Și praful de s-ar așeza pe operele lui și ar fi mai de preț decât vorbele voastre!…

Așa că, voi epigoni și politruci, voi ipochimeni ai ipocriziei, mai bine tăceți! Și cutezați a mai rosti vorbe despre Titani doar după ce vă veți fi pus o viață în slujba cunoașterii moștenirii lor. Nu, nu vă cere nimeni să și înțelegi! Și nu aveți impresia că, de ați stat ore în șir cu ochii goi privind spre lucrările Maestrului, mimând înțelepciunea pumnului sub barbă și a ochelarilor prelinși pe vârful nasului, ați și înțeles, ceva!… Pentru că nu ați împlinit nici măcar pe sfert necesarul de meditație, nici pătrunderea și nici privirea ajunsă dincolo de fibra și atomul pietrei, pentru a cuprinde semnificația a ceva oricum de neînțeles vouă… A fost doar o letargică pierdere de vreme, pentru noi, pentru cultură, doar o altă ipocrită formă de a masca sinecuri livrate drept aprofundări culturale… În fapt, o somnolență „meditativă” mascând, nu doar neaprofundarea a ceva ce trebuie să fii suficient de deschis la minte pentru a atinge măcar sensurile săpate de Maestru în carnea de piatră a timpului, ci a ceva ce nu ați văzut cu adevărat nici măcar în forma-i de contur.

E drept, poate că unii dintre voi puteți vorbi despre lucrările lui Brâncuși… Despre natura materialului, despre piatră, despre lemn… Dar nu puteți desluși axa ce le întrepătrunde transformându-le, pentru cei ce știu a le privi, în ființe vii… Nu puteți derula înțelepciune prin fuiorul tors al niciuneia dintre opere căci nu-i puteți iți ițele… Puteți doar fura și compila impresii… Nu să dați viață… Or, maestrul a dat viață nu doar ideilor, nu doar cuvintelor, nu doar aforismelor, ci naturii însăși. Prin piatră, prin lemn… Maestrul a sculptat cuvântul în formele pietrei… Iar voi nu puteți deosebi nici măcar bolovanul de piatră, darămite de lespezile monumentale atinse de titani…

Despre Brâncuși nu se vorbește prin comunicate! Orice vorbă, orice cuvânt despre un Titan se poate transmite doar prin studii, referate, cărți… Nu prin însăilări cu aparențe de note explicative, livrate aproape ca drepturi la replică al nicăierului… Căci, în afara dimensiunii umilinței în fața Monumentalului, orice vorbă rămâne doar un afront… Nu doar obrăznicie, nu doar aroganță, nu doar nepotrivită părere despre un ceva măreț de la nivelul nimicului tău…

În fața lui Brâncuși, și o academie devine măruntă… Și insignifiantă prin obrăznicia de a încerca să coboare un Titan la nivelul unor comunicate prin care să-i opineze o așa-zisă neafinitate… O academie nu minimalizează înaintașii… Nu-i pune în sertărașe pe care să le țină sub cheia de la gâtul unor „nemuritori” muritori chiar înaintea propriilor opere…

Ce rost avea acestă opinare a academiei despre faptul că Brâncuși nu și-ar fi donat țării sale, și nici nu ar fi intenționat, atelierul său parizian ?… De unde această obraznică insinuare?… Și de ce să aperi cel mai rușinos proces verbal de înfierare a unui intelectual, fie el și un act emis sub egida academiei triștilor ani ’50? Pentru ce? Academia poate fi francofonă și francofilă cât vrea ea… Dar să nu se transforme într-un agent de influență!

Ce a făcut Academia Română pentru Brâncuși pentru a-și permite să traverse timpul și a-și exprima convingerea negației la rangul unei aserțiuni nediscutabile?! Tocmai ea? O instituție ce nu a fost în stare să organizeze nici măcar un seminar de dezavuare, de desprindere de mizerabilul act de hulire a valorii brâncușieni din anii ’50 (procesul-verbal al şedinţei Secţiunii de Ştiinţa Limbii, Literatură şi Artă a Academiei Române din 7 martie 1951)…

Academia care nu a îndreptat greșeala înaintașilor ei prin acordarea post mortem a titlului de Academician marelui sculptor, vorbește acum?!… O instituție ce nu a fost în stare să protezeze vatra de la Hobița opinează în numele maestrului, prin invocarea unei „cercetări sistematice şi competente” (!). Și decide suprem și final că „nu există niciun document scris şi nicio declaraţie care să ateste dorinţa sau intenţia lui Brâncuşi de a dona atelierul său statului român”?!… Forul neforum de cultură, care nu a reușit să împământenească aici, pe vecie, măcar Cumințenia, vorbește în numele unui Titan?!… Sau doar apără interesul unora ca atelierul parizian să nu fie patrimonizat, nici măcar spiritual cultural, în panteonul românesc universal?…

Da! Brâncuși este în sine un Monument!… Iar restul, titluri, recunoașteri, chiar și reparații istorice necesare, pălesc, devin doar vreascuri trecătoare ale vremurilor, ale oamenilor trecători, ale furtunilor din vremuri de interese… Și trec pe la picioarele Colosului precum vântul ros de nerost… Dar gestul academiei de a respinge atât de vehement o patrimonizare de suflet este similar altor mârșave malversațiuni anti-românești, ale altor instituții, dar pe care măcar le știm politizate sau suficient de politizate pentru a ne aștepta la asemenea polițe și „îndreptări”…

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*