Arhiva zilnică: 25 ianuarie 2021

Pe linia de victimă a noilor cortine „postfier”, astăzi „petroliere” și de gazoducte ale Europei alianțelor (prioritar, militare)…

Data: 19 iunie 2026 by Cezar Adonis Mihalache

Și totuși, nu, nu împrumuturile, nu continua creștere a datoriei de țară, a accentuării procentului acesteia în raport cu PIB -ul, nici prăbușirea economică prin devalizarea, la fel de continuă, pragmatic, programată, pe decenii, a industriei, nici predarea piețelor de desfacere către interese total străine, chiar venetice, față de cele ale țării, sunt acelea care duc la ruinarea fatidică a unui stat… Căci, acestea pot fi depășite… Crizele financiare pot fi surmontate, devalizarea monedei poate fi compensată… Mai ales când țara mustește de resurse naturale și… geo-strategice neștiute. Ca paradoxuri și paradigme economico-politice ale zilei de mâine… De care, în mare parte, nu avem habar acum, pentru că ele au o izvorâre naturală din însăși conjunctura, în continuă evoluție (chiar și involuție, dacă știi să o folosești pragmatic, precum afectarea consumului, a piețelor de desfacere de războaiele de lângă tine)… Catastrofale sunt deciziile acelora care conduc țara… Supunerea obedientă a acestora față de oricine altcineva dar nu propria țară… Cuvintele, deciziile, acțiunile… Mai ales când ele nu se izbesc de zidul pe care ar trebui să-l facă o națiune contra exceselor, „partipiurilor”, „lobbyurilor” suspecte, trădărilor guvernanților ei… Pentru că o țară nu este cu adevărat într-un scenariu fatidic din cauze economice, financiare, fiscale… Vezi, Grecia… Ci când demnitatea, onoarea, măreția de cândva, respectarea ei de către alții au fost roase de dinții necrofagilor de cârmuire pe care țara i-a lăsat să rupă, să sfârtece din trupul trecutului și prezentului ei…

O țară este cu adevărat în impas când toți cei din jurul ei își permit să o trateze ca pe o cârpă… Să șteargă cu ea locurile unde lucesc poftele și interesele lor, să strângă zoaiele altora cu ea, să o calce în picioare pentru că s-a lăsat și se lasă… O țară este în pragul unei crize reale, cea a prestanței sale, a putinței de a mai dispune de propriile decizii, de a mai fi reprezentată în interesul ei, când până și statele vecine își permit să ia decizii ce o privesc fără ca măcar să o mai întrebe… Pentru că speculează tocmai faptul că însuși guvernanții ei, despre care știu mai multe decât vom ști noi vreodată, au puncte sensibile, șantajabile, aplecări nativ-„talleyrandiste” spre trădări și vânzări de și din țară…

State ce au profitat și profită de slăbiciunea noastră, ca nație în netrezire, și aplecarea servilă și trădător-venetică a guvernanților… Asta a făcut și Ucraina prin lucrările de pe canalul Bîstroe… Și ale căror consecințe se văd azi, la nivel de mediu, în ecosistemul Deltei Dunării și, cât de curând, economic, ca venituri în scădere din PIB -ul țării, la nivelul logistic predat, acaparat de alții, prin preluarea controlului infrastructuri portuar-fluviale și portuar-maritimă… Și tot asta pare acum a fi dispus să facă și singurul prieten „iorganian” -istoric al României, în afară Mării Negre: Serbia. Care și-a găsit un aliat în cel ce i-a fost vrăjmaș în anii ’90, „unchiul Sam”, fiind gata să demareze prin acesta lucrări hidrotehnice („Porțile de fier 3”) afectând iremediabil ecosistemul fluvial al României… Și „inputul” energetic, prin diminuarea debitelor de apă ale capacităților de producție ale centralelor Porțile de fier 1 și 2, prin construirea, în amonte de acestea, a unei hidrocentrale cu stocare, cu sistem de pompare a apelor într-un imens bazin de defluire…

Și așa cum sunt, iată!, pe cale să procedeze Grecia și Turcia… Care își dispută acum reconfigurarea pozițiilor și centrelor lor de influență în NATO, inclusiv pe resurse și infrastructuri ce ne privesc, practic, Turcia încercând să anuleze planul actual de interconectare a conductelor de combustibil ale NATO cu Bulgaria și România, și în care Grecia ar juca un rol cheie, cu scopul de a-și promova propria versiune ca fiind mai puțin costisitoare: crearea unei rețele de conducte de combustibil pe flancul estic al Alianței… Astfel, Ankara promovează la nivelul NATO propria-i idee de construire a unei conducte care să o conecteze cu Bulgaria și, în viitor, cu România, încercând să anuleze participarea Greciei la efortul de creare a unei rețele de combustibili pentru flancul estic (sistemul de conducte est-european – EEPS). Sistem în cadrul căruia, Grecia a propus Alianței NATO construirea unui nou tronson de conducte, cu o lungime totală de aproximativ 290 kilometri, plus două depozite de combustibil și o stație de înaltă compresie, cu un cost total de 400 de milioane de euro, apoi conectarea modală la magistrala verticală pentru a permite transferul prin România către restul Europei. Asta în vreme ce Turcia are în planul pe care vrea să-l impună în cadrul NATO construirea unui nou tronson de conducte, de aproximativ 115 kilometri, de la Istanbul până la granița cu Bulgaria, precum și a unei stații de înaltă compresie, apoi conectarea la rețeaua modală de la noi, totul la un cost mult mai mic, de circa 130 de milioane de euro

Or, deși ar trebui să fim în centrul de lobby a celor două, lipsa de prestanță a României se citește, și nu doar la nivel diplomatic, prin totala absență a unor acțiuni de curtoazie dinspre cele două către noi… Pentru că, și Turcia, și Grecia, știu că nu au nevoie „să ne curteze”… Oricare va fi aceea care va „domina” în poziționarea din cadrul următoarei sfere de puteri interne a Alianței, grație infrastructurilor energetic-portuare și a conductelor (existente ori în construcție, și chiar proiectare)… Și nici una dintre ele nu se deranjează să-și asigure antrenarea României de partea ei… Pentru că știu că deciziile în România, spre deosebire de cele luate în cele două țări, din care Grecia, să nu uităm, a plecat mult prea recent dintr-o situație mult mai gravă, economic, financiar decât noi (dar nu și ca demnitate și manifestare identitar național naționalistă!), nu sunt luate de noi… Și chiar dacă, în jocurile de poziționare, deloc pe după perdele sau cortine, în sferele „status”, de jucători sau de marionete, de decidenți ori simpli pioni, din Alianța NATO non americană de mâine, Turcia și Grecia se contrează prin punerea pe masă a unor atuuri în care componenta energetică românească, ca resurse din Marea Neagră și noduri modale de oleoducte și magistrale de gaze, este esențială în asigurarea fluxurilor pentru restul Europei, totuși, noi lipsim cu desăvârșire din discuții… Nu suntem nici măcar pomeniți în planurile celor două ca parteneri… Nu suntem „curtați”, nu ni se oferă avantaje și poziții pentru a alege pe care „mână” să mergem… Pentru că ne lipsește total diplomația și, deloc magistral pentru noblețea de mâine a unei națiuni, stăm astăzi în aceeași postură de continuă victimă… Pe linia cortinelor de mâine, mereu „deplasabile”, ca o marionetă controlată (nici măcar „doar” ghidată persuasiv ori prin trădările guvernanților)…

Unii vor guvern fezabil și din umbră manevrabil…

Data: 19 iunie 2026 by George Petrovai

România, chiar după intrarea în Uniunea Europeană (UE) la 1 ianuarie 2007, și-a continuat stupefiantul parcurs politico-economic, care pe oamenii cu discernământ (românii vrednici și oficialii europeni) îi îngrijorează până la revoltă, pe „descurcăreții” fără caracter (aleși, numiți, sinecuriști, securiști-sforari, magistrați corupți, polițiști-interlopi etc.) îi înciocoiește, iar pe retardații agresivi ba îi face să exulte de abjectă fericire că țara lor este în impas prelungit, ba – după ce intenționat exagerează realizările strict cantitative ale regimului ceaușist și omit cu bună-știință numeroasele lui orori – îl imploră pe criminalul Putin să-i salveze (de cine, de intratabila lor prostie?), pentru ca hahalerele suveraniste (și nu numai ele) să poată deveni robii muscalilor! Dar cum prostia este infinită, deci mereu are capacitatea de-a surprinde, mulți suspecți neșcolați sau din marea familie a analfabeților funcționali, după ce au ajuns în țările occidentale (Italia, Spania, Franța, Germania ș.a.m.d) ca cetățeni ai statului membru România, beneficiind de șansa de-a circula liber și de-a se stabili/munci oriunde în UE, taman unii dintre ăștia fac propagandă rusească și pledează cu înverșunare imbecilă pentru ieșirea țării noastre din această eficientă organizație suprastatală și, pe cale de consecință, pentru reintrarea în primejdiosul siaj al Rusiei devastată de război, ignorând cu totul eforturile democratice ale altor state (Republica Moldova, Ungaria, Armenia) în sens invers – ieșirea din nociva sferă de influență muscălească și apropierea de valorile europene.

Da, căci la noi este ca la nimeni altcineva din UE, motiv pentru care lesne ieșim în evidență atât prin mulțimea paradoxurilor demențiale (țară bogată și cu tot mai mulți săraci lipiți pământului, țară ospitalieră și cu peste cinci milioane de expatriați, țară fără un cent datorie externă la lovitura de stat din Decembrie 1989 și astăzi cu o datorie de aproximativ 250 miliarde euro, țară mândră de trecutul ei glorios și care sistematic își ofensează istoria prin incalificabila manieră de predare a acestei discipline, țară dornică de cultură autentică și necontenit condusă de lichele analfabete etc.), cât și prin statornica situare la coada țărilor din UE la toți indicatorii ce arată nivelul general de trai.

Din vina cui se întâmplă așa ceva? „Suveraniștii” bătăioși și stupizi susțin cu mânie filorusă că marea vinovată este UE, deși – în mai puțin de două decenii de la aderare – am primit de la ea peste 120 miliarde de euro (în această uriașă sumă intră generoasele granturi sau sumele nerambursabile), cotizând ca țară membră cu vreo 20 de miliarde euro. Însă, în puțina și strâmba lor judecată, acești „patrioți” îndobitociți de propaganda kremlinistă, nu admit altă cale de ieșire din actuala criză politico-economică, decât efectiva transformare a României suverane și independente într-o gubernie rusească. Ceea ce înseamnă actualizarea supremei umilințe moldo-muntene de după războiul ruso-turc (1768-1774) și pacea încheiată în localitatea dobrogeană Cuciuc Cainargi (1774), evenimente astfel înfățișate de istoricul Petre P. Panaitescu în Istoria românilor (Editura Didactică și Pedagogică, București, 1990): „Imediat după ocuparea celor două principate române, porniră la Sankt Petersburg delegații de boieri munteni și moldoveni, ca să prezinte țarinei (Ecaterina a II-a, nota mea, G.P) supunerea românilor și dorințele lor. Delegația boierilor din Țara Românească ceru alipirea țării de Rusia, însă cu drept de autonomie: țara să fie guvernată numai de boierii mari, câte 12 pe rând, sub un guvernator rus, veniturile vistieriei să se trimită în Rusia. Delegația boierilor moldoveni ceruse pur și simplu ca Moldova să devină un județ al Rusiei, introducându-se legile și orânduielile rusești. Până într-atâta decăzuse vechea mândrie românească (subl. mea, G.P.)”.

Dar, deși nu s-a mers până la la totala înglobare a principatelor în imperiul țarist (s-au opus celelalte puteri europene – englezii, francezii și îndeosebi austriecii), totuși, completează ilustrul nostru istoric, în urma acestui tratat, „Moldova și Țara Românească rămân sub suzeranitatea turcească, însă rușilor li se recunoaște dreptul de control și de apărare a românilor contra abuzurilor turcești”, acesta fiind începutul detestabilului protectorat rusesc, deoarece – prin consulii din Iași și București – „rușii exercită un control și un amestec continuu în toate afacerile țărilor noastre”. Așa a fost în urmă cu circa 250 de ani. Cum năravurile unor locuitori de pe aceste meleaguri au devenit realmente abjecte, iată că „suveraniștii” rusofili își permit să meargă ca acasă la ambasada Rusiei de la București, iar nezdravăna Diana Iovanovici Șoșoacă să participe  (cică invitată de onoare!) la penibilul Forum economic din Sankt Petersburg, unde huiduma se gudură pe lângă V. Putin, ridicând în slăvi Rusia și asigurându-l pe josnicul ipochimen că „toți românii îl iubesc”, ceea ce nu este doar o minciună sfruntată (cine a mandatat dihania să vorbească în numele tuturor concetățenilor?), ci și o impardonabilă insultă adusă demnității poporului român…

În tot acest timp, necoptul și năstrușnicul chiriaș de la Cotroceni a făcut două încercări totalmente neinspirate de înjghebare a unui guvern majoritar prooccidental, cum îi place ăstuia să spună (se pare că îl dorește deodată proeuropean și transatlantic), întru refacerea vechii Coaliții, dar fără Ilie Bolojan în fruntea Cabinetului, în acest mod punând umărul prezidențial la susținerea Partidului Social-Democrat (PSD) în cădere liberă, care – după infecta moțiune de cenzură (mai exact de centură) sistem-antisistem – este cu îndreptățire neagreat și, deci, evitat/refuzat de toate formațiunile politice într-adevăr proeuropene (PNL, USR, UDMR): mai întâi cu falsul tehnocrat Eugen Tomac, iar de câteva zile (după desemnarea pe furiș și fără înștiințarea conducerii Partidului Național Liberal), cu mult dubiosul și neînzestratul brașovean Adrian Veștea. Din nefericire, după recenta și fățișa trădare a canaliilor pesedizate din PNL (Cătălin Predoiu, Nicoleta Pauliuc, Alina Gorghiu, Rareș Bogdan, Alexandru Nazare ș.a.), care țin morțiș să fie miniștri, această făcătură are șanse mari să fie învestită, desigur, cu votul clientelar al „suveraniștilor” (auriști, șoșoci, potiști). Și iată cum neghiobul președinte al României înfăptuiește răhățoasa strategie a pesediștilor, care au aruncat țara în criză prin refuzul de-a guverna alături de auriști, după debarcarea Guvernului Ilie Bolojan, deși cele mai elementare principii politice îi obligau să facă acest lucru. Însă cu toții își doresc o cârmuire fezabilă (a se citi eminamente prooccidentală), pe care s-o manevreze din umbră în arhicunoscutul și păgubitorul sens sinecuristo-clientelar. Ceea ce este pe cale să se întâmple, cu contribuția liberalilor roșii și în pofida opoziției partizanilor lui Bolojan din PNL, USR și UDMR.

Minciuna și adevărul…

Data: 19 iunie 2026 by Petru Jipa

Am scris de multe ori despre aceste două noțiuni. Minciuna are scopul deliberat de a denatura adevărul și pentru a induce eroarea. O minciună este o singură lovitură țintită, precisă, deliberată, adesea scurtă. O campanie de dezinformare, pe de altă parte, este o furtună: de neoprit, cu multiple fațete, cu vijelii de jumătăți de adevăr, ceață și contexte distorsionate, ploaie de îndoială semănată cu grijă. Ambele vizează realitatea, dar în timp ce o minciună încearcă să o ocolească, dezinformarea încearcă sistematic să o demonteze, nu să o înlocuiască, ci să o facă inutilizabilă. Din punct de vedere psihologic, o minciună este un act de acțiune individuală: o ruptură conștientă cu adevărul, determinată de motive precum protecția, câștigul sau controlul. Presupune o înțelegere minimă a realității, deoarece oricine minte trebuie să știe ce este adevărat pentru a-l falsifica. Dezinformarea, însă, eludează această relație clară subiect-obiect. Nu este actul unui singur vorbitor, ci un model colectiv, adesea anonim, recurent, o rețea de repetiție, amplificare și vizibilitate selectivă. Aici, nu se creează o singură afirmație falsă, ci mai degrabă o realitate alternativă, stabilită nu prin persuasiune, ci prin oboseală, supraîncărcare informațională și efort cognitiv. Distincția psihologică crucială constă în „intenționalitatea confuziei”. O minciună își propune să înșele dar vrea ca destinatarul „să creadă” că a înțeles adevărul.

Dezinformarea, pe de altă parte, își propune să-l facă pe destinatar „să nu mai creadă” că există vreun adevăr concret. Nu își propune să creadă într-o ficțiune, ci să-i piardă încrederea în capacitatea de cunoaștere însăși. Studiile privind disonanța cognitivă arată că atunci când oamenii se confruntă constant cu informații contradictorii, dar prezentate în mod egal, nu se retrag în adevăr, se retrag în certitudinea că certitudinea este imposibilă. Aceasta nu este o eroare. Aceasta este o retragere epistemică. Din punct de vedere lingvistic, ambele fenomene operează la niveluri diferite: o minciună face apel la logică, trebuie să fie coerentă, consecventă și plauzibilă. Dezinformarea face apel la emoție, trebuie să fie rezonantă, formatoare de identitate și încărcată moral. Nu exploatează slăbiciunea argumentului, ci puterea apartenenței: „Știm ce s-a întâmplat cu adevărat, dar ei vor să ne ascundă acest lucru.” Aici, adevărul este definit nu prin dovezi, ci prin loialitate. Personificarea realității ca „vulnerabilă”, „atacabilă”, „sedusă” nu mai este un joc retoric, ci un reflex psihologic: tratăm adevărul ca pe o ființă vie care poate fi protejată, apărată sau trădată pentru că simțim că, de îndată ce nu mai servește drept fundament comun, devine un simplu câmp de luptă. În cele din urmă, întrebarea nu este cine minte, ci cine mai are puterea de a discerne. Căci, în timp ce minciuna este o crimă împotriva adevărului, dezinformarea este o lovitură de stat împotriva posibilității de a-l cunoaște. Ne prezintă nu numai de fapte, ci și de instrumentele pentru a le cunoaște; nu numai de răspunsuri, ci și de dreptul de a pune întrebările. Și în această tăcere, care nu apare din lipsa cuvintelor, ci din epuizarea atenției, crește cea mai periculoasă iluzie dintre toate: ideea că nu mai face nicio diferență. Adevărul nu mai este un martor tăcut, el este alungat, batjocorit și fragmentat de bule de filtrare până când apare doar ca o umbră a ceea ce a fost în fluxurile de știri.

Astăzi, politica globală nu mai este un forum pentru consens, ci un câmp de luptă al narațiunilor: acolo unde cad rachetele, dezinformarea se răspândește mai repede decât detonările; acolo unde virușii mută, minciunile se răspândesc cu o eficiență și mai mortală; acolo unde atacurile zguduie străzile, adevărul este adesea sistematic eviscerat chiar înainte de primul raport de poliție. Diagnosticul este neobosit: ordinea politică a timpului nostru nu se bazează pe fapte, ci pe o arhitectură de jumătăți de adevăr, ascundere strategică și dezinformare țintită, o arhitectură care nu se prăbușește, ci este construită în mod deliberat. Acest lucru nu este un accident, ci o schimbare de paradigmă. Acolo unde diplomația se baza odinioară pe încredere, transparență și date verificabile, acum domnește o nouă economie a atenției, iar atenția este recoltată cel mai profitabil prin frică, indignare și simplificare excesivă. De aceea, pandemiile sunt tratate nu doar din punct de vedere medical, ci și în mass-media: ca o oportunitate de a instala narațiuni, fie ca dovadă a omnipotenței statului, fie ca dovadă a conspirației statului. De aceea, războiul este purtat nu doar cu tancuri, ci și cu algoritmi: prin manipularea țintită a fluxurilor de pe rețelele sociale, prin diseminarea deliberată a videoclipurilor false și prin subversiunea sistematică a surselor jurnalistice. Și de aceea, atacurile teroriste sunt folosite nu doar ca acte de violență, ci și ca arme semiotice pentru a polariza identitățile, a destabiliza democrațiile și a discredita adevărul însuși ca o relicvă a unui trecut naiv. Consecințele nu sunt abstracte. Ele se manifestă prin erodarea încrederii societale, nu numai în guverne, ci și în știință, în mass-media și chiar în propriile noastre percepții. Atunci când fiecare afirmație este contracarată cu o contra-afirmație, când fiecare sursă este devalorizată cu o contra-sursă, apare un vid epistemic, un spațiu în care puterea nu mai trebuie să se justifice, ci pur și simplu există. În acest vid, tentațiile autoritare prosperă pentru că promit ceea ce democrația nu mai pare să garanteze: claritate. Însă această claritate este înșelătoare, nu este claritatea cunoașterii, ci claritatea dogmei; nu este claritatea dialogului, ci claritatea comenzii. S-ar putea obiecta că dezinformarea a existat dintotdeauna, dar aceasta este o eroare periculoasă. Anterior, era opera unor agenți individuali, a unor mașini de propagandă izolate și a unor canale media limitate. Astăzi, este infrastructurală: integrată algoritmic, profitabilă din punct de vedere economic și instituționalizată politic. Nu mai este un factor perturbator, este sistemul de operare. Și atâta timp cât credem că o putem învinge doar cu mai multe fapte, îi subestimăm natura: nu este o abatere de la adevăr, ci suprimarea sa sistemică. Prin urmare, întrebarea nu mai este dacă vom redescoperi adevărul, este dacă încă deținem limbajul pentru el. Dacă încă avem instituțiile care îl protejează. Dacă încă deținem disciplina colectivă de a-l căuta, nu ca pe o armă, nu ca pe o armă a unei părți împotriva celeilalte, ci ca fundament pentru o acțiune comună. Atâta timp cât credem că adevărul este negociabil, acesta rămâne vulnerabil. Și atâta timp cât rămâne vulnerabilă, lumea, nu doar în război, pandemie sau teroare, rămâne într-o stare de distrugere perpetuă, tăcută: distrugerea terenului comun pe care numai pacea, vindecarea și dreptatea sunt măcar concrete.

Să fie pace!

Primi ziariști și scriitori ai presei universale…

Data: 18 iunie 2026 by Ionuț Țene

Istoria presei mondiale reprezintă una dintre cele mai importante componente ale civilizației umane, deoarece reflectă nevoia permanentă a societății de a comunica, de a transmite informații și de a consemna evenimentele timpului. Presa a evoluat de la simple anunțuri publice și cronici manuscrise la marile cotidiene moderne și la jurnalismul digital contemporan. Apariția presei a fost strâns legată de dezvoltarea scrisului, a tiparului și a instituțiilor politice și culturale ale societății. Istoria presei mondiale este istoria evoluției comunicării publice. De la Acta Diurna a Romei antice și buletinele manuscrise venețiene până la marile cotidiene moderne și presa digitală, jurnalismul a devenit unul dintre pilonii fundamentali ai societății democratice. Primii ziariști au fost scribii și redactorii care consemnau evenimentele publice, iar primii mari scriitori ai presei au transformat informația într-un instrument de educare și modelare a opiniei publice. Dezvoltarea presei reflectă, în ultimă instanță, evoluția culturii și a libertății de exprimare. În accepțiunea modernă, presa reprezintă totalitatea mijloacelor de informare publică prin care sunt difuzate știri, comentarii și opinii privind viața socială, politică, economică și culturală. Originile sale sunt însă mult mai vechi decât invenția tiparului.

Majoritatea istoricilor consideră că prima publicație cu caracter informativ a fost Acta Diurna („Evenimentele Zilei”), apărută la Roma în anul 59 î.Hr., în timpul lui Julius Caesar. Aceasta era expusă în Forumul Roman și cuprindea informații despre hotărârile Senatului, procese, evenimente militare, nașteri, decese și festivități publice. Ea poate fi considerată un precursor al ziarului modern. În China imperială au existat, încă din secolul al VII-lea, buletine oficiale cunoscute sub numele de Dibao, destinate funcționarilor statului. Aceste documente transmiteau informații administrative și politice și reprezintă una dintre cele mai vechi tradiții jurnalistice din lume.

În Evul Mediu, circulația informațiilor era realizată prin intermediul cronicarilor, negustorilor și mesagerilor oficiali. În marile orașe comerciale italiene, precum Veneția, Florența și Genova, au apărut în secolele XV–XVI buletine manuscrise numite avvisi sau notizie scritte. Acestea conțineau informații despre războaie, comerț, politică și diplomație. Autorii acestor buletine pot fi considerați primii jurnaliști profesioniști ai Europei. Ei colectau informații din diferite surse și le transmiteau periodic comercianților și oamenilor politici.

Momentul decisiv în istoria presei a fost inventarea tiparului cu litere mobile de către Johannes Gutenberg în jurul anului 1450. Tiparul a permis multiplicarea rapidă a informațiilor și apariția publicațiilor periodice. La sfârșitul secolului al XVI-lea și începutul secolului al XVII-lea au apărut primele ziare tipărite din Europa. Cel mai adesea este considerat primul ziar autentic publicația Relation aller Fürnemmen und gedenckwürdigen Historien, editată la Strasbourg de către Johann Carolus în anul 1605. Au urmat: Avisa Relation oder Zeitung (1609); gazetele din Frankfurt (1615); gazetele din Berlin (1617); gazetele din Hamburg (1618). Identificarea primilor ziariști depinde de definiția jurnalismului.Autorii și copiştii care redactau Acta Diurna au fost numiți diurnarii. Ei pot fi considerați primii redactori ai istoriei, deoarece colectau și publicau informații destinate publicului larg. În secolele XVI–XVII, redactori anonimi ai buletinelor venețiene au devenit primii culegători sistematici de informații politice și comerciale. Ei realizau activități similare reporterilor contemporani.  Johann Carolus (1575-1634) este considerat de mulți istorici primul editor și jurnalist modern, deoarece a organizat publicarea regulată a unui ziar tipărit destinat unui public larg.

De-a lungul timpului, numeroși scriitori au contribuit la dezvoltarea jurnalismului. Daniel Defoe (1660–1731), autorul celebrului roman Robinson Crusoe a fost și unul dintre pionierii jurnalismului englez. A editat publicația The Review și a comentat evenimentele politice ale epocii. Joseph Addison (1672–1719) și Richard Steele (1672–1729), prin revistele The Tatler și The Spectator, cei doi au creat modelul jurnalismului cultural și de opinie. Benjamin Franklin (1706–1790),tipograf, editor și om politic american, a dezvoltat presa colonială nord-americană și a contribuit la formarea opiniei publice în perioada Revoluției Americane. Émile de Girardin (1806–1881) a revoluționat presa franceză prin introducerea publicității și reducerea costurilor de abonament, făcând ziarul accesibil unui public mai larg. Joseph Pulitzer (1847-1911) fondator al jurnalismului modern american și inițiator al celebrului premiu care îi poartă numele.

Secolul al XIX-lea a fost epoca marilor cotidiene. Apariția telegrafului, a agențiilor de presă și a alfabetizării de masă a transformat jurnalismul într-o profesie modernă. În această perioadă apar: reportajul; interviul; editorialul; corespondența de război; fotografia de presă. Secolul al XX-lea aduce radioul, televiziunea și agențiile internaționale de știri, iar începutul secolului XXI marchează ascensiunea jurnalismului digital și a platformelor online.

Deschiderea Muzeului Etnografic din comuna Șuletea, județul Vaslui

Data: 18 iunie 2026 by Redacția

Muzeul „Vasile Pârvan” din Bârlad reprezintă una dintre instituțiile culturale de referință a județului Vaslui, deținând în prezent patru secții, respectiv: Istorie – Arheologie; Artă; Personalități Bârlădene și Bibliotecă; Științele Universului și ale Vieții. Acestea sunt specializate în cercetarea, conservarea și valorificarea patrimoniului cultural din multiple domenii ale cunoașterii, contribuind la dezvoltarea unei perspective interdisciplinare asupra evoluției comunităților locale și regionale. Muzeul deține, însă, și un fond semnificativ de bunuri cu valoare etnografică: obiecte tradiționale de artă populară, piese artizanale, obiecte din gospodăria tradițională, textile și alte elemente de port tradițional, unelte, artefacte și instalații meșteșugărești specifice culturii tradiționale. Acest patrimoniu, acumulat de-a lungul timpului prin donații, reprezintă o componentă importantă a identității culturale locale și regionale. În acest context, crearea unei Secții de Etnografie răspunde unei necesități reale de documentare, protejare și valorificare a patrimoniului cultural tradițional specific zonei. Județul Vaslui păstrează un fond etnografic deosebit de valoros, reflectat în arhitectura rurală, meșteșugurile locale, portul popular, tradițiile orale și practicile comunitare, elemente care, în absența unor intervenții instituționale, riscă să se piardă sau să se fragmenteze.

Muzeul amplasat în mediul rural, în localitatea Șuletea, județul Vaslui, propune publicului vizitator o expoziție cu tematică tradițională, orientată spre valorile culturale și patrimoniului material și imaterial al zonei. Expoziția surprinde un traseu tematic menit să ilustreze universul satului tradițional, structurat în cinci spații reprezentative care prezintă viața spirituală, educațională, culturală și domestică a comunității rurale. Fiecare exponat spune o poveste despre viața satului de altădată, despre muncă, credință și demnitate. Deschiderea Secției de Etnografie la Șuletea reprezintă, fără îndoială, un pas important în promovarea culturii locale și în consolidarea sentimentului de apartenență la această comunitate. Înființarea acestei noi structuri muzeale va permite dezvoltarea unui cadru coerent de cercetare interdisciplinară, de conservare a patrimoniului material și imaterial și de mediere culturală, contribuind la consolidarea identității culturale locale și la implicarea activă a comunităților în procesele de transmitere a tradițiilor.

Astfel, miercuri, 24 iunie 2026, dată la care marcăm „Ziua Universală a Iei”, sărbătoarea Sânzienelor, precum și sărbătoarea religioasă dedicată nașterii Sfântului Ioan Botezătorul, Muzeului „Vasile Pârvan” Bârlad și Consiliul Județean Vaslui vă invită să participați, începând cu ora 13.00, la inaugurarea acestui important muzeu care aduce în atenție trecutul și prezentul din lumea satului, unul din puținele deschise în zona rurală a județului. Programul va debuta cu o slujbă de sfințire a spațiului muzeal, oficiată de preotul Marius Parpalea, paroh la Biserica „Sf. Nicolae” din Șuletea, moment cu o încărcătură spirituală majoră pentru comunitate. De asemenea, în cadrul evenimentului sunt prevăzute alocuțiuni oficiale, susținute de reprezentanții mai multor entități implicate în organizarea și sprijinirea proiectului. Manifestarea va cuprinde un program artistic susținut de Grupul vocal „Pozitiv”, din cadrul Căminului Cultural „Virgil Caraivan” Șuletea, coordonat de Cătălin Hliban, Ansamblul folcloric „Răzeșii”, coordonat de prof. Dumitru Andrei și Orchestra Răzeșilor, ambele din comuna Pogonești.

Sub semnul triplei sărbători, la eveniment vor participa și membrele grupului tradițional Șezătoare Bârlădeană, coordonat de Viorica Tănasă, care vor aduce în atenția publicului, cămășile tradiționale pe care le-au creat în cadrul întâlnirilor de la muzeu precum și elemente legate de pașii parcurși în vederea confecționării unei ii.

A consemnat Valentina Mureșan

Pictorul Ștefan Câlția a „redecorat” Șona – satul cu case albastre ca cerul

Data: 18 iunie 2026 by George V. Grigore

Satul Șona din comuna Mândra aparținând de județului Brașov este așezat la est de orașul Făgăraș, înșiruit pe malul drept al Oltului, străjuit la partea de nord de coroana de dealuri colinate, care depășește mult lungimea satului și a hotarelor lui spre răsărit și apus. Ce putem vedea în Șona? Biserica „Adormirea Maicii Domnului”; „Piramidele de la Șona” sau „Guruiețele”, acestea fiind opt movile de pământ aflate în capătul de est al satului, ce oferă o amplă panoramă asupra Țării Făgărașului. Unele dintre ele sunt înalte de aproape 30 de metri, sunt așezate pe două șiruri, în ordinea mărimii și se spune că ar fi fost ridicate de către daci; „Casa albastră”, care a fost restaurată în stil tradițional de pictorul Ștefan Câlția si de fiul său Matei, folosită ca rezidență artistică și „Fierăria lui Lazăr”, restaurată tradițional de Asociația sătească „Șona Noastră” la inițiativa lui Ștefan Câlția, cu potențial meșteșugăresc, etnografic și turistic. Șona este satul copilăriei marelui pictor Câlția, cel care l-a inspirit în creionarea stilului său specific de pictură. Cum a apărut ideea acestui proiect de suflet? „Am învăţat să privim, să iubim. Iar Albastrul este continuarea poveştii noastre din Transilvania, despre arhitectura vernaculară. Voluntarii Asociaţiei Monumentum au restaurat déjà cea de a treia faţadă ce aparţine unei case din Şona, satul copilăriei pictorului Ştefan Câlţia”, ne-au spus cei de la Asociaţia Monumentum. „Casa Albastră din Șona” a fost prima restaurată și este o casă emblematică, care este decorată manual și este un simbol al satului. Este un obiectiv alături de care Fundația Ștefan Câlția operează un program de rezidență artistică, „ȘONA AIR”. În plus, Casa Albastră a fost aleasă drept simbol al unui proiect de restaurare a unor elemente decorative ale altor case albastre din sat, cu implicarea Asociației Monumentum.

Casa Albastră este parte a unui proiect de restaurare și conservare a satului, cu accent pe casele care au culoarea albastră, care este o tradiție locală. Mai mult, casa albastră a fost pictată manual și este acum disponibilă și ca pin ceramic, Gruni. Prin achiziționarea pinului ceramic, se face și o donație către un fond destul pentru restaurarea fațadelor și elementelor decorative ale caselor albastre din sat. „Întâmplarea a făcut să putem organiza şi în anul 2021 şantierul-şcoală de restaurare, program pe care dorim să îl creştem în următorii 10 ani, în Ţara Făgăraşului. Am încercat cu puterile noastre să reparăm faţada unei case care ascundea o inscripţie foarte puţin vizibilă, anul reparaţiei capitale şi numele celui care a meşterit în urmă cu 116 ani la ea. Cât de frumos e să vezi cum fragmentul acesta de poveste a dormit atâţia ani sub straturile de tencuială fragilă, sub ploi şi zăpezi şi a rezistat până la noi, în 2021. Iar dacă ne gândim la posibilul an când a fost ridicată casa, atunci sigur erau vremuri în care ideea de comunitate era foarte puternică. Am fost atenţi la straturile de tencuială, la felul în care a fost aşezată piatra şi la toate mesajele pe care ni le-a transmis faţada. Ne place să ne uităm la aceste case ca la bunicii şi străbunicii noştri, la chipurile lor, cu aceeaşi grijă, atenţie şi bucurie. Să începem să vorbim cu casele, cum se vorbea în urmă cu un secol sau două şi să le reparăm cu materiale naturale, piatră, nisip, var stins, apă. Să repetăm gesturile lor şi să învăţăm să privim.”

Așa ne-au spus cei de la Asociaţia Monumentum. Programul educaţional de la Şona, bazat pe întâlnirea dintre arhitectură şi celelalte arte se desfăşoară pe o perioadă de zece ani şi este iniţiat de Asociaţia Monumentum, Fundaţia „Ştefan Câlţia”, în parteneriat cu Asociaţia sătească „Şona noastră”. Pictorul Ştefan Câlţia, fiul său, Matei Câlţia, arhitectul Eugen Vaida şi restauratorul Ştefan Vaida transmit permanent iubirea lor faţă de patrimoniul din Transilvania şi din ţară şi asta dă tutror superputeri să pornească în fiecare zi în călătoria pentru protejarea tuturor elementelor valoroase de la sat, atât câtă vreme mai suntem pe aici. Proiectul cultural „Casele vernaculare: de la decădere la… albastru” început în 2024 este co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național – AFCN și vizează punerea în valoare a fondului material rural, evidențiind identitatea specifică locului și a tradițiilor legate de construcții. Organizat de Asociația Monumentum acest proiect își propune să educe în legătură cu istoria și modul de restaurare a caselor vechi, un interes continuu al asociației, și în special să spijine proprietarii de case cu arhitectură vernaculară, valoroase atât din punct de vedere al patrimoniului, cât și pentru istoria locului. Se desfășoară în parteneriat cu: Fundația Ștefan Câlția, Via Transilvanica, Institutul de Cercetare Făgăraș. Pe casele albastre se întorc și berzele din drumurile lor fără de praf și admiră minunea unui cer reflectat pe pământ. Voluntarii și artiștii au oferit aripi visării și au ridicat astfel satul de poveste în cerurile copilăriei noastre, mai albastre, tot mai albastre!

Norii de deasupra capetelor noastre…

Data: 17 iunie 2026 by Petru Jipa

„Oamenii de știință, în numele „luptei împotriva încălzirii globale”, injectează particule în stratosferă. Oficial, acestea sunt doar „experimente”. Neoficial, programe de geo-inginerie la scară largă sunt deja în desfășurare. Ei pulverizează. Ei alterează compoziția atmosferei. Ei creează nori artificiali care nu existau acum 30 de ani. Și toate acestea pentru a „salva planeta”, conform narațiunii lor. Dar adevărata întrebare se află în altă parte: Cine le-a dat dreptul să se joace de-a vrăjitorii ucenici cu cerul pe care îl respirăm cu toții? Cine controlează aceste programe? Care sunt efectele pe termen lung asupra sănătății, climei și vieții însăși? Și mai presus de toate… de ce se face toate acestea în secret total, în timp ce ni se vorbește constant despre „transparență climatică”? Privește cerul. Observă dârele care nu mai dispar. Observă modelele ciudate din nori. Aceasta nu mai este teorie. Aceasta este geo-inginerie recunoscută. Și tu vei continua să privești fără să spui nimic… sau vei cere în sfârșit răspunsuri?” – Julian Assange scrie pe pagina dânsului. Norii de deasupra capetelor noastre nu mai sunt martori tăcuți, sunt obiecte negociate, puncte de date manipulate, pioni geopolitici. „Dârele care nu se mai sfârșesc pe cer”: acele poteci nesfârșite, șerpuitoare, care nu mai provin doar de la aeronave, ci din intenții ascunse în spatele jargonului științific, injecția de aerosoli stratosferici, strălucirea norilor marini, gestionarea radiațiilor solare. Ceea ce odinioară era considerat speculație este acum un domeniu al politicii climatice experimentale, unde cercetătorii nu numai că măsoară, ci ”intervin”, nu doar observă, ci ”dirijează”. Dar cine le-a înmânat această ștafetă asupra atmosferei? Și ce drept legitimează tratarea climei nu ca pe un sistem, ci ca pe un laborator, cu noi toți ca subiecți de testare fără să știm? Răspunsul nu se află într-o singură instituție, ci într-o tăcere periculoasă: tăcerea democrației în fața științei accelerate. Pe măsură ce modelele climatice devin din ce în ce mai rafinate, cadrele etice și juridice devin din ce în ce mai poroase.

Geo-ingineria nu este negociată în tratatele internaționale, ci în sălile de conferințe ale grupurilor de experți, în proiecte pilot fără consultare publică și în publicații scrise mai puțin pentru public și mai mult pentru comisiile de evaluare „inter pares”. Oamenii de știință care „se joacă cu clima” nu acționează din simplă aroganță, ei sunt conduși de o logică disperată a necesității. Dar necesitatea nu este o legitimare automată. Un experiment care modifică stratosfera globală nu poate fi legitimat prin eleganța unei ecuații, necesită o decizie democratică la fel de complexă, clima însăși: transnațională, intergenerațională, ireversibilă. Și apoi există ironia amară care planează asupra dezbaterii ca o ceață otrăvitoare: „Fac ei un purificator climatic?” Nu. O otrăvesc, nu chimic, ci structural. Deoarece fiecare zonă de conflict militar sau geopolitic centrată pe controlul tehnologiilor climatice, resurselor de apă sau randamentelor culturilor subminează cooperarea care singură ar putea aborda criza climatică. Războaiele nu „curăță” ele exacerbează inegalitatea, distrug infrastructura, eliberează carbon și erodează încrederea esențială pentru acordurile climatice globale. Adevărata curățare nu începe cu particulele din stratosferă, ci cu transparența în laboratoare, responsabilitatea în fața parlamentelor și dreptul comunităților indigene de a controla aerul de deasupra satelor lor. Nu suntem în pragul salvării tehnologice, suntem în pragul unei noi forme de putere: o putere care nu mai controlează pământul sau materiile prime, ci norii, vânturile și vremea. Această putere nu necesită formule noi, necesită constituții noi, nu doar pentru state, pentru atmosfera însăși. Pentru că, dacă transformăm aerul într-un laborator fără a testa mai întâi etica, atunci prima catastrofă climatică nu va fi încălzirea, ci pierderea capacității noastre de a decide colectiv asupra a ceea ce contează pentru noi. Norii nu se opresc niciodată din mișcare. Dar așteaptă să vadă dacă îi mai vedem ca pe cer, sau doar ca pe o balanță pentru propriul nostru eșec.

Scriitorul și traducătorul, Cristian Schenk, îmi spune într-un mesaj: Nu știu dacă „cineva acolo sus ne iubește” în fiecare zi… Știu doar că aici, jos, oamenii trebuie să iubească adevărul măcar din când în când. Nu din poezie. Din igienă morală. Când minciuna ajunge metodă de stat, iar frica devine instrument administrativ, norocul nu mai este protecție. Este doar o amânare. Steagul fals nu ucide numai prin bombe, drone sau uniforme schimbate. Ucide mai întâi prin cuvinte. Întoarce sensurile pe dos. Agresorul devine victimă, minciuna devine strategie, iar propaganda se îmbracă în costum diplomatic. Așa începe prăbușirea: nu cu explozia, ci cu propoziția falsă acceptată comod de cei care nu vor să vadă. Pacea nu se apără cu naivitate. Se apără cu luciditate. Cu memorie. Cu numirea exactă a răului. Fiindcă răul nenumit crește liniștit, ca mucegaiul sub varul proaspăt. Iar când ne trezim, casa miroase deja a istorie stricată”.

Să fie pace!

Numărul 781

Data: 17 iunie 2026 by Administrator

Descarcă PDF

„Securitate națională” sau diktatură?…

Data: 17 iunie 2026 by Zoe Dantes

Sau când protecția statului devine limbajul perfect pentru a ascunde puterea. „Securitatea națională” este una dintre acele expresii care nu mai aparțin doar limbajului instituțional. A intrat în limbajul politic, apoi în cel mediatic, apoi în conversația publică de zi cu zi, până când a devenit aproape o formulă magică: o cheie care deschide uși, dar și o scuză care închide guri. În numele ei se pot lua decizii rapide. În numele ei se pot justifica restrângeri. În numele ei se poate cere încredere oarbă. Și, poate cel mai periculos, în numele ei se poate suspenda întrebarea esențială din orice democrație: „De ce?”… Pentru că acolo unde începe securitatea națională”, începe uneori și sfârșitul explicației. În teorie, sensul este limpede și legitim. Orice stat are nevoie de protecție împotriva amenințărilor reale: război, terorism, atacuri hibride, colaps instituțional. Nimic controversat aici. Problema nu este existența conceptului. A devenit elasticitatea lui. Faptul că poate fi întins până când acoperă nu doar pericolele externe, și trece în zona deciziilor interne. Nu doar apărarea statului. Chiar modelarea lui politică. Aici începe derapajul subtil, aproape invizibil: transformarea unei noțiuni tehnice într-un argument universal de autoritate. Când o decizie politică este justificată prin „securitate națională”, ea intră automat într-o altă categorie. Nu mai este o opțiune printre altele, discutabilă, criticabilă, perfectibilă. Devine o necesitate. Iar ceea ce este „necesar” nu mai trebuie dezbătut. Doar imperativ acceptat.

Aceasta este marea mutație.

În locul argumentului politic apare argumentul de securitate. În locul transparenței apare formularea vagă. În locul responsabilității directe apare o zonă gri, unde decizia „vine dintr-o evaluare superioară”, adesea inaccesibilă publicului. Și, încet, fără să ne dăm seama, se produce o schimbare de putere: nu mai contează doar cine decide. Contează strict de cine definește ce este „pericol”. Pentru că cine definește pericolul, definește și reacția. Iar cine definește reacția, trasează limitele vieții politice. Aici apare riscul real, dincolo de teorie sau suspiciune: atunci când conceptul de securitate națională este folosit prea larg, el poate deveni un instrument de filtrare a realității politice. Nu mai vorbim despre „ce este bine pentru societate”. Vorbim despre „ce este sigur pentru stat”. Iar diferența dintre cele două nu este doar semantică, este profund democratică. Pentru că societatea are dreptul la dezbatere. Statul, în logica securității, caută control și stabilitate. Cele două nu sunt incompatibile, dar intră în tensiune imediat ce balanța se înclină. În acel moment, apar două fenomene periculoase. Primul: normalizarea excepției. Măsuri care ar trebui să fie temporare devin permanente, pentru că „riscurile nu dispar niciodată”. Al doilea: externalizarea deciziei. Politicul începe să se sprijine pe formulări tehnice, pe evaluări de risc, pe expertize netransparente, până când responsabilitatea devine difuză. Nu mai există un autor clar al deciziei. Există un ecosistem de justificări.

Și atunci cetățeanul rămâne într-o poziție paradoxală: i se cere încredere, dar i se oferă tot mai puțină claritate. Desigur, există și realitatea pe care nu o putem ignora: lumea este instabilă, amenințările sunt reale, iar statele au nevoie de structuri de securitate solide și de consilieri competenți. Problema nu este existența acestor mecanisme. Problema apare atunci când ele nu mai sunt contrabalansate de control democratic real. Pentru că într-un stat sănătos, securitatea nu ar trebui să fie un substitut al politicii. Ar trebui să fieun instrument al ei. Nu ar trebui să dicteze direcția, dar ar trebui să informeze decizia. Nu ar trebui să înlocuiască dezbaterea, doar să o sprijine cu date, nu cu opacitate. Ori de câte ori această linie se estompează, apare tentația periculoasă de a transforma „securitatea națională” într-un argument final, ireductibil, aproape sacru. Iar ceea ce devine sacru în politică devine, inevitabil, mai puțin discutabil. Adevărata întrebare nu este dacă securitatea națională este importantă. Este.

Adevărata întrebare este alta, mult mai incomodă: Cine trage linia dintre protecție și abuz? Cine decide când „siguranța statului” începe să limiteze viața politică a cetățenilor? Și, mai ales, cine mai are voie să pună aceste întrebări fără să fie plasat automat în afara consensului? Pentru că acolo unde întrebările devin suspecte, nu mai vorbim doar despre securitate națională. Vorbim despre o schimbare de paradigmă. Iar în acele momente, limbajul nu mai este doar un instrument de comunicare. Devine un instrument de putere. Asta în cazul în care vreunii dintre voi se întreabă cine aruncă în populație cu numirile primilor miniștri. Unul după altul. Nu e vorba despre așa-zisul președinte, numit, nu ales. După cum știm toți. Este vorba despre „sfaturile” consilierilor care au căpătat forță de decizie în numiri de sub umbrela sintagmei „securitate națională”, în numele căreia șapte procente „în cazul ruperii PNL ului are putere mai mare de 50 la sută a opoziție. La ora actuală, teoretic opoziția ar fi PSD și AUR. Sau ar putea fi. Matematic. Căci decizional, am căzut cu toți de acord că toata lumea politică a făcut pipi pe Constituție și pe voturile cetățenilor. Sub sintagma care poate acoperi toate măgăriile pentru propriile interese, numită „securitate națională”. Salutăm „consiglierii” lui Nicușor! Cei pe „securitate națională”! Căutați și veți găsi cine sunt! Persoane importante, monchèr!

Despre Clubul Lombard și bănci delincvente și recalcitrante…

Data: 17 iunie 2026 by Gheorghe Piperea

În 2002, Comisia Europeană a sancționat un grup de bănci austriece care, ani de zile, au avut întâlniri regulate și au stabilit împreună dobânzile la credite și la depozite și prețurile și tarifele altor produse bancare. Nu e vorba de un jaf cu cagule și pistoale, ci de unul în costume scumpe, în săli de ședință elegante și aristocratice, în care concurenții își împărțeau informații, eliminau concurența și se îmbogățeau și mai mult, pe seama clienților, inclusiv a celor faliți. Interesant este că, în principal, băncile nu au negat existența întâlnirilor, schimburilor de informații sensibile și a mecanismelor de coordonare dintre ele, fiind conștiente că discuțiile purtate nu erau simple schimburi nevinovate de opinii între concurenți. Au invocat mai degrabă argumente juridice și procedurale: că drepturile la apărare ar fi fost încălcate, că efectele asupra comerțului dintre statele membre nu ar fi fost demonstrate suficient, că anumite comportamente nu puteau fi imputate unor societăți după preluări și reorganizări sau că nivelul amenzilor era disproporționat. De asemenea, au invocat complexitatea domeniului financiar și particularitățile pieței bancare. Erste invoca încălcarea dreptului la apărare și lipsa de efecte semnificative asupra comerțului dintre statele membre. De asemenea, Erste s-a plâns că i s-a pus în cârcă o amendă pe care CE ar fi trebuit să o aplice filialei sale (GiroCredit, cumpărată după săvârșirea faptelor). Raiffeisen s-a plâns că i s-a aplicat amenda ca procent din cifra de afaceri a întregului grup, iar nu doar a filialei. Bank Austria Creditanstalt a susținut că a fost o eroare a CE să constate că reuniunile frecvente ale băncilor, în cadrul asociațiilor lor profesionale, ar fi produs efecte economice (era, probabil, un bal mascat de sânziene …). În plus, s-a plâns că nu a primit niciun premiu, cât de mic, pentru că a cooperat (practic, și-a turnat co-autorii faptei ilicite, ca să primească un pic de clemență, iar răutatea de ins de la Comisie nu a acordat-o).

În 2009, CJUE a respins acțiunile băncilor și a confirmat în esență analiza Comisiei: timp de ani de zile, instituții care ar fi trebuit să concureze una împotriva celeilalte au creat un cadru organizat de contact, coordonându-și cartelar elemente esențiale ale activității lor comerciale.

În esență, acuzația din dosarul manipulării ROBOR merge pe aceeași idee. ROBOR (Romanian Interbank Offer Rate) este rata medie a dobânzii la care băncile participante declară că sunt dispuse să împrumute lei altor bănci pe piața interbancară. Deci, este vorba de o cotație, iar nu de tranzacții efective. În cadrul mecanismului de fixing al ROBOR, derulat pe baza unui proceduri stabilite și administrate de BNR, băncile nu se împrumută între ele, ci se joacă un fel de leapșă (tag) financiară fără efect de preț sau risc de daună. Ani buni, băncile ne-au repetat aceeași poveste: piața este eficientă, concurența funcționează, dobânzile sunt rezultatul unui mecanism obiectiv, rece, matematic, deh, garantat de BNR. Acum însă, cea mai mare amendă din istoria Consiliului Concurenței din România, aproximativ 710 milioane de euro, aplicată pentru coordonarea anti-concurențială a cotațiilor ROBOR, ridică o întrebare simplă: cât de liberă și corectă era, de fapt, această piață?

Băncile nu sunt sancționate pentru că există ROBOR și nici pentru că dobânzile au crescut într-o anumită perioadă. Sunt sancționate pentru că, potrivit autorității de concurență, ar fi făcut ceea ce rivalii nu au voie să facă într-o economie liberă de piață: să vorbească între ei despre prețul banilor și să își coordoneze comportamentul înainte de a cota. Sistemul bancar cere de la clienți disciplină drastică. Dacă întârzii cu o rată, primești penalități, ești raportat ca rău-platnic, devii paria pentru alți actori din sistem sau, mai rău, nevoia te împinge la forme mult mai rele de împrumut. Dacă nu respecți contractul, banca îți execută bunurile, poți ajunge pe străzi. Dacă însă băncile sunt acuzate că au încălcat regulile fundamentale ale concurenței, discursul se schimbă brusc: este complicat, este tehnic, piața monetară funcționează altfel, ROBOR se stabilește în mod transparent conform regulilor BNR, este un atac asupra sistemului bancar, orice acțiune împotriva băncilor crește costul viitor al creditelor; de aceea noi, cei cu băncile în suflet, suntem deciși să demonizăm pe oricine ridică vocea și cere dreptate pentru debitori.

Participanții la determinarea ROBOR-ului nu au voie să se înțeleagă între ei. Fiecare participant trebuie să își stabilească independent strategia, prețurile și comportamentul. De vreme ce Consiliul Concurenței, după ani de investigații, aplică cea mai mare amendă din istoria sa, înseamnă că a apreciat că sunt suficiente elemente pentru a susține în fața instanței o astfel de acuzație. Dacă această apreciere este corectă sau nu este un verdict care va fi decis, în final, de către judecătorii care vor controla legalitatea și temeinicia sancțiunii. Băncile, vă asigur, nu au nevoie de voi ca avocați din oficiu și gratuiți. Băncile au lobby, au avocați hiper-influenți și plătiți regește, au consultanți, influenceri (unii dintre ei sunt politicieni sau membri ai executivului), ONG – uri pe care le sponsorizează și care sar ca roiurile de lăcuste în apărarea lor când e nevoie. Vă asigur că au toate mijloacele din lume pentru a-și cumpăra dreptatea. Și nu vă temeți că efectele negative ale faptelor lor penale sau contravenționale vor trece asupra voastră. Într-un stat de drept, cel ce plătește o amendă și o despăgubire nu are voie să o treacă pe seama clienților, a statului sau a economiei. Cei ce susțin că asta ar trebui, de fapt, să se întâmple comit două erori de logică: (i) dacă băncile ar continua să împrăștie costurile lor cu amenzile și despăgubirile în dobânzi, comisioane și speze stoarse de la clienți, asta ar fi o dovadă clară că băncile că nu sunt deloc oneste și un motiv pentru alte sancțiuni, chiar mai drastice, cum ar fi suspendarea activității; (ii) capitalismul nu înseamnă hoție, ci onestitate și responsabilitate.

Istoria recentă ne arată că lumea bancară nu este străină de astfel de derapaje. De la Lombard Club, la scandalurile internaționale LIBOR și EURIBOR, autoritățile de concurență și de supraveghere au descoperit în repetate rânduri că, în spatele unui limbaj tehnic sofisticat pentru marea majoritate a celor asupra cărora se răsfrâng efectele fixing-ului, benchmark-ului, cotațiilor interbancare, se poate ascunde uneori un vechi păcat economic: înțelegerea între competitori în detrimentul celor care plătesc nota de plată. Și da, faptele trebuie sancționate, băncile trebuie să plătească amenzile și să dea înapoi foloasele necuvenite.