Desființarea corpului de oaste al temuților akîngii otomani

De câteva ori, soarta Europei aflată în fața puternicului Imperiu Otoman a fost salvată de vitejia și sacrificiul domnitorilor români. De aceea clopotele bisericilor catolice bat de peste cinci sute de ani în fiecare zi la ora 12.00 în întreaga lume, amintind faptul că  Iancu de Hunedoara, voievod al Transilvaniei, a obținut o strălucită victorie la Belgrad, împotriva armatei turceşti condusă de Mahomed al II-lea, în anul 1456. Tot astfel Ştefan cel Mare a făcut parte din familia Muşatinilor şi, pe parcursul domniei, a luptat de numeroase ori împotriva Imperiului Otoman, motiv pentru care a primit titlul de „Athleta Christi” de la Papa Sixt al IV-lea. Un astfel de moment care a marcat istoria a fost bătălia de la Giurgiu pe care Mihai Viteazul a purtat-o împotriva turcilor, când a desființat corpul de oaste al temuților akîngii. Dacă în urma trecerii armatei otomane rămâneau numai biserici și case arse, capete de creștini înfipte în garduri, și cadavre ale oamenilor simpli zăcând în praful străzilor, de cele mai multe ori responsabili pentru această teroare erau akîngii.

Corpul de oaste al akîngiilor, din cadrul armatei Imperiului Otoman, a fost cu siguranță cel mai urât și mai temut de către creștini. Akîngii, oaste neregulată și neplătită de către sultan, trăiau din prăzile pe care le luau din regiunile atacate. Ei erau primii care intrau în luptă, înaintând în teritoriul ce urma să fie atacat de grosul oștirii turcești unde semănau groază și confuzie. Format dintr-o cavalerie ușoara, înarmată cu arcuri, săbii și sulițe, puteau lovi și se puteau retrage mult mai rapid decât cavaleria grea europeană. Akîngii dezvoltaseră tactici specifice războiului de gherilă, impresionând printre altele cu acuratețea săgeților trase în timp ce se retrăgeau. Un alt mare avantaj al akîngiilor aflați în luptă cu statele creștine era înțelegerea diferită a conceptului de onoare. Cele mai abominabile acțiuni împotriva populației civile urmate de retrageri imediate nu au reprezentat niciodată pentru ei altceva decât aventuri demne de laudă, nicidecum grozăvii ce trebuie condamnate sau trecute sub tăcere. Oștile de akîngii erau conduse de-a lungul timpului de adevărate dinastii, cele mai cunoscute fiind Malkoçoğlu, Turhanlı, Ömerli și Evrenosoğlu. Nu de puține ori sultanul pretexta că nu deține controlul absolut asupra acestor trupe care atacau după bunul plac țări care nu se aflau în război cu Imperiul Otoman. Joseph Freiherr von Hammer ne relatează un episod elocvent pentru modul de operare al acestor teroriști. Episodul se desfășoară în anul 1476, pe când trupele creștine erau conduse de către Matei Corvin, trupe din care făceau parte căpitanii Vlad Drăculea și Pavel Chinezul: „Pentru a distrage atenția regelui, Mahomed porunci akîngiilor să pustiască Dalmația și Croația și toată întinderea pe care trebuia să o străbată logodnica lui Matei Corvin, Beatrice de Neapole; turme de oameni și de animale gonite în neorânduială de bandiți, biserici și mănăstiri în flăcări, altare răsturnate și în flăcari, preoți gâtuiți, acesta fu spectacolul oferit prințesei în drumul său prin Dalmația.

După celebra și comentata bătălie de pe malul Neajlovului de la Călugăreni, Mihai și armata sa sunt siliți să se retragă în Transilvania. Turcii încep fortificarea orașelor București și Târgoviște. Din Ardeal voievodul muntean revine cu forțe maghiare, germane, secuiești și toscane. Dar grosul oștirii era alcătuit din români. Obiectivul forțelor conduse de către bătrânul Sinan Pașa era transformarea Țării Românești în pașalâc. Văzând că Mihai revine în Muntenia cu armată mare, Sinan Pașa se retrage spre București, iar apoi spre Giurgiu.  Mihai Viteazul îi înfrânge pe turci la Târgoviște și București și îi urmărește pas-cu-pas pâna la Dunăre. De fapt marea bătălie din acel război, din 1595, a fost la Giurgiu și nu la Călugăreni. Acolo a fost confruntarea cea mare, pentru că otomanii stăpâ­neau cetatea, iar creştinii vroiau să o ocupe pentru a o folosi ca pe un cap de pod în viitoarele campa­nii antiotomane. La Giurgiu se va consuma un episod care va ramâne înscris în istoria imperiului otoman și a Europei. Aici, aflați în coada armatei otomane ce se retrăgea grăbită în devălmășie, akîngii, vestita oaste de luptători – teroriști a sultanilor, va fi prinsă din urmă și distrusă complet de către voievodul muntean. Într-un articol minunat Vasile Lupașc, dorind să fie cât mai aproape de adevărul istoric, merge pe urma unor surse ce vin tocmai din Turcia. Astfel putem vedea ce spun istoricii turci, cunoscuți pentru cosmetizarea sau chiar negarea înfrângerilor, despre acest episod.

Despre rolul decisiv al victoriei lui Mihai Viteazul în bătălia de la Călugăreni și sfârșitul corpului de akîngii în Imperiul Otoman scrie Mustafa Alkan, de la  Universitatea din Gazi, Facultatea de Arte, Departamentul de Istorie Ankara, Turcia, în lucrarea „Sfârşitul Akîngiilor”. Istoricul turc menționează următoarele:  „Mihai (Mihai Viteazul), Voivodul Valahiei (numită Eflak de către Otomani), care este în prezent sudul României, s-a revoltat în 1590. Pentru a suprima această revoltă, Mehmed III l-a numit Mare Vizir pe Paşa Ferhad, care l-a înlocuit pe Marele Vizir Sinan Paşa, destituit după ce Mehmed III a devenit sultan. Mehmed III l-a exilat pe Marele Vizir Sinan Paşa la Malkara. Paşa Ferhad a organizat pregătirile militare foarte meticulos. Între timp, s-a luat decizia de a viza Yergöğü Köprüsü (Podul Giurgiului), unde Akîngii or să conducă un raid mai târziu peste Dunăre, pentru transferarea soldaţilor otomani de la oraşul Ruse la Castelul de la Giurgiu. (…) Ca rezultat al provocărilor lui Sinan Paşa, care nu putea tolera numirea lui Paşa Ferhad ca Mare Vizir şi Vizirul Ciğala-zâde Paşa Sinan, trupele de copii ieniceri au iniţiat o revoltă agitând publicul (Naima, 1967). Acestă revoltă a fost suprimată prin intervenţia Sultanului. Sinan Paşa a fost din nou exilat la Malkara, iar Ciğala-zâde a fost exilat la Karahisar. În final, Marele Vizir Ferhad Paşa a lansat Campania în Valahia pe 17 Şaban 1000 (după calendarul Islamic), 29 Mai 1592 (după calendarul Gregorian). Marele Vizir Deputat Paşa Damad Ibrahim, care spera să fie Mare Vizir după Sinan Paşa, a încetinit organizarea armatei ca să-l elimine pe Paşa Ferhad. La scrisorile de cerere trimise de Paşa Ferhad pentru Sultan, Paşa Ibrahim a răspuns Sultanului: „Sultanul meu, soldaţii îl urăsc profund pe Paşa Ferhad. Ei nu opun nici o rezistenţă inamicului când sunt conduși de el. Ei nu îndeplinesc sarcinile cerute la timp. Chiar dacă toți soldaţii sunt ucişi de sabie, ei nu-l respectă și nu vor să lupte sub steagul lui”. Acest răspuns l-a influenţat pe Sultan. Paşa Ferhad a fost destituit şi Sinan Paşa i-a luat locul din nou. Între timp, ca să-l elimine pe Ferhad Paşa, care supraveghea construcţia Podului de la Giurgiu (Yergöğü Köprüsü), Sinan Paşa a eliberat o hotărâre (fatwa) şi a scris o „Hatt-ı Hümayun” pentru „infidelitate” (…): „El (Ferhad Pașa) a devenit în secret un aliat al lui Mihai, Voivodul Valahiei, să ucidă soldaţii Islamului” şi „a afişat infidelitate”, în schimbul a 35.000 akçes, conform unor afirmaţii. (…) În sfârşit, pe 11 Zilkaade 1003 (18 Iulie 1595), Marele Vizir Sinan Paşa a avansat spre Mihai, Voivodul Valahiei, cu o armată de 100.000 de soldaţi. Dându-şi seama că nu poate să facă faţă armatei Otomane, Mihai n-a îndraznit să lupte. Astfel, el s-a retras încontinuu, încercând să atragă armata Otomana în mlaştini. Acesta fiind cazul, Marele Vizir Sinan Paşa s-a gândit că i-a dat lui Mihai (Viteazul) o lecţie şi a decis să nu mai avanseze. El a decis să se retragă, lăsând Satırcı Mehmed Paşa cu 2.000 de soldaţi pentru a asigura securitatea Bucureştiului. Supraveghind îndeaproape operaţiile de zi cu zi ale armatei Otomane, Voivodul Mihai a intrat în Valahia imediat după ce Sinan Paşa a părăsit oraşul Târgoviște. Apoi, a început să urmărescă Imperiul Otoman la distanţă de o zi. Pe 19 Octombrie 1595, a re-câştigat Târgoviștea, iar cei 3500 de Otomani care apărau oraşul au fost masacraţi prin diferite torturi. La acea dată, Imperiul Otoman ajunsese pe malul de nord al Dunării, la castelul din Giurgiu (Yergöğü). Ei au traversat la Ruse pe malul celălalt al Dunării. (…). Le-a luat 3 zile să treacă pe celălalt mal. Spatele armatei era asigurat de Akîngii. Podul Giurgiului ar fi fost dărâmat după ce Akîngii ar fi trecut. În timpul acestei campanii armata Otomană, în special Akîngii, colectaseră multe jafuri. Sinan Paşa pusese vameşi la capetele de pod să ia o cincime din jafuri precum şi dreptul (partea) comandanţilor din aceste jafuri. Deoarece vameşii colectau dreptul pentru trezorerie ca şi pentru comandanţi, le-a luat mai mult timp să treacă podul (Âlî, 2162, vr. 598a, 598b- 599a). Sinan Paşa a ignorat informaţiile conform cărora rebelul Voivod Mihai se apropia cu o armată de 70.000 de soldaţi, precum şi că vameşii încetineau tranziţia peste pod, ei trebuind să fi colectat drepturile din jaf după ce toţi soldaţii ar fi trecut peste pod (…). Voivodul Mihai nu a luat nici o iniţiativă până ce armata Otomană nu a ajuns pe celălalt mal al Dunării. După ce întreaga armata a trecut podul, exceptând Akîngii, Voivodul Mihai a deschis focul asupra podului. Auzind sunetul tunurilor inamicului, Sinan Paşa a anunțat că opreşte colectarea dreptului din jafuri. Oricum, ordinul a venit prea târziu. Fiind bombardat de două ori, podul de lemn a cedat. Ca urmare, mii de Akîngii s-au înecat în Dunăre (24 Octombrie 1595). Câteva mii de Akîngii care nu au putut traversa podul au fost trecuţi prin sabia inamicului (Öztuna, 1972). Discutând „Incidentul de la Giurgiu” (Yergöğü Bridge) sub titlul „Distrugerea Corpului de Akîngii”, Hammer afirma că cele mai distinse părţi ale corpului de Akîngii au fost măcelărite şi că Akîngii nu s-au putut recupera din nou după acest incident (Hammer, 1990/ IV). Istoricii specializaţi în acea perioadă afirmă că singura persoană responsabilă pentru tragedia „Incidentul de la Giurgiu” a fost Sinan Paşa. Chiar dacă armata a demonstrat împotriva Paşei Sinan, nimic nu s-a schimbat. Sinan Paşa a părăsit Ruse pe 8 Noiembrie 1595. Pe drumul de la Ruse spre Istambul, el a fost înlăturat din funcţia de Mare Vizir (Naima, 1967/ I). Mehmed Pașa, Lala Districtului Manisa a fost numit noul Mare Vizir. Oricum, Lala Mehmed Pașa a murit după 9 zile ca Mare Vizir. Mehmed III a numit din nou pe Sinan Paşa, pe care-l exilase la Malkara, considerând că Marele Vizir Deputat Ibrahim Pasa, care sperase că-l va numi Mare Vizir, „l-a ucis pe Ferhad Pasa fără nici un motiv” (Solak-zâde, 1989/ II). Istoricul İbrahim Peçevi (Peçevi, 1982/ II), care a fost în serviciul Marelui Vizir Ferhad Pașa şi Lala Mehmed Pașa pentru mulţi ani şi a fost martorul progresului Imperiului Otoman pe frontul din Austria, fiind înrolat în armată în 1593, afirmă că Sinan Paşa a fost numit Mare Vizir pentru a cincea oară pentru că era bogat şi avea mulţi protectori (Peçevi, 1982/ II) și se referă la „Incidentul de la Giurgiu” ca fiind „un dezastru fără precedent” (Peçevi, 1982/ II).

După ce lichidează grosul armatei otomane, Mihai Viteazul începe şi atacul cetăţii Giurgiului, aşezată pe o insulă pe Dunăre. Artileria toscană dărâmă o parte din zid şi aliaţii pătrund în cetate în ziua de 20/30 octombrie 1595. Izbânda fusese a tuturor celor care luptaseră împreună pentru eliberarea Ţării Româneşti, dar Mihai fusese întotdeauna în frunte, cel dintâi la luptă. De aceea şi cronicarul turc Naima, care dă o întinsă descriere a acestor evenimente, nici nu cunoaşte pe Sigismund Bathory şi atribuie întreaga înfrângere a turcilor „apostatului şi blestematului Mihail.” El arată cum „infamul Mihail a ieşit din păduri,” a luat Târgoviştea şi Giurgiu, unde „duşmanii au năvălit ca nişte porci turbaţi, rupând podul şi înecând pe musulmani”. „O asemenea retragere dezastruoasă şi înfrângere n-a mai fost pomenită în istorie”. Impresionat de strălucitele victorii obținute de Mihai Viteazul asupra lui Sinan Pașa, Edward Barton, ambasadorul reginei Angliei, Elisabeta i-a Tudor, la Înalta Poartă, i-a scris suveranei sale, la 28 octombrie/7 noiembrie 1595, „că este un lucru demn de cea mai mare considerație și de glorie eternă că ceea ce n-au putut realiza atât de mulți împărați, regi și prinți, a izbutit un Mihai, cel mai neînsemnat și mai sărac dintre duci, anume să învingă oștile marelui sultan”.

În concluzie, după „Incidentul de la Giurgiu”, Akîngii nu s-au putut recupera din nou, astfel ei dispărând în decursul timpului de tot din istorie. Din acel moment, sultanii nu au mai refăcut oastea akîngiilor, teroriștii Europei, spre bucuria și folosul Europei Creștine care va beneficia astfel încă o dată de pe urma vitejiei și viziunii domnitorilor români neînfricați.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*