Confesiuni esențiale: Filmul trădărilor

L-am cunoscut pe regizorul Doru Năstase, un bărbat voinic, cu o energie debordantă, plin de mari ambiții. După ce eu am debutat cu romanul Derută în paradis (1978), care a avut mare succes la critică și cititori, fiind foarte comentat și în mediile cineaste, el mi-a propus să scriu un scenariu după acest roman și pe care să-l filmeze. Am făcut scenariul, i l-am dat, dar tocmai atunci, în plină pregătire a filmului, nefericita soartă avea să-l ia dintre cei vii. Cum? El fusese numit regizorul unui spectacol gen „Cântarea României” pe stadionul „23 August” și, pătimaș cum îl știam, s-a implicat cu trup și suflet și, în timp ce dădea comenzi cu portavocea, a făcut un infarct fatal.

Așa s-a dus, la numai 50 de ani (1933 – 1983), un regizor ambițios care avea o mare obsesie, să-l detroneze pe Sergiu Nicolaescu, să-i dea o lecție, să-i arate el cum se face un film istoric. El fusese regizor secund la filmele istorice ale lui Nicolaescu, inclusiv la Mihai Viteazul, și a debutat ca regizor plin târziu, la 42 de ani. A apucat să realizeze numai două filme istorice, Pe aici nu se trece (1975) și Vlad Țepeș (1979), și trei filme de aventuri, din saga de succes care îl are erou pe Mărgelatu.

Am scris aceste rânduri provocat de revederea filmului său Vlad Țepeș, care a fost difuzat recent pe un post de televiziune. L-am urmărit foarte greu, cu mare voință, fiindcă eram oripilat de ceea ce văd. Neșansa pentru Vlad Țepeș a fost că zilele trecute revăzusem și Troy, și Alexander, și Iulius Caesar, pelicule emblematice ale genului. Și nu demult, am revăzut și Dacii lui Nicolaescu. Vlad Țepeș nu e departe ca manieră de Dacii. Prin ce suferă aceste filme? Prin discursivism patriotard.

Este uluitor ce investiții făceau comuniștii să producă asemenea filme! Cred că toate filmele post-decembriste la un loc nu au avut un deviz ca filmul lui Doru Năstase. Este impresionantă producția legată de decoruri (Guță Știrbu) și costume, mii și mii de costume (Ileana Oroveanu), pentru a ilustra chiar și o singură scenă, cum este prezența lui Mahomed al II-lea în cort. Sigur, ca și în cazul filmelor istorice ale lui Nicolaescu, aici marea sursă de figurație provine de la armată. „Armata socialistă să trăiască”, spuneau ei, fiindcă ea era mană cerească, le oferea regizorilor marie primă generoasă, detașamente întregi, să se desfășoare.

Deci primul lucru care te izbește în acest film este producția, o producție gigantică, de ambiții americane. Și ce a făcut Doru Năstase cu această materie primă? A pus-o în mișcare. Filmul abundă de regie spectaculoasă în mânuirea trupelor. Apare la un moment dat un fel de balet al mișcării, trupe divers costumate care pendulează dintr-o parte în alta a ecranului, mișcări combinate cu un plan apropiat de soldat lovit pe fundalul general al luptelor. Și imaginea, și montajul au fost semnate de doi maeștri ai artei filmului, Aurel Kostrakiewicz și respectiv Adina Georgescu-Obrocea. Dacă Năstase renunța la discursivism, putea realiza o parabolă a războiului, a bătăliilor absurde, fără sens. Aici nu avem concretețea din Pe aici nu se trece, un racord cu filmele de război, gen Nimic nou pe frontul de vest.

Nu s-ar fi acceptat o asemenea viziune dezbărată de sechele, dar au realizat-o americanii, în Troy (2004) și Alexander (2004), pe ideea fatalistă a absurdului și inutilității războaielor. Discursivismul patriotard al textului emis de Vlad Țepeș et co a distrus însă orice metaforă cinematografică, totul s-a înecat într-un limbaj decorativ, personajele, eroii, arată ca niște fantoșe, vorbesc grav, nefiresc, sentențios,  totul e fals și inuman. Cum este Ahile din Troia? Sau Megas Alexandros? Sunt mereu prinși în relații intime, prezentați ca oameni, cu o psihologie aparte. Pe când în filmele noastre patriotarde, eroii sunt niște trâmbițe, niște „activiști” într-un decor istoric. Totul se circumscrie unui tezism și decorativism șablonard. Evident, de vină este scenariul, semnat nu de un scriitor, ci de un activist (Mircea Mohor). Nici o latură umană nu apare să scoată aceste personaje rigide, schematice, din cutie. Ele sunt prefabricate, ca la cursurile de partid. Doru Năstase a dorit să arunce în aer acest schematism, a creat acea mișcare regizorală spectaculoasă de care am vorbit, dar personajele au rămas la fel de schematice. În epocă, poate era de acceptat o asemenea viziune, dar azi totul e fals. O producție gigantică pe nimic, pe nici un moment de adevăr de viață, fapt care pune în dilemă însuși adevărul istoric. Nu se vede ce se spune și ceea ce se spune nu este credibil.

O istorie ratată. Asemenea filme nu se vor mai face. Din nefericire, producția post-decembristă este minimalistă, exact la extrema cealaltă. Psihologism mult fără desfășurare în plan spectacular. Forța cinematografică a fost înlocuită de găselnițe, de poante! Noua generație nu a produs nici un film istoric, nici o ecranizare măcar, minimalismul a fărâmițat și ucis cinematografia națională. Care a devenit o cenușăreasă a televiziunilor. Decorurile și costumele din filme ca Vlad Țepeș, Mihai Viteazul etc. au ajuns în ograda Protv, care și-a bătut joc de ele, comicii lor de doi bani au făcut parodii din eroii și miturile naționale!

Cel mai valoros film istoric românesc este de departe Mihai Viteazul, o capodoperă, care poate fi pusă lângă marile filme istorice, așa cum au făcut deja americanii. Filmul lui Nicolaescu a ajuns să se studieze la școlile de film din America. IMDb l-a inclus la un  moment dat în Top 10 al celor mai bune filme istorice din lume. De ce? Fiindcă părțile de lupte nu sunt exterioare, au legătură cu partea psihologică a personajului. Un episod antologic este felul cum tratează Sergiu Nicoleascu singurătatea lui Mihai (jucat de Amza Pellea), rătăcirile sale, după ce a fost trădat de toată lumea! Este omul în căutarea sinelui și a unui sens în lume. Sergiu Nicolaescu este singurul cineast care a încercat în saga sa cinematografică să demonstreze că ceea ce definește istoria poporului român este trădarea. I-am publicat și o profesiune de credință în acest sens în cartea pe care i-am dedicat-o, Enigmele lui Sergiu Nicolaescu (2013). Desigur, lui Ceaușescu nu i-a plăcut acest film, și a comandat să se facă „un nou Mihai Viteazul”. Și s-a făcut unul patriotard, numit Buzduganul cu trei peceți, scris de activistul Eugen („Jenică”) Mandric și regizat de Constantin Vaeni.  Evident, un nou rateu de concepție.

Cunosc bine producția acestui film, începând cu chinurile facerii scenariului, când regizorul stătea ca milogul la ușa Casei de filme ca ea să se deschidă și să-i mai fie strecurate câteva pagini ale scenariului. De ce? Fiindcă secvențele erau scrise între două beții ale lui nea Jenică sau conu’ Jenică, un personaj greu de uitat de către cei care l-au cunoscut, care și-a băut toți banii câștigați de pe urma cântării comunismului și suduirii („incriminării”) imperialismului american. Pentru burghezia socialistă, avea următoarea explicație: „În România, dacă furi câțiva lei, ajungi la pușcărie, dar dacă furi peste un milion, ajungi în Comitetul Central”. Știa el ce știa, era prieten de pahar și bancuri cu toți nomenclaturiștii. A avut în viață doar o clipă de trezie. După ce a vizitat America, în „schimb de experiență”, împreună cu mâna dreaptă a dictatorului, Titus Popovici, cel care decidea totul în cinematografie, la întoarcere a spus: „Mi-e rușine” (de ce gogomănii spunea el la televizor împotriva imperialismului american și ce-a văzut acolo, care era de fapt realitatea – prăpastia dintre cele două sisteme). Sigur, nea Jenică era un condeier propagandist, rodat în emisiuni TVR de osanale comuniste, și era greu să găsească alt limbaj pentru Mihai Viteazul (jucat de Victor Rebengiuc), care are pe limbă și texte de la „ultima cuvântare a tovarășului”, de aceea lui Ceaușescu i-a plăcut. Nici nu bănuia că v-a fi trădat de oameni ca nea Jenică sau ca armata de securiști pe care a format-o și a dus-o atât de departe că nici azi nu se mai termină!!

Toți marii conducători ai țării au fost trădați, de la Burebista la Vlad Țepeș, de la Mihai Viteazul sau Alexandru Ioan Cuza la Antonescu și Ceaușescu. O istorie a trădărilor. De aceea, eroismul pare un eșec. E greu să se găsească o rațiune patriotică unui personaj trădat ca Mihai Viteazul. În film prevalează problemele lui umane, personale. Nicolaescu a învățat bine lecția americană. El avea acasă un studio de film, o masă de montaj, unde vedea filme care nu erau pe piață și le studia.

Mi-aduc aminte cum a studiat filmul The French Connection (1971) pentru Cu mâinile curate (1972), l-am văzut cum număra secundele necesare unui suspans dinamic. Nicolaescu a fost la bază inginer și asta îl ajuta. Sigur, raționalismul i-a diminuat mult din valențele artistice. Dar pasiunea sa pentru film nu poate fi egalată de nimeni. De câte ori reveneam din America, ne revedeam în biroul lui de la UARF și vorbeam despre tainele cinematografului. Îi propuneam să ecranizeze piesele istorice ale lui Eminescu, nu să se piardă în afaceri cu filme despre Gigel Pangică și „ultimul corupt”! La un moment dat, am discutat cu el despre Troia. Valoarea personajului Ahile, jucat de Brad Pitt, este dată de felul cum este pusă soarta războiului troian în legătură cu răzbunarea sa, ucigându-l pe Hector pentru că i-a ucis iubitul, pe Patrocle. Deși în film fantastică este relația de iubire dintre Ahile și Briseis. Lucruri foarte particulare dau viață unui corpus gigant, ca războiul.

Sau ce se întâmplă în Alexander, unde nu mai este vorba de apărarea țării, de scoaterea ei de sub birul turcesc și ungar, cum se întâmplă în prima domnie a lui Vlad Țepeș, este vorba de cucerirea lumii, de visul lui Alexandru de a armoniza Estul cu Vestul. Acest plan gigantic ar fi fost cu totul tezist, dacă nu era privit din perspectiva omului Alexandru, a slăbiciunilor sale omenești. Oliver Stone ajunge să facă din Alexandru Macedon un personaj homoerotic, de aceea filmul Alexander a fost considerat o blasfemie în Grecia şi interzis, fiindcă eroul a fost fixat erotic între farmecele soţiei sale, Roxana, şi acelea, mai durabile, ale generalului Hephaistion şi eunucului Bagoas. Dar înclinaţiile perverse ale lui Alexandru conturează adevărata sa personalitate. Evident, și Alexandru a fost trădat, chiar de generalii lui, care l-au otrăvit.

Mă uitam la Ștefan Sileanu cât de exterior joacă în rolul lui Țepeș Vodă. Și ce fals e un mare actor ca George Constantin în rolul Mitropolitului Moldovei sau cum arată Alexandru Repan în Mahomed al II-lea, parcă e un star hollywoodian în haine turcești, un fel de Rudolf Valentino în parodii de acest gen. Ce legătură există între actorul Ștefan Sileanu și Vlad Țepeș? Nici una. Dar Brad Pitt are legături cu Ahile. Fiindcă gândurile personajului despre efemeritatea existenței și absurditatea războiului i se pot atribui și lui, și nouă, căci ne recunoaștem în această meditație asupra soartei, a omului și a lumii, care este de fapt sămânța care leagă particularul de general. Timpul dispare, rămân valabile cugetările universale. Aici este secretul când creezi un personaj istoric.

M-a tentat mereu să fac un film al trădărilor și trădătorilor. Am scris scenariul. Și Doru Năstase ar fi făcut un asemenea film. M-a obsedat la un moment dat ideea să urmăresc rămășițele marilor domnitori, care au fost decapitați. Unde le este îngropat capul și unde trupul? Un film despre trădarea lui Vlad Țepș ar explica de ce el a devenit Dracula, simbol al vampirizării lumii, în primul rând al vampirizării Americii (filmele despre vampiri sunt o industrie), dar și cum s-a ajuns la desțărarea României, la pierderea treptată a identității ei, cum s-a ajuns ca țara să fie condusă de străini de neam, care o destramă, care o transformă într-o piață de desfacere pentru produsele străine. Acum o supun unui tratament inuman de vaccinizare, pentru prosperitatea inimaginabilă a unor fabrici de medicamente străine, deocamdată în număr de cinci, care au declanșat deja o competiție acerbă pe piața neagră de medicamente. Pentru ce a luptat Vlad Țepeș? Ca azi țara să fie în asemenea hal vândută?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*