Când tragedia devine o nedivină comedie…

La cât de vechi e, ar trebui demontat bucata cu bucată, iar fiecare cărămidă și fiece așchie din lemn ar trebui atinse doar de meșteșugarii ce-i mai pricepuți… Ar trebui să avem acolo o echipă întreagă de restauratori… Poate doar așa nisipul cărămizii roase nu s-ar mai desprinde din zidurile de istorie… Și nu s-ar mai scurge în neantul de neîntors aidoma timpului din clepsidra nepăsării noastre… Ba, la cât de important este acel edificiu de început pentru arta și cultura noastră instituțională, ar trebui adus la București și reclădit sub un dom de sticlă… Pentru că acolo se află parte din rădăcinile noastre… Acolo au răsunat vocile primilor actori în primele reprezentații de teatru-edificiu din România… Acolo a fost înființat, într-o trecere de la „vechi” la nou, și primul cinematograf din Arad…  Și tot în acel loc, la picioarele muzelor, pe 18 martie 1848, s-au citit revendicările Revoluției pașoptiste…

Ar trebui aduse bucăți din ziduri și reclădite chiar în curtea Academiei Române… Acolo unde am avut loc pentru „bordurile” de revoluții ale altora… Din istoriile altora… Pentru că zidurile de la Arad poartă în ele amprentele unor mari oameni de cultură… Nu doar mari, ci și printre primii… Și ar trebui ca bucățile de zid ce stau acum plânse doar de ploi și înghețuri să fie așezate în vitrine-Panton… Pentru că alții, dacă ar avea măcar o așchie atinsă de Luceafărul culturii lor, i-ar dedica muzee monumentale… Or, noi avem un teatru aproape întreg… Fie și ros, fie și prăvălit într-o rână a istoriei aflată într-un antract de trei decenii, fie și cu acoperișul încovoiat de nepăsările noastre, el este încă acolo… Și avem trecerea lui Eminescu prin acel loc atât de sfânt pentru cultura noastră… Ca sufleor ce și-a lăsat parte din măreția-i pe care ar trebui să o strângem la pieptul nostru…

Suntem prea mărunți pentru a pune Teatrul Vechi din Arad în Panteon?… Nu, nu pentru a-l rezidi, căci el trăiește prin marile atingeri date de înaintași, ci pentru a-i pune proptele de suflet și dăruire pentru a-l mai merita într-o lume tot mai stinsă….

Spiritul nostru național poate ființa pe mai departe doar prin strângerea și protejarea reperelor, artefecatelor, atingerilor… Prin salvarea primului Teatru din România pe care  nu timpul l-a învins; ci oamenii… Căci ei l-au zdrobit în ruine ce-și strigă salvarea in amorțirea de treizeci de ani…

Cultura noastră ca instituție este prea măruntă pentru a rupe din ea zbateri de Phoenix, de readuceri la viață… Bugetarii aculturi dintr-o cultură doar pe hârtie sunt nepăstori cu Istoria noastră, ei fiind grijulii doar cu pernele pe care își odihnesc fețele de mimi ai rușinii naționale… Iar în loc să recupereze ceea ce încă se încăpățânează să stea în picioare, își pun labele groase cât ceafa peste gura muzei ce-și strigă sfârșitul… Sfârșitul ei de aici, din Panteon…

Consiliul județean Arad a refuzat dreptul de preemțiune ca șansă de a aduce Teatrul Vechi în patrimoniul statului… Pentru că nu cultura românilor este importantă… Nu! Ea trebuie să dispară… Trebuie sfâșiată foaie cu foaie din programul-Panteon al monștrilor sacri. Și cei ai teatrului și cei ai cinematografiei. File de istorie ce pot fi ascunse, adânc ascunse, doar sub ruine… Ruinele de la Hobița, ruinele caselor marilor pașoptiști, ruinele marilor oameni de cultură, poeți, scriitori… Pentru că locurile prin care au trecut aceștia pot vorbi cât timp acolo va rămâne neîntoarsă, neizgonită fie și o singură piatră atinsă de spiritul lor…

Români treziți-vă! Luați-vă înapoi, nu doar primul teatru din România ci și unul dintre primele edificii cinematografice din istoria noastră… Salvați amprentele de istorie din ceea ce veneticii vor să ne convingă a ne fi ruine fără de folos…

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*