O incursiune de pionierat în mitopoetica orașului Chișinău

Situat în partea centrală a interfluviului pruto-nistrean, pe cursul mediu al râului Bâc, municipiul Chișinău este, actualmente, capitala și cel mai mare oraș și centru administrativ, teritorial, economic, științific și cultural al Republicii Moldova, al doilea oraș din spațiul românesc raportat la populație și suprafață. Printre cele mai vechi descoperiri arheologice pe teritoriul său se numără vetre geto-dacice din sec. VI î. Hr., iar vestigiile de cultură materială din secolele următoare probează faptul că a avut loc și aici un intens proces de romanizare a populației.

Prima mențiune documentară a Chișinăului ca localitate (sat sau loc, așezare populată) din valea râului Bâc datează din 17 iulie 1436, când domnii Țării Moldovei Ilie și Ștefan au dat și i-au întărit lui Oancea logofăt pentru credincioasa slujbă mai multe sate pe Răut, stabilindu-le hotarele „…la Bâc, de cealaltă parte, pe valea ce cade în dreptul Cheșenăului lui Acbaș, la Fântâna, unde este Seliștea Tătărească în dreapta păduricii”. În 1466, seliștea a fost întărită de Ștefan cel Mare unchiului său, Vlaicu. La 1576 urmașii lui Vlaicu au vândut satul lui Dragoș, fost ureadnic de Iași, iar la 1616 urmașii acestuia l-au vândut marelui vistiernic Constantin Roșca. În 1641, Chișinăul a trecut în stăpânirea mănăstirii Sfânta Vineri din Iași, rămânând ca proprietatea ei până la începutul secolului al XIX-lea. La 2 martie 1666, Chișinăul este menționat ca târg (în el locuiau „târgoveți”). Apare aici comerțul stabil, susținut de cârciumi și dughene, dar a rămas și în secolul al XVIII-lea un mic orășel, unde locuitorii, în afară de meșteșuguri și comerț, se ocupau și cu agricultura. La 1774 recensământul populației a înregistrat 162 de contribuabili (peste 800 de locuitori).

După anexarea Basarabiei de către Rusia, la 1812, Chișinăul devine centru al regiunii. Atunci orașul avea circa 7.000 de locuitori. În 1834 guvernul țarist a aprobat planul general de dezvoltare a orașului. Apar străzi noi în linie dreaptă, după standardele de atunci ale orașelor europene. În 1830-1836 a fost înălțată Catedrala cu clopotniță în preajmă, iar în jurul ei a fost sădită o grădină publică. Treptat, orașul a căpătat aspectul unui centru gubernial, unde apare mica industrie, preponderent prelucrătoare de produse agricole, se formează o burghezie multinațională. În 1871 este deschisă calea ferată Chișinău-Tiraspol, iar în 1876 s-a pus în funcțiune calea ferată Chișinău-Odesa. Orașul a început să se dezvolte din punct de vedere edilitar și comercial, devenind în 1877 un important centru de aprovizionare militară. În 1897 Chișinăul avea 108.000 de locuitori, în oraș funcționând 730 de întreprinderi industriale cu 2.400 de lucrători și 25 instituții de credit (1910). Suprafața Chișinăului ajunsese la 7.181 ha, având o lungime de 10 km și o lățime de 5 km.

În 1917 orașul a devenit centrul amplei mișcări naționale care a cuprins întreaga Basarabie. Aici s-a constituit Sfatul Țării, care la 27 martie/9 aprilie 1918 a proclamat unirea Basarabiei cu România. După 1918, Chișinăul a devenit cea de a doua aglomerație urbană a României Întregite, după municipiul București, populația căruia era estimată la circa 800.000 de locuitori. În anii interbelici, în centrul orașului funcționa o uzină electrică municipală, construită în 1908. Chișinăul interbelic avea 75 km de străzi pavate și 18 km de străzi nepavate. Conform datelor recensământului din 29 decembrie 1930, Chișinăul avea 10.177 clădiri cu 26.562 de familii, sau 117.016 locuitori. Populația Chișinăului era de 8 ori mai mare față de cea a Orheiului și de 4 ori mai mare decât cea a Tighinei și Cetății Albe. În municipiul Chișinău erau 186 de instituții publice și 4.623 întreprinderi comerciale și industriale, iar transportul era asigurat de taxiuri, trăsuri și 4 linii de tramvai.

La 28 iunie 1940, împreună cu întreaga provincie, Chișinăul a fost anexat de URSS, iar la 2 august 1940 a devenit capitala R.S.S. Moldovenești. În perioada sovietică, populația orașului a ajuns la 770.948 de locuitori, conform datelor recensământului din 1989. S-au dezvoltat în acei ani diverse industrii: chimică, inginerie mecanică, de prelucrare a metalelor etc. Au fost construite numeroase fabrici și uzine de producere a aparatelor electrice, a mașinilor de spălat, a pompelor ermetice etc. Au fost construite zonele rezidențiale Botanica, Râșcani, mai târziu Sculeni, Ciocana Nouă. Între 1960-1979 au fost construite 40,3 % clădiri din fondul imobiliar al Chișinăului, iar ponderea locuințelor construite în anii 1951-1990 constituie 74,3 % din totalul locuințelor.  Din 27 august 1991, Chișinăul este capitala Republicii Moldova. Conform datelor Biroului Național de Statistică, în 2017 Chișinăul avea o populație de 685.900 locuitori (662.836 locuitori la recensământul din 2014). Chișinăul este supranumit și „orașul din piatră albă”, „oraș din albe flori de piatră”, provenind din abundența clădirilor deschise la culoare, construite din piatră albă de calcar.

Cu toate că atât în anii postbelici, cât și, mai ales după proclamarea independenței celui de-al doilea stat românesc, la 27 august 1991, interesul cercetătorilor față de trecutul mai îndepărtat sau mai recent al orașului Chișinău a fost unul constant, fiind editate inclusiv lucrări cu caracter enciclopedic, tratarea obiectivă și multiaspectuală a evoluției istorice a celei mai importante aglomerații urbane din interfluviul pruto-nistrean, de la începuturile sale până în zilele noastre, a devenit posibilă abia din ultimii ani, grație deschiderii unor noi fonduri de arhivă și accesului la noi surse de documentare. În particular, chiar dacă cercetătorii au în prezent la dispoziție mărturiile numeroșilor și diverșilor călători sau funcționari care au trecut prin localitatea atestată documentar din secolul al XV-lea, ba chiar „au stat acolo și s-au pronunțat asupra caracterului etnic al populației ei băștinașe, asupra stării ei sufletești, sociale, culturale”, precum și asupra pitorescului viitorului oraș Chișinău, o seamă de subiecte extrem de importante rămân în continuare neelucidate sau tratate nesatisfăcător.

Astfel, spre deosebire de locuitorii Romei, Veneției, Parisului ori Sankt Petersburgului, orașul Chișinău nu a beneficiat, încă, de „o poveste a originii care să îl lege ancestral cu forța ei tainică și nelămurită de pământul acesta, nu a avut un mit fondator întreținut prin tradiție” (Aliona Grati). Altfel spus, la momentul actual, Chișinăul nu dispune de o mitologie proprie, alcătuită din folclorul urban sau literatura cultă. Or, este un fapt demonstrat că renumele unui oraș depinde în mare măsură de poveștile acumulate și depozitate în memoria colectivă a locuitorilor acestuia.

Din acest punct de vedere, noul volum „Chișinău. Morile timpului” al cunoscutului critic, istoric literar, doctor habilitat în filologie, prof. univ. Aliona Grati, membră a Uniunii Scriitorilor din Moldova și a Uniunii Scriitorilor din România, redactor-șef al publicației „Dialogica. Revistă de studii culturale și literatură”, lansat recent la Editura Prut Internațional, se înscrie printre cele mai originale, consistente și documentate contribuții la istoria orașului Chișinău și a locuitorilor acestuia.

Cartea elaborată de Aliona Grati este despre orașul Chișinău și locuitorii săi – așa cum apăreau în ochii și în imaginarul vizitatorilor. Lucrarea reconstituie saga unui oraș prin prisma și din perspectiva străinilor, mai exact, a vizitatorilor, care au făurit și au arătat lumii imagini proaspete și vii despre Chișinău, l-au apreciat și l-au reprezentat, fiecare, într-o manieră aparte și în mod diferit. Imaginile și mărturiile despre Chișinău evocate de autoare nu sunt ale unor vizitatori oarecare, ci ale unor peregrini cărturari și oameni de litere talentați, cu abilități remarcabile în a crea expresii memorabile și care, mirați de unele lucruri, surprinși de altele, „l-au evocat și l-au înregistrat în toată splendoarea sau, neîndurător, în mizeriile lui”.

Spre deosebire de istorici care, în mod obișnuit, utilizează noțiunea de „mitologie” ca echivalent al falsului, cu afirmații fără referințe verificabile, condamnabilă în raport cu adevărul documentului, autoarea volumului îi conferă înțelesul de narațiune fabuloasă și fictivă, prin al cărui imaginar simbolic se întregește identitatea unui oraș, făcându-l mai atractiv din punct de vedere cultural. Așadar, cu înțelesul de „facere a miturilor”, Aliona Grati propune publicului cititor o mitopoetică a orașului Chișinău.

Cu toate că imagologia Chișinăului se constituie inevitabil și ca un repertoriu de clișee, stereotipuri de percepție și prejudecăți colective, demersul Alionei Grati nu se reduce la o simplă enumerare a unor însușiri pozitive sau negative ale orașului. Autoarea a reușit să scoată în evidență reprezentările literare memorabile ale unor oameni de litere, dotați cu sensibilitate și cu un indiscutabil talent literar, care au urzit imaginea Chișinăului în lume. Volumul redă impresiile literare și anecdotice ale vizitatorilor, relevante pentru alcătuirea unui inventar de imagotipuri, – adică de reprezentări individuale devenite colective în virtutea popularității emitenților.

Investigând în depozitul textelor scrise reprezentările, tablourile expresive și, mai ales, cele mai răspândite povești ale orașului Chișinău, autoarea a urmărit să evidențieze, de rând cu precizia desenului real, poezia orașului, partea de sensibilitate și imaginație, experiența trăită în ficțiune și, în același timp, clișeele și stereotipurile generate de acestea. În scrisul călătorilor străini, autoarea a evidențiat nu numai Chișinăul privit, observat, ci și imaginea orașului visat, evocat, povestit, reconstituit în orizontul miturilor și al legendelor, reconsiderat estetic.

Acesta fiind mobilul și aspectele demersului autoarei, volumul redă un impresionant tablou al reprezentărilor, expresiilor memorabile, al imaginilor care reprezintă Chișinăul în exterior și, mai ales, al celor mai răspândite și relevante povești ale acestei localități.

Astfel, după ce autoarea examinează, practic, toate opiniile și interpretările relevante privind etimologia toponimului „Chișinău” (Cheșeneu, Chișeneu, Chișinău, Chișineu), reconstrucția mitopoetică a orașului începe cu 17 iulie 1436, când localitatea din valea râului Bâc este consemnată de un Hrisov Domnesc drept „Cheșeneul lui Acbaș”, „cu verzi pășuni înmiresmate și coline împădurite”, cu pământ fertil și destul lemn, piatră, lut pentru construcția caselor, dovedindu-se un loc potrivit pentru vatra unei noi așezări. Pe parcurs, trecând de la un proprietar la altul, de la vreun boier la mănăstire, Chișinăul și-a devansat satele vecine, câștigând importanță economică, iar negustorii au reușit să înjghebe aici un târg pentru schimburile interne.

La 1466 se confirmă prezența unei seliști Cheșeneu pe moșia cu același nume, iar în scurt timp, documentele consemnează și un prim călător în respectiva localitate, acesta fiind renumitul cărturar turc Evliya Çelebi, pentru care Chișinăul apare drept un oraș „foarte bogat, ca și cum ar fi un oraș înfloritor”.

Cu trecerea timpului, numărul vizitatorilor străini a crescut în mod constant, sporind și diversificând, în egală măsură, imaginile „trăite” și „imaginate” de Celălalt ale Chișinăului.

Astfel, pentru Pușkin, bunăoară, Chișinăul era o pustietate nesuferită, un exil blestemat la marginea Imperiului Rus, pe care era nevoit să-l suporte aidoma predecesorului său, latinul Ovidiu, aruncat prin părțile Tomisului. Peste aproape un secol, Dumitru Moruzi proiecta un Chișinău ca un refugiu salvator, o patrie ce îi punea la adăpost familia aflată la ananghie. Lui Nicolae Iorga Chișinăul i se arăta un „amestec sur, cu turnuri albe”, cu o populație încâlcită și fără preocupări identitare. Dimpotrivă, Onisifor Ghibu găsea aici un material uman perfect, din care urma să modeleze un suflet autentic românesc. Înțeleptul Mihail Sadoveanu îl credea salvat pentru totdeauna de bolșevici, prevestindu-i un viitor luminos sub aripa monarhiei române, pe când Geo Bogza explora un Chișinău al mahalalelor nenorocite, condamnate la ordură veșnică.

Chișinăul nu are, probabil, farmecul marilor orașe ca Veneția ori Roma, pentru a genera în permanență plăsmuiri și a inspira fără greș călătorii. Cu toate acestea, textele puse în valoare de Aliona Grati – note de călătorie, jurnale, memorii, reportaje și chiar rapoarte diplomatice – reconstituie într-o lumină nouă și originală imaginea orașului Chișinău prin prisma peregrinilor cărturari, care l-au evocat și l-au înregistrat în toată splendoarea sau, dimpotrivă, în lipsurile sale. Constituind o originală și inedită reconstrucție mitopoetică a orașului Chișinău, volumul Alionei Grati oferă tuturor categoriilor de cititori saga unui oraș cu personaje mai pozitive sau mai negative, cu imagini favorabile sau, dimpotrivă, denigratoare, care umplu rezervoarele de imagini ale Chișinăului „trăit” și „imaginat” de Celălalt.

O recenzie de Nicolae Enciu

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*