristețea cimentului și reintegrând în nobilele tradiții ale Maramureșului amintirea celor douăzeci și nouă de fii ai săi, uciși de cea mai rea fiară ce și-a purtat pașii pe acolo.

Autorul acestui monument, inspirat din sanctuarul dacic de la Grădiște, este sculptorul Gheza Vida, a cărui faptă merită lauda întregului nostru popor”. („Contemporanul”, ianuarie, 1967). Între monumentele create de Vida, Sfatul bătrânilor (1973), realizat mai întâi în lemn (în prezent aflat la Muzeul de Artă) și apoi în piatră, amplasat la Baia Mare, ca un simbol, în vecinătatea Palatului Administrativ, este un grup statuar impresionant, cu o largă deschidere filosofică, ce vine dinspre străvechea civilizație a satului românesc, reprezentând un moment profund și solemn legat de viața obștii. Sintetizând, Raoul Șorban, autorul monumentalei monografii dedicate marelui sculptor, scria: „Vida este sculptorul unui popor, întărit cu credința în dreptul de viață universală al valorilor autohtone. Cu această înzestrare opera sa rămâne mărturia acelei acțiuni spirituale, ce întrunește într-o structură unică omul, artistul și istoria”. În opera lui Vida, Monumentul Ostașului Român de la Carei” sau „Monumentul țăranilor români martiri de la Moisei” au devenit simboluri naționale în conștiința publică românească, fiind excepționale realizări artistice, adevărate puncte de reper în evoluția sculpturii contemporane din România. Opera marelui sculptor Vida Gheza a fost încununată de numeroase premii și distincții, iar în 1974 Academia Română l-a ales între membrii săi. În anul 2013 la centenarul nașterii sale, expozițiile cu operele sale au fost organizate la București, Cluj-Napoca, la Academia di Romania din Roma, precum și la Baia Mare. În Aula Academiei Române din București s-a desfășurat Simpozionul Național dedicat marelui sculptor. La Baia Mare, în orașul său natal, prin donația făcută de familie, s-a organizat Muzeul Memorial „Gheza Vida”, într-un spațiu adecvat din centrul istoric, ce aparține primăriei. Pe 12 mai 2018, la orele 15, în anul Centenarului Marii Uniri s-a vernisat un bust în bronz al meșterului Vida, lucrarea sculptorului Ioan Marchiș, un dar făcut de familie orașului Baia Mare și Maramureșului.
Moisei. Masacrul. La data de 14 octombrie 1944, unități militare maghiare aflate în retragere din Transilvania de Nord, pe Valea Izei, în două case de lemn aflate la ieșirea din comună au ucis 29 de etnici români și trei evrei. Au fost identificate 31 de victime, dintre care doi au rămas în viață. Cei doi supraviețuitori sunt Vasile Petean, originar din comuna clujeană Pălatca, și Vasile Ivașcu, care ulterior a înnebunit parțial.

Dintre cele 31 de victime, 24 erau originari din județul Mureș, trei din județul Cluj și patru din județul Maramureș. Acești țărani ardeleni erau internați în lagărele de muncă din orașul Vișeu de Sus, fiind acuzați de „trădare de patrie”, de patriotism românesc. ori partizanat. În condițiile înaintării forțelor militare aliate, cei mai mulți dintre cei încorporați în unități de muncă obligatorie au dezertat, încercând să treacă linia frontului și să se întoarcă în localitățile de domiciliu. Unii au reușit, alții, între care și cei uciși la Moisei, au fost prinși de jandarmii unguri de front și duși într-un lagăr improvizat în casa unui evreu transilvănean deportat în lagărele de exterminare naziste. În ziua de sâmbătă, 14 octombrie 1944, prizonierii din lagărul de la Vișeu de Sus au fost urcați de militari unguri într-un camion și transportați la Moisei, comuna fiind în prealabil complet evacuată de locuitori. 12 dintre ei au fost închiși într-o căsuță de lemn, fiind împușcați de către soldații maghiari, care trăgeau prin geamuri și ușă. În continuare au fost uciși și ceilalți români. Masacrul s-a întâmplat pe la orele 15, în aceeași noapte, militarii incendiind satul și arzând circa 300 de case. Cadavrele intrate deja în putrefacție, au fost îngropate la două săptămâni după comiterea masacrului, când localnicii au revenit la gospodăriile lor.

Deasupra gropii comune s-a înălțat o troiță de lemn, înlocuită după câțiva ani de un obelisc din piatră. În anul 1983 cele două locuințe în care s-au săvârșit crimele au fost transformate în case memoriale, muzee deschise publicului larg, iar în amintirea martirilor a fost ridicat un ansamblu memorial. Monumentul cuprinde 12 figuri de piatră – 2 chipuri omenești și 10 măști tradiționale maramureșene – fiind realizat de sculptorul maramureșan Gheza Vida. Semănând cu misterioasele statui pascuane din insula polineziană aflată în Oceanul Pacific, aceste statui par să pună multe semen de întrebare. Poziționarea verticală a statuilor face trimitere la nemurire și reînvierea sub un alt chip (mascații), precum în doctrina geților de aur primordiali ce aminteau de faptul că suntem frunze pe același ram, iar periodic coborâm în țărână, urcând apoi primăvăratic, către cer, în Pomul Vieții. Masacrul de la Moisei a constituit și sursa de inspirație a filmului artistic „Ultima frontieră a morții”, regizat de Virgil Calotescu în anul 1979, avându-i în distribuție pe Florin Piersic, Ion Dichiseanu, Vlad Rădescu, Emanoil Petruț, Mihai Mereuță, Mariana Mihuț. Casa Martirilor de la Moisei este un muzeu județean din Moisei. Casa-muzeu se află la ieșirea din Moisei spre Borșa, fiind clasat ca monument istoric, cu codul MM-IV-m-A-04829. Aici sunt expuse obiecte personale și fotografii ale victimelor. Pe lângă Monumentul din Moisei ce cuprinde 12 figuri de piatră mai putem menționa ansamblul „Sfatul bătrânilor”, „Balada lui Pintea” (1957), „Răscoala” (1958), „Horea, Cloșca și Crișan” (busturile scupltate în lagărul de la Gurs în 1939, dar și proiectul pentru monumentul de la Alba) și Monumentul ostașului român din Carei. Dacă avem bucuria de a fi reușit înscrierea pe lista UNESCO a sculpturilor monumentale ale marelui Constantin Brâncuși, poate vom face un gest asemănător și pentru vasta operă a celui ce a fost cel mai de seamă sculptor modern al Maramureșului, Vida Gheza. Avem o bogată zestre lăsată de acesta ce justifică o trecere către cele nepieritoare și considerate de valoare.

Statueta romană a lui Priapus (sec. II) în colecția Muzeului din Alba Iulia

Data: 8 octombrie 2024 by Redacția

Muzeul Național al Unirii din Alba Iulia are printre colecțiile sale o statuetă unicat a zeului Priapus, fiul lui Hermes și al Afroditei, un zeu minor cu un detaliu major: falusul supradimensionat, simbolizând fertilitatea grădinilor sau livezilor, a întregii naturi. Săpăturile realizate în jurul anului 2013 pe o proprietate privată situată la intersecția străzii Moților cu Bulevardul Horea din Alba Iulia, au scos la iveală un centru meșteșugăresc cu o bogată activitate economică, datat în secolul II d.Hr. Atunci, arheologii au descoperit o locuință-atelier romană care a funcționat din a doua jumătate a secolului II d.Hr., până la începutul secolului următor. În perimetrul acesteia au fost descoperite mai mult de 10 opaițe întregi sau fragmentare, câteva zeci de ace de păr și de cusut din os, un instrument medicinal din bronz („specillum auricularium” – sondă pentru urechi) care se folosea în tratarea bolilor de urechi, dar și pentru extragerea corpilor străini, monede de argint de la împărații Hadrian (117-138) și Elagabal (218-222) și un sestert (monedă) din bronz de la Commodus (180-192). În aceeași locuință-atelier a fost descoperită o interesantă statueta din bronz care îl reprezintă pe Priapus, zeu al fertilității, fecundității și regenerării naturii. „Este unica statuetă de bronz cu aceasta divinitate prezentă la Apulum.

În provincia Dacia mai sunt doar trei asemenea piese”, a declarat arheologul Radu Ota, coordonatorul acestui șantier. Deasupra sitului acestei locuințe au fost găsite urme ale fundației unei vile romane.

Zeul Priap oferă „șansa” unei erecții permanente, dar priapismul este o afecțiune medicală posibil dureroasă, în care penisul rămâne erect și nu se întoarce la starea flască, în ciuda absenței stimulării atât fizice, cât și psihologice, în termen de patru ore. Această erecție anormală, persistentă și dureroasă a penisului este involuntară și nu are nici o legătură cu stimularea sexuală și nici nu dispare după ejaculare. Cauza este o insuficientă drenare a sângelui care umple corpii cavernoși, menținând penisul în erecție. Există două tipuri de priapism: flux scăzut și flux crescut; 80-90% din cazuri sunt cu flux scăzut. Morbiditatea cronică majoră asociată cu toate tipurile de priapism este disfuncția erectilă persistentă și impotența. Numele acestei suferințe vine de la zeul grec Priapus, un zeu al fertilității adesea reprezentat cu o erecție disproporționat de mare și permanent, ca permanent copulator și feritilizator a întregii naturi. Cultul acestui zeu are părți comune cu sărbătorile organului masculin erect din Asia, dar și cu cel al trinității „celor cu glugă” („kukulanii”, cei ascunși). Numele acestor zeități vine de la pasărea cuc (de aceea se numește organul masculin „cuc”, sau „cuculeț”; poate de aici vine și „Kukaionul), ca divinitate. Ea este singura pasărea – nepasăre: nu își face cuib și nu își crește puii. În perioada cunoscută ca Timpul Omului („capul” de pe monedă), acesta administrează planeta, apoi urmează Timpul Păsării care ne va mânca ficații („pajura” de pe monedă; supliciul lui Prometeu legat de stâncă – legat de materie), care va veni la cuib și va „cere socoteală” (va arunca „ouălele” noastre și își va lăsa oul ei; noi vom „crește” noile ființă apărute, noile specii).

Este posibil ca Noua Creație să fie „însămânțată” chiar de actuala Creație… (în propriul cuib), ca în cazul nașterii imaculate. Aceasta poate fi întâlnirea cu cei coborâți din cer (îngerii?). Priap simbolizează o natură abundentă și fertilă, exuberantă, așa cum apare după trecerea Bacanalelor (alaiurile lui Bachus), cu ființe mitologice și imaginare (posibilele noi specii), matricea sau matca mamă a formelor de viață. (G.V.G.)

Moartea… punct sau virgulă?*

Data: 8 octombrie 2024 by Aurora Cristea

Am tras aer adânc în piept ca atunci când te pregătești să înoți sub apă. Mi-am mărit pupilele arzând de nerăbdare, cu inima în gât și cu lacrima în colțul ochiului, făcând eforturi uriașe de a nu o lăsa să cadă cu niciun preț, cu toate că subiectul este inimaginabil de sensibil. Cel puțin pentru mine. Însă… Știam la ce dau drumul, știam la ce trebuie să mă uit, la ce anume voiam cu disperare de prea mult timp să privesc cu ochii larg deschiși, așa că m-am pregătit intens nu doar sufletește, ci și fizic. Am închis toate gadget-urile, m-am așezat confortabil pe canapea și am apăsat simplu: PLAY, uitând de-a dreptul să respir. Am vizionat filmul cu sufletul la gură. Și ca să fiu sigură că îmi fac bine temele, m-am uitat la el nu doar o dată, ci de mai multe ori, să-l rețin bine de tot, să rețin fiecare cuvânt, fiecare gest, fiecare emoție și fiecare sunet. Nu doar că am empatizat cu oamenii care au trăit aceste experiențe, ba chiar am și plâns cu ei pe bune, simțindu-le până la os lacrimile și nodul din gât, fiind sigură că ei retrăiesc chiar și acum, după atâția ani, poveștile de… „moarte” prin care au trecut.

Personal, sunt pasionată de acest subiect dintotdeauna. De când mă știu caut și caut astfel de subiecte și mi-aș dori și îmi doresc enorm să pot cunoaște LIVE pe cineva care a avut astfel de trăiri, dar nu povești de telenovelă și de rating, ci autentic, adevărat, văzând emoția din privire, din glas, văzându-le pe viu mimica, gestica, energia lor, aura care-i înconjoară. E imposibil ca cineva să fie un atât de bun actor încât să spună un neadevăr sub masca chipului așa încât interlocutorul să nu-și dea seama de farsă și să se joace cu astfel de subiecte extrem de delicate. Spun asta fiindcă sunt sătulă de minciuni, de tot soiul de „vedete” de o zi, de o emisiune, de o oră, care povestesc despre experiențe de morți clinice când efectiv nu știu absolut nimic despre acest subiect și se joacă cu ratingul unor televiziuni, cel mai probabil contra unui procent câștigat din vizionări. Se vede că sunt falși, lipsiți de emoție, insipizi, fără vibrație.

Protagoniștii din acest film însă, oameni simpli cumva în complexitatea lor, au trăit eminamente pe viu, cum s-ar spune, fenomenul de moarte clinică. Ceea ce trebuie scos în evidență este că deși au avut astfel de trăiri cu foarte mulți ani în urmă, au fost atât de marcați, încât își aduc aminte perfect prin ce au trecut, fără a omite nimic, fără a uita nimic, revenind la trecut atât de profund că le dau lacrimile și în același timp, emanând o pace și o liniște foarte intense, aproape ca o resemnare, ca o acceptare, o așteptare ajunsă la capăt în cele din urmă, cel mai probabil o eliberare, un soi de punere în epură a ființei umane.

Cele zece persoane intervievate au povestea lor de viață, fiecare relatând cu lux de amănunte ceea ce a trăit, poate tocmai de aceea filmul atrage atât de mult.

Deși ne asemănăm cumva, suntem atât de diferiți unii de alții că până și aceste experiențe sunt unice. Noi toți suntem unici, tot ce există în acest Univers este unic. Și totuși, în linii mari, toate se aseamănă. Chiar de avem aceeași structură anatomică – două mâini, două picioare, un cap, un trunchi, doi ochi etc., niciunul dintre noi nu este la fel cu celălalt, nici chiar frații gemeni. Așa cum nicio zi nu este la fel una cu cealaltă, nici un nor, nici o frunză, nicio floare, nicio piatră sau nicio planetă, tot așa, experiențele morții clinice sunt diferite de la persoană la persoană: unul vede un tunel, altul vede o poartă, unul vede o entitate de lumină, altul se vede în tavan, unii își văd rudele decedate și pe nimeni altcineva, alții văd un câmp de flori etc. Cel mai probabil ține de structura psihică a fiecăruia, ține de credințele lui, de iubirile, de gândurile, dar și de iertările sale, de dăruirea cu care și-a livrat deliberat sau nu, compasiunile în viața de aici față de cei pe care i-a cunoscut într-un moment sau altul de-a lungul existenței sale.

Cum să facem oare să conștientizăm luminițele din noi, cum să facem să ne aflăm valoarea spirituală, să descoperim divinitatea din noi, să-L descoperim pe Însuși Dumnezeul din noi? Ce ne face atât de enigmatici, ce ne determină să nu mai vedem Lumina, să credem că viața de aici este singurul lucru care contează, când abia după ce se termină ce e aici, abia după aceea urmează adevărata VIAȚĂ? De ce gândim atât de limitativ și ne trasăm singuri perimetre din ce în ce mai reduse, ne punem singuri, unii altora, bariere idealiste atât de agresiv, încât libertatea fără frâu a sufletelor noastre aflate în derivă devine brusc captivă în propriile gândiri, devine un ocnaș la poarta unde se termină civilizația și începe uitarea? Ce anume ne-a pervertit într-un asemenea hal încât că credem că suntem buricul Universului și că nu a existat niciodată nimic altceva decât noi, că totul a început și se termină cu noi, când de fapt, e fix contrariul? Totul a început cu Dumnezeu și se va termina doar cu El și DACĂ vrea El! Ce nu am înțeles? Unde ne-am împotmolit, în ce hățișuri pline de orgolii ne-am pierdut esența divină?

Suntem și vom fi liberi doar dacă vrem cu adevărat!

Acum însă suntem clipe cerșetoare pe marginile uitării, suntem scâncetul unui pământ pardosit cu milioane de armuri – mișcătoare cândva, dar transformate ab initio în biete oase planetare de-a lungul istoriei, călcăm nepăsători în fiecare zi pe cadavrele moșilor și strămoșilor noștri și nici măcar nu avem pietate față de ei, ne construim case și palate pe osemintele lor făcând un sacrilegiu perpetuu fără regrete, fără recunoștință și venerație față de cei cărora le datorăm însăși viața noastră, nimicind în picioare nu doar materia umană volens-nolens, dar mai ales suavitatea și delicatețea unei suflări de viață atât de gingașe și delicate că aproape nu ar fi trebuit nici măcar atinsă, cu atât mai puțin lovită.

Cu domnul Gheorghe din film am plâns odată cu el, fiindcă am înțeles că iubirea e mai presus de moarte, iubirea copiilor, iubirea pentru copii, tot sentimentul acesta de dragoste sădit de Însuși Dumnezeu în inimile noastre, este cel care ne mai ostoiește dorul de divinitate, este cel care ne mai apropie de Hristos, de fundamentul nostru spiritual, care ne aduce aminte că, în cele din urmă sau mai corect spus, înainte de toate, suntem suflete în trupuri, nu trupuri cu suflete. Aici e chintesența întregii vieți. Asta este ceea ce nu vrem cu niciun chip să înțelegem.

Și ar mai fi ceva: mă întreb adesea de ce Dumnezeu a pus aceste bariere între noi, cei vii și ceilalți, cei care au murit. De ce nu-i putem vedea? De ce nu există consolare, de ce avem înscris în ADN-ul nostru dorul după cei dragi, de ce îi iubim și-i vom iubi etern, dar totuși nu-i putem îmbrățișa, de ce nu putem pur și simplu să vorbim cu ei după moarte, așa cum am vorbit cât au fost în viață? Ce ziduri de frecvență ne despart? Sunt ferm convinsă că dacă aceste bariere nu ar exista, dacă noi – cei VII, i-am putea vedea pe ei, cei MORȚI, sau poate invers – dacă noi, cei MORȚI, i-am putea vedea pe ei, cei VII, dacă am putea comunica cumva unii cu alții, toate fricile, toate temerile, toate angoasele, orgoliile, războaiele și limitările ar dispărea. Ori poate că tocmai aici e misterul, poate tocmai în asta constă LECȚIA pe care trebuie s-o învățăm și pentru care am venit. Neputința, răutatea, neînțelegerea s-ar dizolva precum un fum, dacă mi se permite alintul iluzoriu al propriei imaginații și nu m-aș suspecta eu însămi de halucinații reconfortante.

Ei bine, n-ar rămâne altceva decât IUBIREA, superbă în idealitatea ei.

Sentimentul acesta atât de covârșitor și de neînțeles care aparține strict lui Dumnezeu și cu care ne-a plămădit din aluatul primordial, este unic și dacă în hăul din noi mai avem vagi siaje din această iubire, înseamnă că trebuie să-i fim recunoscători Creatorului, fiindcă e ceva ce doar Lui îi aparține și asta în totalitate. Doar El ne-a învățat ușor-ușor cum să facem să iubim cu adevărat. Ei bine, tot din această iubire s-a născut acest film pe care, pe bună dreptate, îl consider O CAPODOPERĂ. Este fantastic să ai un curaj atât de viu și de etanș, încât să poți realiza un documentar de o asemenea amploare și să-i dai drumul pe piață într-o societate în care viziunile sunt atât de restrictive. Anii de îndoctrinare și-au pus amprenta pe noi mai adânc decât ne-am imaginat și prin hățișul acesta retractil e foarte greu să-ți destinzi mintea, e o muncă de Sisif să încerci să schimbi un concept, o idee, o dogmă, dar cineva trebuia să înceapă mai devreme sau mai târziu. Când am auzit că în România s-a realizat un astfel de documentar, am răscolit tot Internetul, fiindcă mi-am dorit mult de tot să-l văd.

Îl felicităm pe domnul Călin Terțan pentru inițiativă, idee și pionierat, pentru curajul și pentru curiozitatea de a explora tărâmuri necunoscute, pentru a spune lumii tare și răspicat ceea ce a realizat, ceea ce a trăit domnia sa și nu numai. O tărie de caracter efervescentă pentru care felicitările și aprecierile noastre nu sunt îndeajuns. Acesta este un nou început de drum care trebuie musai continuat, acesta este un PUNCT după care nu poate urma doar VIRGULA, ci mai degrabă un nou PARAGRAF, semn că astfel de filme documentare nu trebuie să se termine aici.

Pentru că după MOARTE, este imposibil să urmeze un punct și atât. Cu siguranță este o virgulă, urmată de un to be continued fiindcă iubirea aduce cu ea iertarea, îngăduința, gingășia, puritatea și eternitatea – atribute eminamente dumnezeiești. Iar Dumnezeu transcende moartea. La fel și IUBIREA. Din ea și pentru ea suntem aici, iar povestea acestui film documentar absolut uluitor trebuie s-o facem cât mai cunoscută, s-o dospim poate cu timiditate și delicatețe, dar în același timp cu o tenacitate asumată plenar și zămislită dintr-o idee inspiratoare, în mintea și sufletul nostru românesc și nu numai.

* „Moartea… punct sau virgulă?”- câștigător al Premiului I la Festivalul Internațional de Film din Elveția (documentar) prezintă mărturiile a zece oameni aflați, la un moment dat, în moarte clinică și care povestesc că au văzut imagini ireale, persoane sau lumini nepământești în acele momente critice. Chiar regizorul documentarului, Călin Terțan, a trecut printr-o experiență asemănătoare, aflându-se în moarte clinică în urmă cu 26 de ani.