Sfârșitul oricărui altfel de nou început?!…

Doar la început ar putea fi vorba de cei o sută de economiști de pe nu se știe unde… Apoi, în spatele lor s-ar putea alinia proiectele de generare a unei noi forme-formule de guvernanță fiscală pentru Europa, venite dinspre statele deja cunoscute pentru politicile lor populiste proexit. De fapt, forme de șantaj vizând ștergerea datoriilor în schimbul, nu atât a rămânerii acestora în marea familie europeană, pentru că statele, ca membre, sunt mai mult sau mai puțin importante (cazul amnistiei continue a Greciei a dovedit asta), ci pentru a nu genera un val de reforme. Un „me too” financiar-fiscal care, într-o lume oricum măcinată din temelii de un „lives matter” al neîncrederii față de propriile guverne, dar și a unei incertitudinii în creștere exponențială față de instituțiile de tip central-european, și nu doar cele financiare, ce ar putea declanșa un val de transformare a nemulțumirilor sociale în revolte financiar-economice, fiscale și chiar de greve fiscale individuale. Or, a cere într-un asemenea context anularea datoriilor țărilor față de Banca Central Europeană reprezintă o acțiune, nu doar de desolidarizare față de conceptele, normele, structurile și instituțiile Uniunii Europene, ci și de provocare a unui exit paneuropean.

Aparent, apelul „celor o sută” are o structură logică, prin faptul că ștergerea/anularea unor părți din datoriile naționale față de banca europeană este motivată de șocul financiar-fiscal produs de pandemia covid. De faptul că mare parte din dezechilibre s-au produs în urma unor împrumuturi aproape haotice motivate de urgențele sanitare și cerințele logistice ale unui proces pentru care nimeni nu era pregătit.

Și nici măcar fundamentul solicitării, aproape materialist dialectic din perspectiva economică și financiară, de a șterge aceste datorii pentru că, în fond, sunt datorii ale țărilor către ele însele, cel puțin în parte, nu este în măsură să șocheze cu adevărat. Mai ales că se poate găsi o justificare credibilă prin faptul că aceste datorii au fost generate de acțiuni luate într-o situație aproape ca de război, iar datoriile țărilor membre UE către instituția centrală sunt, cel puțin în parte, datorii către ele însele. Și ar putea fi fracționate și transferate din datorii către banca europeană în datorii publice proprii. Un fel de naționalizare a datoriilor, pentru a nu mai fi dator către o instituție posibil coercitivă, ci propriul tău creditor.

Și totuși, nu aspectele, fie exagerat de împinse spre limitele unei teoretizări speculative, în cele din urmă și economia și finanțele sunt în continuă evoluție, în continuă identificare de noi și noi paradigme (nu neapărat în sensul pozitiv al căutării unor măsuri și soluții financiar-economice miraculoase), ci altceva atrage atenția în acest demers. Solicitarea revizuirii formelor actuale de guvernare, prin introducere unui concept, existent, dar nepus integral în aplicare, guvernanța unică, prin inserarea unei noi forme de guvernanță europeană, a priori comune, „în special prin trecerea la majoritatea calificată în materie de fiscalitate”.

Iar dacă în prima parte a apelului găsim repere financiar economice, motivate ori nu, scuzabile sau intenționat forțate, finalul aparține unui manifest ce instigă la revoltă prin regândirea structurilor. Și poate prinde la mase cu mult înaintea oricăre alte teme financiar-economice, pentru că vine pe fundalul, nu doar a nemulțumirii oamenilor față de cei ce îi conduc, ci prin punerea fățișă a unei probleme ce nu poate fi negată. Pentru că ea există și la nivelul nostru, dar se manifestă și în celelalte state europene prin structurile politice de guvernare… Este vorba de împingerea specialiștilor spre nișe teoretice, de profesorat ori mentorat al scrierii de lucrări (financiar-economice, sociale, sociologice, demografice etc), poate futuriste, dar oricum necitite și neluate în seamă de guverne pentru că nu are cine să le înțeleagă.

Finalul acestui apel, aproape instigare la revoltă socială și instituțională, îndemn apărut simultan în nouă state UE prin publicații de referință („Le Monde”, Franța, „El Pais”, Spania, „La Libre Belgique”, „Der Freitag”, Germania, și „Avvenire”, Italia) ar putea pune lucrurile în mișcare… Pentru că, prima parte, cea a analizări unei posibile reevaluări a datoriilor naționale către banca centrală europeană, și transformarea în datorii publice proprii, ar rămâne, fără un agregator social, populist, la nivel de teoretizări.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*