Găina cu pui vii…

Habar n-avea Ion Cristoiu atunci când a lansat știrea, acum aproape treizeci de ani ce viitor poate avea o banală ieșire din comun cu ceva. Ce era acel ceva? Era un orice cu caracter bizar, scandalos, indiferent că n-avea nimic de-a face cu adevărul, care putea să atragă atenția prezumtivului cititor din vremea aceea, în care era obișnuit cu altfel de presă. Cristoiu a studiat în biblioteci presa de scandal din perioada interbelică, după propria-i mărturisire, și a venit cu ceva potrivit pentru un nou tip de presă. Așa s-a născut năstrușnicia cu găina care, vezi Doamne, făcuse pui vii, nu din ouă, cum credea tot omul, ci prin contact direct, ca mâța să zicem. Ce a ieșit erau tot pui, dar niște pui ciudați.

Cam tot pe vremea aia au ieșit și politicienii cu partidele lor politice, pe o cale  oarecum asemănătoare și care, dacă ne uităm bine, seamănă bine cu puii în discuție. După cât au făcut, n-au depășit mintea cocoșului. Au creat o viață socială? Nu, au creat doar o supraviețuire. Nici puii nu trăiesc. Ei doar supraviețuiesc  până la sacrificare. Sub acest aspect avem o mare deosebire. Politicienii noștri sunt salvați de așa-zisa democrație care, parcă le răsplătește subdezvoltarea. Mergând mai departe, cu comparația, mai aflăm o asemănare. Ambele categorii  nu simt decât prezentul cu nevoia lui. Mai exact, în ziua de astăzi nu interesează decât acum, acest nenorocit de prezent continuu care-i ține în găoace pe politicienii noștri, lipsindu-i de organul pentru ieri și alaltăieri și, desigur, nici pentru mâine și poimâine, adică pentru istorie și perspectivă. Istoria conține valori și învățăminte pe care le poți folosi pentru viitor. De aici vine durerea. Ei n-au organ pentru istorie. N-au avut niciodată. Acum, în amărâta școală care se mai face, pur și simplu au desființat disciplina trecând-o la științe sociale, o generalitate care costă și va costa  teribil.

Haideți să vedem, ce au făcut ei în treizeci și ceva de ani? Să ne oprim doar la  zece exemple:

– Primul lucru a fost să  le restituie oamenilor  pământul colectivizat, dar să desființeze fabricile de tractoare și de unelte agricole obligându-i să-l muncească manual ca să se sature foarte repede de ce înseamnă ideea de proprietate privată.

– Al doilea lucru a fost  desființarea industriei românești definită atunci  ca „o grămadă de fier vechi”. Într-adevăr, totul a fost  dărâmat, iar „fierul vechi” a fost trimis în străinătate să-l topească alții. Drept consecință foștii muncitori calificați au rămas șomeri care, văzând cum se muncește la țară au luat calea bejeniei și au devenit servitori în  străinătate.

– Al treilea lucru a fost să se privatizeze ce a mai rămas. Uitându-se în jur, puii găinii lui Cristoiu au constatat că petrolul și gazele nu fac bine României și le-au vândut pe nimic austriecilor care mai fuseseră obișnuiți cu treaba asta de-a lungul timpului. Alții au mai descoperit că  prin unele mine mai era aur și alte metale rare de care lumea avea nevoie așa că s-au gândit să le facă un bine și canadienilor cărora le-au dat Roșia Montană stabilindu-se drept plată ca aurul să fie scos de acolo cu cianuri care să gonească de bună voie supraviețuitorii din zonă.

– Al patrulea lucru a fost cu banii. Dacă tot s-a rezolvat problema aurului, puii s-au gândit că băncile românești nu mai au ce număra și că de îndeletnicirea asta plicticoasă  e bine să se ocupe alții care au fost invitați degrabă pe locul rămas gol, iar Banca Națională, rămasă fără sigiliul cu care nu mai avea ce face și cu tezaurul ce mai rămăsese dus la Londra, trebuia să se ocupe cu înțelegere și cu toată blândețea necesară de a împăca interesele băncilor străine venite să facă bine în primul rând românilor.

– Al cincilea lucru a fost descoperirea că o sursă principală a bugetului național sunt așa-zisele utilități, consumul continuu de apă, gaze și de energie electrică și că acesta, nefiind bine organizat acasă, trebuie să fie neapărat vândut altora, lucru făcut repede și definitiv astfel încât dacă te speli pe mâini, banii se duc în Franța, dacă aprinzi becul, plata se face italienilor, germanilor sau cehilor, iar dacă faci o  cafea, tot prietena noastră Franța pune mâna pe bani.

– Al șaselea lucru s-a consumat în jurul sloganului  „vreau o țară ca afară!”. Aici s-a produs un schimb reciproc. Românii și-au căutat fericirea afară și au devenit servitorii europenilor. În schimb, corporațiile multinaționale  au zis, da, și noi vrem o țară ca România și au venit aici să le vândă românilor ce acum le lipsea: alimente, produse și servicii. Din acest schimb reciproc fac bani cât mai mulți  și cât mai repede și  nu plătesc impozit aproape deloc în România, ci rebotezat, îl trimit acasă la corporația mamă. Ce n-a putut fi dărâmat a fost dat pe mâna rușilor cum ar fi industria națională de aluminiu drept recompensă probabil că doar topiseră o parte din industria siderurgică. Restul a fost dat  britanicilor reprezentați de un indian, recompensă ironică pentru nota lui Churchill care ne-a dat pe mâna rușilor, ce-i drept împreună cu americanii care sunt astăzi partenerul nostru strategic în exploatarea gazelor de la Marea Neagră, altă grijă căzută pe capul românilor.

– Al șaptelea lucru a fost o lege mult așteptată de puii găinii: pământul și pădurile românești. Ca să rezolve problema terenurilor lăsată de comuniști încurcată, un  prim ministru român a venit cu o lege de la Budapesta care rezolva nedreptățile istorice comuniste, astfel încât mai întâi s-a dat verde la vânzarea terenurilor agricole în toată țara și toți românii aflați la ananghie s-au  putut scăpa de pământuri pe niște bani care le-au permis să  trăiască fără griji  cam o jumătate de an. În plus, s-au scăpat și de pădurile pe care le primiseră în proprietate, iar în Ardeal au dat lovitura: au restituit ungurilor toate proprietățile pe care statul roman le mai plătise o dată în aur prin legea optanților, după Marea Unire,  fapt de care puii găinii n-au vrut să-și mai amintească. Pentru ca gestul de mărinimie să fie complet, ungurii au mai primit câteva milioane de hectare de pădure, refăcându-se o realitate cam de pe la 1600. Așa credeau  cei cu legea în cauză că se pot repara ororile comunismului. Această lege a avut și un final apoteotic, ca orice chestie măreață: toate centrele istorice  ale orașelor ardelenești aflate în proprietate publică în timpul habsburgilor au devenit proprietăți private ale organizațiilor ungurești, într-un gest care să lichideze probabil toate amintirile imperiale.

– Al optulea lucru a fost  permisiunea acordată  unui om de afaceri austriac, cu prieteni la vârf în România, să taie toate pădurile românești și să facă afaceri cu lemnul, în condițiile știute că distrugerea unui singur copac în Austria se pedepsește cu închisoarea. Consecințele acestui gest au fost schimbările fundamentale ale climei pe teritoriul românesc și frecvența tot mai mare a prăbușirilor de teren și a inundațiilor.

– Al nouălea lucru a fost o găselniță elementară în domeniul proprietății publice: posibilitatea de a fi împărțită în domeniul public al  statului și domeniul privat al statului. În al doilea caz,  de la primar în sus, poți să faci orice, chiar să-l dai cui vrei, începând de la pășuni, construcții, până la munți, da munți! Două exemple sunt mai mult decât semnificative. Un primar din Brașov  a dat Castelul Bran, monument istoric și arhitectonic românesc, unui prinț din dinastia habsburgilor, fiul principesei  Ileana a României rezultat din căsătoria ei cu Anton de Habsburg, de care aceasta a divorțat și s-a recăsătorit cu un român, Ștefan Isărescu, de care a divorțat peste zece ani. De ce castelul Bran n-a fost restituit nepotului acesteia din București, nu știm.

O a doua ispravă a aceluiași primar a fost vânzarea unei părți din munții Făgăraș, începută cu Piatra Craiului, Iezer-Păpușa și munții Leaota și continuată cu restul. Da, e adevărat! Au fost vândute unui grup de miliardari europeni  care vor să facă acolo „afaceri verzi”, între ei, iar românii să fie în peisaj, doar niște curiozități umane.

– Al zecelea lucru, în plină desfășurare și la ora actuală, este că puii găinii lui Cristoiu, certându-se între ei pe ce cred că li se cuvine, au stârnit prin tot ce au făcut, ura  și sila socială între românii care au mai rămas în interiorul granițelor și între ei și cei din afară.

Am arătat o mică parte din ce s-a petrecut în România  în aceste  trei decenii. Unele din acestea atârnă greu în situația țării, care a ajuns o pradă ușoară în mâna oricui și dacă tot am scris cuvântul pradă nu putem ocoli gândul că dacă nașterea puilor ar putea fi văzută ca o întâmplare, creșterea lor n-a fost  deloc întâmplătoare.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*



O noapte la stână…

Click aici pentru film




de Gh. D. Constantinescu








  • PARTENERI

/script-homepage.js">'; //} ?>