S-a născut la 18 februarie 1901 în satul Plopeasa de Sus din județul Buzău și a primit numele Nicolae. A absolvit Seminarul Teologic din Galați (1914-1923). A susținut examenele de diferență și bacalaureat la Liceul „S. Haret” din București (1924). A urmat Facultatea de Filologie și Filozofie din București (1924-1929) și Facultatea de Teologie din București (1938-1940). S-a călugărit la Mănăstirea Cozia în 1920, luându-și numele Firmilian. A funcționat ca ierodiacon la catedrala din Galați(1920-1924), la biserica „Sf. Ilie-Gorgani din București(1924) și la catedrala patriarhală(924-1929). În paralel predă ca profesor la Școala de Cântăreți bisericești din București, la Seminarul monahal de la Cernica(1929-1936) și la Seminarul „Central” din București (1936-1947). La 20 noiembrie 1947 este ales Arhiepiscop al Craiovei, iar în 1949 este ridicat la rangul de Mitropolit al Olteniei, unde păstorește până la moarte (29 oct. 1972).
A publicat puțin. Era un adevărat sculptor al frazei. A realizat cel mai complet Catehism creștin-ortodox, niște cărți de rugăciuni, articole în „Mitropolia Olteniei” și alte reviste bisericești.
L-am cunoscut de timpuriu. Mergeam cu unul sau ambii părinți la hramul Mănăstirii Schitul Topolnița de la 29 August și el venea aproape în fiecare an, însoțit de doi-trei diaconi. Era un om scund și gras, dar avea o măreție imperială, când se îmbrăca în toate veșmintele arhierești. Slujea frumos și-i plăcea solemnitatea. Avea trei diaconi, socotiți la vremea aceea cei mai buni din România: frații Grigore și Vasile Cârstea și Ion Bâlteanu. Când cântau toți trei, tremurau geamurile. Mitropolitul urmărea totul până în cele mai mici amănunte. De câteva ori îmi amintesc că i-a avertizat pe diaconi în timpul slujbei, în auzul tuturor: „- Fiți atenți, că vă dezbrac!” Adică îi dă afară!
În vara anului 1968 s-a pus piatra fundamentală bisericii din Orșova nouă. Începuse construcția Hidrocentralei „Porțile de Fier” – I și orașul Orșova veche urma să intre sub ape. În iunie dădusem admiterea la Liceul nr. 2 din Tr. Severin. Reușisem cu medie mare, printre primii. Visul meu însă era să ajung la seminarul teologic. Îmi era teamă, însă, fiindcă auzisem că acolo era mare aglomerație, iar examenul se dădea la începutul lui septembrie. În cazul în care n-aș fi reușit la seminar, eram nevoit să rămân un an acasă. De aceea am dat în iunie la liceu. Aveam nevoie de aprobarea mitropolitului, ca să-mi permită să depun la seminar copie legalizată după certificatul de 8 clase, urmând ca, în cazul în care reușeam la seminar, să-mi retrag dosarul de la liceu și să depun originalul certificatului la seminar. Părintele Ionică Sfetcu a aflat că mitropolitul vine la Orșova. A scris o scrisoare protopopului Nicolae Popescu și mi-a dat toate instrucțiunile. Am plecat noaptea cu trenul. În Orșova, de la gară până în oraș, am mers pe o potecă ce străbătea o lagună cu pășune și pâlcuri de arbuști. Pe acolo pășteau rațe, gâște și câteva animale mari. Azi pe acolo plutesc vapoare, șalupe și bărci! Am asistat la slujbă. A urmat masa în casa parohială. Preot paroh era Părintele Ciucur. Protopopul a citit scrisoarea și, când a socotit că e momentul, la sfârșitul mesei, m-a prezentat. Mitropolitul Firmilian m-a privit binevoitor și m-a întrebat de ce vreau să merg la seminar. I-am spus că-mi doresc să fiu preot, ca să-L slujesc pe Dumnezeu. I-a plăcut răspunsul. M-a pus să cânt. Am cântat „Foaie verde de gutui,/Pe marginea Jiului….” Mi-a spus: „- Mergi la seminar și înscrie-te. Dacă nu-ți primesc dosarul cu copie după certificat, să-mi dea telefon mie!” În zilele următoare am ajuns la Craiova și m-am înscris la examen. Deși au fost 12 candidați pe loc, am reușit pe locul I. Asta a fost!
Mitropolitul Firmilian venea des la seminar, atât când erau serbări ocazionate de sărbători religioase sau naționale, cât și în mod inopinat. Mergea la cancelarie, prin clase, ori se plimba prin curtea școlii. Când vedea câte un elev mai pricăjit, îl chema și-i strecura câte o hârtie de o sută lei în mână. La Buna Vestire elevii seminarului mergeau în oraș, la catedrală, unde slujea mitropolitul. Un elev din anul doi cânta axionul. Era o cântare foarte grea de muzică psaltică. Profesorul de Muzică Sandală Teofil, începea pregătirea pentru acest moment încă de la Sfântul Ion. Elevul care cânta axionul era chemat în altar și mitropolitul îi dădea bani.
La sfârșitul fiecărui an școlar, seminarul organiza câte o excursie în diferite regiuni ale țării. Participanții plăteau câte o sută de lei. Acești bani formau „fondul de rulment” pentru cheltuieli neprevăzute. Toate cheltuielile de transport, masă și cazare erau susținute de mitropolie. Gurile rele ziceau că Mitropolitul Firmilian plătește acei bani din salariul său. La sfârșitul excursiei nu se restituiau banii rămași necheltuiți din suta ce-o achitasem. În cinci ani am avut ocazia să cunosc, în mare, toate regiunile istorice ale țării.
Cu prilejul unei asemenea excursii am ajuns și la Plopeasa în județul Buzău, satul natal al ierarhului oltean. Acolo am văzut biserica nouă, construită de Mitropolitul Firmilian cu banii lui. Era o adevărată bijuterie, una dintre cele mai frumoase biserici e care am văzut-o.
Regretatul exarh al mănăstirilor din Oltenia, Părintele Arhim. Caliopie Georgescu îmi povestea că Mitropolitul Firmilian lucra mult noaptea, când era liniște. Era deranjat destul de des de unii craioveni, care-i telefonau și-i adresau cuvinte triviale, înjurături, amenințări de tot felul.
Mitropolitul era un om foarte diplomat. Era o vreme foarte tulbure. Erau mănăstiri desființate și sute de călugări dați afară din monahism. Erau sute de preoți dislocați, caterisiți, transferați, suspendați, sancționați într-un fel sau altul, la ordinele autorităților politice. Cel ce parcurge revista „Mitropolia Olteniei” din perioada 1948-1965 înțelege mai bine lucrul acesta. Când avea probleme grele de rezolvat, precum salvarea unor mănăstiri, biserici, preoți și călugări, construirea unor biserici, organiza câte o masă festivă, la care invita mărimurile zilei din administrația și politica regională. Erau atâția, care abia așteptau să fie invitați. Mitropolitul se purta boierește față de toți. Le dădea să mănânce și să bea până cădeau sub masă. A doua zi dădeau aprobările solicitate de ierarh fără să crâcnească. De multe ori aceste mese erau socotite de adversarii știuți și neștiuți drept „chefuri” și „dezmățuri”. Mitropolitul însă nu se sinchisea de astfel de calomnii și-și urmărea scopul. De multe ori, Părintele Caliopie Georgescu, care-i era sfetnic apropiat, îi atrăgea atenția că n-ar trebui să facă ceva sau să aibă o atitudine prea servilă față de anumite autorități. Într-o zi, mitropolitul i-a spus: „- Mă, Caliopie, mă! Tu știi, mă Caliopie, că de multe ori sunt pus și eu în situația de a face așa?” Și mitropolitul s-a plecat c la metanie, cu fruntea până aproape de pământ.
Mitropolitul Firmilian avea demnitate și nu se pierdea ușor cu firea. Părintele Paul Popescu, inspectorul mitropolitan, mi-a povestit într-o zi că la o sfințire de biserică dintr-un sat doljean, primarul comunei respective a vrut să împiedice desfășurarea festivității. Era prin anii ʼ50, când „lupta de clasă” era portdrapelul partidului comunist. Mitropolitul Firmilian s-a oprit din slujbă și cu un glas de tunet s-a adresat primarului: „- Domnule Primar, în calitate de membru al Marii Adunări Naționale, îți ordon să nu încalci Constituție și libertatea religioasă a cetățenilor!” Primarul, care era destul de șubred sub aspect ideologic, și-a luat imediat tălpășița și-a plecat cu coada-ntre picioare.
Profesorul meu, Părintele Ioan Ionescu, fostul director al seminarului din Craiova, și fost inspector general patriarhal, mi-a povestit că în perioada stalinistă C. S. Nicolăescu-Plopșor și C. Paleologu, cărturari veritabili, se aflau „la sertar” și nu aveau nici un mijloc de existență. Mitropolitul Firmilian, fost coleg de școală al acestora, accepta să le dea din salariul său câte o retribuție lunară, pentru ca aceștia să-și ducă zilele. Mai mult, îi dădea de lucru lui Nicolăescu-Plopșor pe la mitropolie, ca să facă fișe monografice pentru bisericile și mănăstirile din Oltenia, pentru a avea posibilitatea să-l retribuie într-un fel. Bibliografia monumentelor feudale din Țara Românească a lui Nicolae Stoicescu, lucrare monumentală, i se datorează în mare parte Mitropolitului Firmilian și Părintelui Ioan Ionescu, care pe atunci era consilier cultural”.
Lasă un răspuns